Intrebare nelipsita intr-un interviu care se respecta: „In ce secol (perioada) v-ar fi placut sa traiti?“. Putini dintre „raspunzatori“ se declara, fara sa ezite, contemporani cu secolul lor, multumiti cu viata lor din acel secol. Ar dori s-o mai incerce o data. Ca sa-i mai trezeasca din acest „joc“ ca o ezitare somnolenta, Jan Kott a incercat sa-l faca pe Shakespeare „contemporanul nostru“, somând si astfel modernitatea sa-si asume treaza criza de constiinta pe care o traieste ca in somn, ca si crimele in mijlocul carora se misca oricând nefericitul print Hamlet, prototipul visatorului razvratit, lucid si amar din toate timpurile. Veche de când lumea, intrebarea de mai sus si-a inceput insa lunga ei cariera cu dorinta romantica, robusta si optimista, irepresibila de a o rupe la fuga din secol, intr-un „exil“ voluntar, nu doar in spatiu, dar si in timp, lasându-se impinsa de forte obscure si neprecizate. Exprima, pe când Hamlet nici nu se nascuse, setea mistuitoare de a explora si a cunoaste alte lumi si alte timpuri. Expresie a primului romantism, insula lui Euthanasius isi mai pastreaza, in opera lui Eminescu, optimismul auroral si exploratoriu al intâilor aventurieri ai mintii. Dar vremea aventurierilor in timp si spatiu, a „corsarilor“ si „piratilor“ ce strabateau marile si oceanele in cautarea unor „Americi“ imaginare si fabuloase a trecut. Nici Ulise, nici Cristofor Columb n-au urmasi veritabili, capabili sa-si lege si dezlege de catarg pornirea invincibila de a cunoaste, privi si pipai sirenele al caror cântec nemaiauzit ii ameteste, chemându-i in adâncurile pline de promisiuni si desfatari miraculoase. Sub sabia timpului neiertator si lipsit de vraja, exilul, dorinta de a fugi si rataci pe carari necunoscute si-au pierdut definitiv aura romantica si farmecul „gratuitatii“ ale cautatorilor de comori, de alte lumi, nu neaparat mai bune, ci altfel decât cele cunoscute. In fine, daca facultatea exploratorie in sine, cea de a cauta pentru a cauta, in afara oricarui scop intors, nu doar simbolic, sub forma de rasplata pipaibila, a pierit – a crescut in schimb un val urias de nostalgie ce exprima si acopera sperantele omului din ultimele veacuri: resemnati cu ziua de azi, ne refugiem in trecut, al nostru si al altora, ne „exilam“ in veacul al XIX-lea si al XVIII-lea, infasurati in nostalgie balneo-climatologica, tamaduitoare, ca intr-un bandaj calmant si binefacator impotriva ranilor si a bolilor de care suferim. Intr-o proportie statistic coplesitoare, insula lui Euthanasius isi schimba numele si e inlocuita azi, de unii, prin „epoca interbelica“, de altii, cu „epoca de aur“ din comunism, fiecare sporita in atractiozitate si nostalgie cu neimplinirile si dezamagirile actuale: alimentata de una sau de alta dintre cele doua „epoci“ resimtite ca niste „insule“ ocrotitoare, nostalgia este doar banca de credit a unor sperante contrazise. Printre primele condeie care au apelat, dupa ’90, la aceasta generoasa „banca de credit“ literar este o prozatoare ca Silvia Kerim, care publica, prin ’97 daca nu ma insel, o carte mâhnita, „furioasa“ si catifelata in aceeasi masura, cu un titlu emblematic, „Vedere din parfumerie“, evaziune fermecatoare si nostalgica intr-un oras ce nu mai este, desi poarta acelasi nume din vremea „parfumeriei“. Cam tot atunci, debitoare inspirata a aceleiasi „banci“ literare, prozatoarea nascânda Ioana Pârvulescu, recenta laureata a unui Premiu European pentru Literatura, si-a dedicat eruditia de istoric literar si viul talent beletristic câtorva carti remarcabile, intre care straluceste o „Intoarcere in Bucurestiul interbelic“, orasul disparut ce nu mai poate fi vizitat decât in cartile fermecatoare, nostalgice, revoltate si „dureros de dulci“ ca aceasta si câteva altele, documentare sau de pura fictiune. (Sa nu-l uitam pe redutabilul istoric literar Niculae Gheran, cu memorabilul sau „Târg al Mosilor“, evocare romanesca a unor figuri, destine si locuri ce-au fost odata.)
