O glumă

În „Rondul de noapte“, rubrica lui din revista Pro Saeculum de la Focşani, George Bălăiţă se… joacă cu focul, ca de fiecare dată când pune mâna pe condei. Se joacă cu focul ca să lumineze la flacăra lui întunericul beznă din peştera (caverna!) în care ne ducem zilele nu de azi, de ieri… Descrie o întâmplare trăită de el „în urmă cu vreo cinci luştri, într-o sâmbătă, înainte de prânz.“ Pentru ca unitatea de timp şi de loc să respecte norma clasică a realismului fundamental, avem, ca la Balzac, şi locul precis al povestirii ce stă să înceapă: „în buricul târgului“, la Bucureşti, „pe trotuar, în faţa casei“. Venea de la piaţă, cumpărase un portbagaj de gogoşari, cartofi, mere, varză, struguri, pâine, mălai, nuci: „Toamnă de modă veche!“, exclamă, nostalgic, naratorul pentru a continua descrierea amănunţită şi tacticoasă a unei „spargeri“ petrecute sub ochii lui. Vorba vine, era cu ochii în portbagaj, de unde da să scoată celelalte roade ale toamnei „de modă veche“. Rezemase sacul cu gogoşari de zidul cenuşiu, „la un pas de roata maşinii“ – notează scrupulos naratorul realist. Până să-şi ridice ochii din portbagaj, sacul aproape se golise! La câţiva paşi mai încolo trei inşi „curat îmbrăcaţi, frumos tunşi, unul duce sub braţ un fel de mapă neagră“ – continuă netulburat descrierea prozatorul realist – „râd pe înfundate“. După ce la iuţeală goliseră sacul cu gogoşari, „inşii“ se distrează, îi râd în nas, ca de o glumă bună: „unul îmi arată pumnul strâns în jurul degetului mare scos printre arătător şi mijlociu. Râd toţi în hohote. Cel mic scuipă artistic printre dinţii strânşi. Strig la ei: măăă, furaţi? Răspunde ăla cu sacoşa: am glumit. Râsul lor creşte în cascadă. Câţiva trecători râd şi ei, din mers, nu se opresc, se duc în treaba lor. Apuc să-i mai văd (pe „glumeţi“) cum se aruncă tustrei într-un Ford vechi parcat acolo, pornesc în trombă“. Prozatorul, încă „realist“, se urcă acasă, se baricadează „în odaia mea, între marile ziduri de cărţi“ până ce, deodată, simte cum din bucătărie „vine un foarte plăcut miros de gogoşari copţi“: gogoşarii din „gluma“ de mai înainte!? Mirosul, ca şi gustul madlenei adus sub limbă de amintirea lui Proust, îl „stimulează“ pe naratorul realist, declanşându-i ideea să pună întâmplarea („gluma“) de mai înainte sub regimul imaginarului: „Propun un final imaginar“, zice el, trăgând „gluma“ de acum cinci luştri în… tribunalul din imaginaţia lui: „Am ajuns împreună cu cei trei la tribunal… Judecătorul e un bărbat între două vârste, sobru, grav s-ar putea spune, dacă pui la socoteală cuta dintre sprâncene şi maxilarul ferm, tăios. Reputaţie neîndoielnică. Mai de mult, la început, procuror. Va fi, nu încape îndoială, nu peste mult timp, un avocat de succes“. Mai departe ce constatăm? Constatăm că „madlena“ lui Proust nu „funcţionează“, iar de propunerea naratorului de a oferi „glumei“ un final în regimul imaginarului se alege praful: confiscată de un realism „ca în viaţă“, gluma se înfundă copios virând într-o actualitate fără sfârşit şi fără moarte. Aşa cum se întâmplă şi cu piesele, momentele şi schiţele – „fanteziste“ şi imaginare (ficţiuni, nu?!) – ale lui Ion Luca Caragiale, cărora un mare critic le prezicea, greşind, căderea în depozitul de „vechituri“ depăşite şi ieşite din uz – uzul actualităţii! N-a fost – nu este – aşa. Căci există în ciuda sau