Ion Brad, Ilie Rad, Dialoguri epistolare săptămânale, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014.
Căzută astăzi în desuetudine, concurată fiind de mijloace moderne şi rapide de comunicare, deşi mai seci, mai lipsite sau complet lipsite de vibraţie afectivă (telefonul, telegrama, SMS-ul, facebook-ul), epistola de o mare diversitate a fost la începuturile literaturii române moderne o specie literară cultivată de paşoptişti. Epistola în proză înregistrează în această perioadă două titluri celebre: Ion Ghica, Scrisori către Vasile Alecsandri şi C. Negruzzi, Negru pe alb – scrisori la un prieten. Şi mai târziu literatura română a avut epistolieri talentaţi – puţin cunoscutul, sub acest aspect, Timotei Cipariu, al cărui masiv epistolar, sub forma scrisorilor adresate lui George Bariţ, alcătuieşte o cronică realistă a Blajului de la mijlocul veacului al XIX-lea, Vasile Alecsandri, apoi Duiliu Zamfirescu, Titu Maiorescu, G. Călinescu, Marin Preda ş.a. Scrisoarea amicală (scrisoarea literară) are în primul rând valoare autobiografică, configurând liniile unui autoportret moral, dar şi una istorico-literară, prin datele şi informaţiile, multe inedite, pe care le oferă.
Un pasionat al comunicării prin epistole este Ion Brad – puţini dintre scriitorii noştri se pot lăuda cu o arhivă epistolară atât de bogată, – întinsă în timp pe durata unei jumătăţi de secol, care a făcut substanţa cărţilor sale de memorialistică epistolară – specie a memorialisticii literare pe care a ilustrat-o în ultimii ani şi care a fost remarcată elogios de critica literară: Monologuri paralele (corespondenţa cu Monica Anton), 1990; Dialog epistolar (Ion Brad-Mircea Zaciu), Bucureşti, 2003; Printre oamenii Blajului, 2006, Dincoace de munţi, 2008; Printre mii de scrisori, 2009, Printre alte mii de scrisori, 2010 ş.a.
În Ilie Rad a găsit o personalitate afină, istoric literar şi editor de scrupuloasă informaţie şi corectitudine, dar şi un pasionat a două auxiliare ale istoriei literare: interviul şi corespondenţa. În 2013 a realizat un amplu interviu biografic, Convorbiri cu Ion Brad, apãrut la Editura Eikon din Cluj-Napoca, lucrare premiată de Asociaţia Scriitorilor din cetatea universitară ardeleană. A avut convingerea că multe probleme ar mai fi putut fi discutate şi atunci i-a venit ideea să-i trimită lui Ion Brad „în fiecare săptămână câte o scrisoare, care să conţină o întrebare, din cele care nu au putut fi discutate de noi. Mă gândeam să publicăm doar răspunsurile domniei sale, aşa cum am procedat în cartea mea de întâlniri cu Iorgu Iordan…; exista riscul să realizăm tot un fel de interviu, în care eu să întreb, iar dânsul să răspundă“. Ion Brad a propus să tipărească şi scrisorile lui Ilie Rad, şi astfel s-a născut o carte de „dialoguri săptămânale“ pe durata unei jumătăţi de an.
Sunt 16 scrisori – întrebări şi răspunsuri – de o mare diversitate tematică, preponderente fiind chestiunile de literatură şi de viaţă literară contemporană, dar nu lipsesc probleme politice, economice şi sociale ale României de azi. Convorbirile încep cu Dicţionarul… lui Zaciu, ambii având convingerea că a fost „rafistolat“, adică îndreptat şi corijat în funcţie de interesele autorului. Se citează în acest sens un fragment din cartea lui Augustin Buzura, A trăi, a scrie (2009): „N-am să uit niciodată replica lui Marian Papahagi după ce i-a citit Jurnalul: «Va trebui să ne adunăm odată toate personajele pentru a-i explica autorului (lui Mircea Zaciu) ce s-a întâmplat în realitate, în diverse situaţii descrise în Jurnal»“. Îşi comunică reciproc impresiile despre cărţile citite: o amplă recenzie analitică, cum rareori îi stă în obicei, face Ion Brad la Fals tratat de manipulare de Ana Blandiana, o apariţie literară importantă a anului 2014, nominalizată de altfel printre cărţile propuse de România literară pentru premiul Uniunii Scriitorilor. Nu este o simplă recenzie, ci un comentariu amplu asupra unor probleme de viaţă politică şi literară asupra cărora Ion Brad vine cu un punct de vedere îndreptăţit de cunoaşterea evenimentelor. Într-o altă scrisoare este elogiată conferinţa Anei Blandiana ţinută la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj, cu prilejul împlinirii a 300 de ani de la moartea martirică a domnitorului Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu.
Ilie Rad îl provoacă la mărturisirea unei profesiuni de credinţă, propunându-i să răspundă la întrebările: De ce scriu? În ce cred?
De ce scriu?: „Fiindcă nu puteam rămâne analfabet în satul Pănade al lui Timotei Cipariu, copilul de ţărani care a învăţat singur 15 limbi, învăţându-i apoi la celebrele şcoli ale Blajului, pe care le-a condus decenii la rând, pe toţi copiii silitori să cunoască şi să iubească limba părinţilor şi strămoşilor, cea vorbită, dar şi cea scrisă în cărţile vechi, pe care el le-a adunat în marea lui bibliotecă din Blaj“.
