Intr-un fel, ultima editie a „Anonimului“ e un chiolhan ale carui feluri de mancare, multe, sunt toate la fel de sarace in proteine.
Despre „Caravana cinematografica“ a lui Titus Muntean am scris intr-un numar anterior. In legatura cu „Slovenka“ (r. Damjan Kozole), am doua nelamuriri: cum s-a ajuns la traducerea „Micuta slovena“ si de ce, la fiecare intoarcere acasa a eroinei, trebuie s-o vedem in vagonul ei cum se uita ganditoare pe geam. Trenul care face legatura intre Ljubljana si Krsko apare in film mai des decat unele personaje, altfel importante. E o nedreptate ca nu a fost trecut si pe generic.
Canadian Pie
„The Trotsky“ al lui Jacob Tierney e un hibrid in cadrul caruia partea de teenage movie precumpaneste asupra celei de film politic. Problema e ca nu functioneaza cine stie ce nici intr-o ipostaza, nici in cealalta.
Filonul politic e ceea ce Trotki insusi ar fi numit o diversiune, o perdea de fum. Activismul tanarului Leon (Jay Baruchel) e doar un pretext pentru o serie de situatii care au incetat sa fie comice cam de la primul „Revenge of the Nerds“ incoace: un tanar se face in repetate randuri de ras, insa in timp, tocmai multumita felului sau aparte si prin excelenta nepopular de a fi, devine popular, redefinind standardele locului. Ceea ce difera fata de filmul clasic cu adolescenti e modul in care Leon se face de ras, respectiv isi mobilizeaza semenii, iar aici intervin convingerile sale politice. Leon nu e un tocilar pentru ca are ochelari si se imbraca precum un mos, ci pentru ca e bolsevic. Daca la inceput e luat in deradere, aceasta se intampla nu pentru ca ceilalti liceeni ar fi mensevici sau taristi, ci faptul insusi de a avea opinii politice il face ridicol.
Daca nu ar fi fost trotkist infocat, ar fi fost altceva. Rocker, navomodelist, cofetar amator, nu conteaza. In film, socialismul e doar un mod de a fi altfel. O moda din alte vremuri care, precum blugii evazati, se intampla sa revina.
Ludmila Cvikova, selectionerul sectiunii de lungmetraj, a laudat filmul pentru ca ii edifica pe cei care nu cunosc povestea lui octombrie rosu asupra biografiei omului politic rus. Nu cred ca e treaba filmului sa faca asta, adica sa ne predea istorie si, in tot cazul, e cam putin.
Batranul, fiul, nepotul si marea: „Alamar“ de Pedro Gonzáles-Rubio
Dintre toate peliculele din competitie, „Alamar“ (2009) e in cea mai mica masura un film de fictiune in sensul clasic al cuvantului. Realizat cu ajutorul unei echipe de filmare formate din sapte oameni, dintre care patru actori, „La mare“ e mai mult un documentar, respectiv un reality show decat un film. Buna parte din timp, suntem lasati sa exploram, prin ochii personajelor, apele in care cei trei pescuiesc si vietatile de tot felul care traiesc in ea. Bunicul, tatal si copilul pescuiesc si mananca peste, cam asta e in mare actiunea filmului. In afara de aceste activitati, mare lucru nu se intampla. La un moment dat, cei trei spala barca, respectiv se imprietenesc cu o pasare alba, care apoi dispare si cu asta cred ca am povestit tot ce putea fi povestit in cuvinte.
„Alamar“ e in acelasi timp un soi de reality show pentru ca Jorge si micutul Natan sunt si in viata reala tata si fiu. Cei doi interpreteaza un rol doar pe jumatate, poate si din acest motiv cele 73 de minute ale filmului trec parca prea repede. Jorge si Natan chiar traiesc in zona in care a fost filmat „Alamar“, iar interpretul lui Jorge chiar e pasionat de pasari. E o naturalete care se obtine greu in cinema, in mod normal necesita o gramada de munca din partea a o gramada de oameni. Conteaza mai putin daca Rubio a parcurs invers drumul pentru a o obtine.
Multumita unei concurente destul de slabe, cel mai atipic si cel mai bun film au fost unul si acelasi.
Popcorn cu aroma de lecitina
Castigatorul editiei din acest an e, de asemenea, mai mult decat un film. Mai exact, sunt douazeci si patru de filme inghesuite intr-unul singur.
Sunt atat de multe si atat de segmentate, incat principalul efort ca spectator devine sa-ti aduci aminte cine ce a facut. E o anagrama in care cele mai multe din legaturile dintre povesti sunt arbitrare: pur si simplu unele personaje dintr-o anumita poveste trec pe langa altele, din povestea urmatoare. Atat fiecare poveste in parte, cat si intregul probabil ca au ceva de zis, probabil ca acel ceva, pe care unii privitori il numesc mesaj si vad in el insasi ratiunea de a fi a filmelor, are de-a face cu alienarea marilor spatii urbane. Nu e nimic nou, nu de pe la inceputul anilor ’60 incoace, in orice caz, la fel cum nici practica asta a comprimarii nu e tocmai inovatoare. Aceeasi Ludmila Cvikova asemuia filmul lui Pawel Borowski cu capodoperele lui Robert Altman; eu unul as zice ca e mai degraba din aceeasi familie cu „Intalniri incrucisate“ al Ancai Damian.
Titlul filmul trimite la traseul dintr-un filon narativ in altul al unei sume de bani. In cele din urma, de ei se alege praful. Altfel spus, castigul e zero. Cam cu acelasi ciubuc ne alegem si noi.