împotriva „imaginarului“, deseori prea optimist, actualităţi fără sfârşit şi fără moarte: ne înghite actualitatea care nu apucă, mai niciodată, să se schimbe şi să se învechească, devenind un „trecut“ definitiv şi ireversibil. Ce face judecătorul imaginar din intenţia „evazionistă“ a lui George Bălăiţă? Pe scurt, „barează“, în numele legii şi al realităţii neîndurătoare calea ficţiunii şi a imaginarului. „Arestează“ – ca să spunem aşa – regimul imaginarului pe care prozatorul tocmai se decisese să meargă, constrângându-l să ia calea realităţii: chip de a spune doar (!) că această realitate, bună ori rea, dar mai ales rea, e mai puternică decât ficţiunea – supusă şi umilită şi ea de glumeţul judecător căruia, generos, naratorul îi întrevede un măreţ şi luminos viitor. Realitatea, în fine, e aidoma capetelor de balaur din basme: pe măsură ce sunt retezate, ele se înmulţesc. Iată realitatea, mai fabuloasă în felul ei decât regimul imaginarului: „După ce Completul ascultă părţile, acuzarea, martorii etc. – scrie naratorul – Curtea se retrage pentru meditaţie şi chibzuială. Revine doar judecătorul (viitorul avocat de succes!) mult mai relaxat. E sigur că a luat cea mai înţeleaptă decizie. Într-adevăr. Cei trei sunt oameni onorabili. Mahalagii cu loc de muncă stabil, familii respectate în cartier, vecinii confirmă unanim. Ãl de e mai copt a lucrat trei ani în Italia şi Spania, a strâns un mic capital şi vrea să pornească o afacere. Junele şade cu ochii «pă Colintina», casă bătrânească, şase odăi vagon, grădini de zarzavat, pomi fructiferi, ciupercărie rentabilă în beciul adânc de sub bucătăria de vară.“ Cititorul ficţiunii n-are de unde şti ce s-a făcut, ce s-a spus şi s-a deliberat în culisele acestei realităţi, acolo unde Justiţia întruchipată de Curte e oarbă – ca să nu părtinească pe nimeni! – şi unde numai Dumnezeu e martor. Curtea şi-a făcut datoria: meditaţia şi chibzuiala Curţii retrase – ca isihaştii, în adâncă meditaţie şi rugăciune – au rodit într-o judecată şi sentinţă pe măsură. „Aşadar, domnule judecător, aceşti cetăţeni cumsecade au furat sau n-au furat?“ Judecătorul, ca şi infractorul, „zâmbeşte paternal: sigur că nu! Au glumit“. Hoţul de păgubaş, zâmbitor şi el, n-are încotro, face câţiva paşi până la masa judecătorului, care, „prietenos, se apleacă spre mine. Eu îi ard o pereche dublă de palme. Îşi duce mâna la gură, umblă pe acolo cu două degete şi scoate un dinte cu rădăcina lungă, ascuţită şi sângerie. Îl priveşte mut, pare curios. Peruca argintie i-a alunecat şmechereşte peste o sprânceană. Întreaga asistenţă îngheaţă. Nici musca nu se mai aude. Cu mâna la falcă, judecătorul întreabă, pare mai degrabă mirat decât indignat: „Ce-aţi făcut?! Nimic, spun eu, am glumit!“ Totul e o glumă, iar realitatea le întrece pe toate. Scrisă cu umor, ironie şi sarcasm tăios ca o sabie de Toledo, „Gluma“ lui George Bălăiţă e, sub chipul ei oarecum surâzător şi domestic (gogoşari, varză, mere etc), o puternică parabolă, sceptică şi satirică, în care termenii „realităţii“ nu sunt deturnaţi în forme sofisticate, cabalistice, dar lăsaţi (împinşi) să se dea pe faţă. „Gluma“, o capodoperă în două pagini, ne avertizează asupra unor lucruri cu care nu e de glumit, descrise cu un surâs care te îngheaţă: o formă înaltă de spirit critic şi – ei, da! – civic de care nu mulţi sunt în stare. Grea meserie…