Sunt doi scriitori pasionaţi de dialogul epistolar. Ilie Rad ştie să găsească teme incitante, iar Ion Brad e bucuros să-şi exprime opinia, făcând ample incursiuni în istoria şi în literatura românilor, vorbind „despre firea românilor“ (în legătură cu eseul lui D. Drăghicescu, Din psihologia poporului român), despre obsesia premiului Nobel şi câteva „ratări“ ale literaturii române, despre instituţia doctoratului (sigur degradată în ultimele decenii, dar totuşi nu cea mai coruptă din România, aşa cum încearcă să ne convingă cei doi epistolieri), despre aniversarea revistei Echinox, publicaţie a studenţilor clujeni care a dus la revigorarea literaturii române şi a impus câteva talente în poezia şi proza românească, cu utile precizări de istorie literară, despre moartea violentă a unor scriitori români, despre eternul conflict dintre generaţii, dezbătut sub semnul unui titlu de roman al lui Turgheniev, Părinţi şi copii, o amplă desfăşurare istorico-literară despre istoria Transilvaniei (plină, după expresia memorabilă a lui Cipariu, de „zile de lacrimi, de dureri şi de suferinţi de toată forma; iar zile de bucurie pentru poporul român şi pentru naţiunea noastră transilvanică în specie au fost mai puţine şi mai rare decât peana de corb alb“), pe care o face cu patos şi cu vibraţie lirică Ion Brad, „poet cu Ardealul în suflet“, enumerând şi câteva antologii pe această temă, la care trebuie adăugată şi cea alcătuită de Emil Giurgiuca, Transilvania în poezia românească, cea mai adecvat alcătuită, după momentele esenţiale din istoria ei. Ilie Rad îi împărtăşeşte că lucrează la ediţia Agârbiceanu (în colecţia Opere fundamentale coordonată de Eugen Simion), şi Ion Brad, un admirator al autorului Arhanghelilor şi un scriitor care s-a luptat alături de Mircea Zaciu pentru revenirea lui în literatură, îl încurajează, apreciind că va fi un eveniment editorial. Între timp au apărut primele două volume de Povestiri dintr-o proiectată ediţie integrală Agârbiceanu, gânditã în 10-12 volume.
La scriitori din generaţii diferite, dar cu spirite afine, e normal ca uneori în dialogul epistolar să apară divergenţe de opinii, cu privire la unele cărţi, şi mai ales la unele personalităţi literare contemporane, dar întotdeauna acestea nu duc la o tonalitate polemică, ambii respectând opinia celuilalt, dar motivându-şi-o pe cea proprie.
Într-o carte de „epistole literare“, în care scrisul nu este totdeauna verificat documentar, pentru că evocarea este lăsată în voia fluxului memorialistic, se pot strecura şi câteva „inadvertenţe“ de istorie literară: Mircea Zaciu nu este înmormântat la Cluj, ci la Oradea; de altfel, Ion Brad ştie că în scrisorile publicate în volumul Ion Brad – Mircea Zaciu, Dialog epistolar, criticul literar clujean îşi mărturiseşte adeseori faptul că suportă tot mai greu traiul universitar în oraşul de pe Someş şi intenţionează să se mute la Baia Mare, la Institutul Pedagogic; Ion Breazu, fostul său profesor de la Filologia clujeană, nu e absolvent al Şcolilor Blajului, unde urmase doar primele clase de liceu, ci al Liceului „Aurel Vlaicu“ din Orăştie; Marşul lui Iancu, una dintre poeziile-emblemă ale Revoluţiei paşoptiste transilvane „nu este de un autor necunoscut“, ci o parafrază poetică după Marşul lui Dragoş (doină) de C. Negruzzi. Parafraza şi compoziţia muzicală se datorează lui Nicolae Begnescu (1824-1873), profesor blăjean şi revoluţionar în oastea lui Avram Iancu. Despre Nicolae Begnescu, sumare date biografice sunt în Dascălii Blajului de Nicolae Comşa şi Teodor Seiceanu, Editura Demiurg, Bucureşti, 1994, pp. 89-90: absolvind cursurile teologice la Arad, în 1847, era „dascăl“ în Abrud, calitate care l-a impus să fie conducător în luptele moţilor din 1848. A fost tribun în armata lui Avram Iancu şi ca atare „prin cântecele sale a înflăcărat pe revoluţionari“. Între 1859-1863 a fost paroh în Câmpeni, între 1863-1865, din nou profesor la Blaj, iar din 1865 până la moarte paroh în Tiur, lângă Blaj, unde şi este înmormântat. (v. Câmpia Libertăţii în literatură, antologie şi prefaţă de Ion Buzaşi, Clusium,1998, p.148); Ilie Rad, pentru vrednicia sa editorială, este gratulat de Irina Petraş că „e dat în Paşte“. Cerându-i semnificaţia, distinsa eseistă îi spune că în copilărie, atunci când făcea un lucru deosebit, tatăl său îi spunea că „e dată în Paşte“, în sensul că e deosebită de ceilalţi, este mai altfel, mai vrednică, dar expresia, uşor argotică, apare în Cântice ţigăneşti de Miron Radu Paraschivescu: „Să spună cine-o cunoaşte/ Cât era de dată-n Paşte…“, spune ţiganul îndrăgostit despre ibovnica sa.
Posibilă încercare de reînviere a unei specii literare, – epistola literară – (dar cu ce sorţi de reuşită?), Dialogurile săptămânale Ion Brad-Ilie Rad, se impun prin bogăţia informaţiei literare, prin sinceritatea şi onestitatea opiniilor şi a atitudinii civice.