Intr-un interviu din excelenta revista „Pro Saeculum“ de la Focsani, experimentata Rodica Lazarescu abordeaza subiectul si o invita pe Ioana Pârvulescu la o plimbare prin „interbelic“. Nu inainte de a-i intinde o „capcana“ colegiala, compunându-i scriitoarei un excelent si mult magulitor portret „decupat“ din materia literara a cartilor amintite: „Delicata, sensibila, de o eleganta venita parca din alt veac, cu chipul ei de belle époque (nu o pot gândi decât invesmântata in alb, tinând cu distinctie o umbreluta dantelata asa cum apare in cadra de pe coperta volumului «In intimitatea secolului 19») inconjurata de un halo de liniste ca de o aura protectoare, Ioana Pârvulescu isi duce viata in ritmul ei catifelat, cu acea «viteza buna de trait» ce nu trebuie depasita, aparându-si feminitatea si puritatea, purtând nostalgia unor vremuri in care se scriau scrisori, iar buna crestere era, intr-o societate civilizata, valoarea de capatâi“. Toate bune si frumoase, doar ca faptura liliala, cu umbreluta dantelata, ce apare pe coperta nu e insasi autoarea cartii, scriitoarea, ci posibilul portret al eroinei si naratoarei din alt veac, care se plimba, invesmântata in alb, prin paginile cartii: eroina nu-i totuna cu aceea care-i dedica scrisul sau, evocând-o. Pusa in oglinda, in fata acelui atragator si minunat portret al scriitoarei, alta decât fata de pe coperta, autoarea se retrage cu eleganta, dar ferm (!) din fotografia ce i se intinde in fata: „Permiteti-mi sa va multumesc mai intâi pentru frumosul portret si sper sa nu va suparati daca va spun ca e idealizat si ca nu ma recunosc deloc in aceasta Madonna angelicata. Singurul loc in care ma recunosc este incercarea de a scoate binele de sub ura cu care e privit de mai toata lumea, inclusiv de lumea româneasca“. Iesind din rama portretului „idealizat“, scriitoarea nu-si asuma nostalgia catifelata redistribuita autoarei din aburul auriu al pozei de pe coperta: e o despartire semnificativa, care lasa loc unor asprimi si unei virilitati combative, cum se va vedea imediat. „Bucurestiul interbelic“ – spune ea – „e o strainatate de culori, de arome, de zgomote si ritmuri, de oameni si firme“ si, invitata sa numeasca o „culoare obsedanta“ a interbelicului, alege sa faca portretul detestabilului… trotuar bucurestean actual, departe de a fi o „vedere din parfumerie“: „De ce o buna bucata de trotuar e ocupata de un pat cu paduchi si nimeni nu vede asta? «Piscoturile» trotuarului sunt stricate, astfel strainii se impiedica si cad (parca numai ei?! – n.n.) Când cad, pot admira de aproape, pe jos, cojile de seminte si un jeg care-ti strânge stomacul. Totul dând o senzatie de lumea a treia, de delasare, de scârba. In interbelic nu s-ar fi putut asa ceva (poate ca nu, dar in Groapa lui Ouatu, in interbelic, nu se pomenea vreo parfumerie – n. n.), cineva ar fi luat masuri, ar fi trimis persoana din strada la un azil, sa fie ingrijita, si ar fi reparat si curatat trotuarele… Ma intreb: oare primarii nostri merg vreodata pe jos, macar prin centru? Sincer, nu cred. Cred ca de când devin primari merg numai in masini inchise si, eventual, cu escorta. Deci habar n-au de nimic. Oare n-ar fi obligatoriu ca in atributiile unui primar sa fie si o plimbare zilnica pe jos prin Capitala si sa calce in toate mizeriile in care calcam noi?“. Ar fi „obligatoriu“, sigur ca ar fi. Doua chestiuni, vorba unui personaj celebru, devin din portretul fidel al dezgustatorului trotuar bucurestean dospit de resturi si de balegar ca un grajd necuratat cu anii. Bulevardul cu pricina – ca toate celelalte! – sta zilnic, ca vita, sub ochiul stapânului, doar ca aceasta ramâne la fel: numitul bulevard Elisabeta, cu trotuarul spart si mirosul dezgustator, sta sub ferestrele cu gratii si cu filtre de aer protectoare, dar ochiul dinauntru nu vede spartura, nasul nu mai prinde mirosul strazii… De când se aleg, crede dna Pârvulescu, primarii nostri nu se mai dau jos din vehiculele lor inchise?! E o credinta naiva si oarecum interbelica: din contra, spre a fi alesi, primarii nostri trebuie sa aiba in spate un lung antrenament de a merge in „masini inchise“, antrenament inceput uneori-deseori chiar din copilarie, pe aleile Primaverii interbelice ramase in mostenirea „epocii de aur“ din comunismul de partid si de stat! Fara acest „antrenament“, nici n-ar fi alesi: asta-i cu „primarii nostri“, cum ii numeste scriitoarea. In al doilea rând vine chestiunea „mirosurilor dezgustatoare“ emanate de trotuarul bucurestean. Cu privire la sursele, multiple, ale acestor emanatiuni, un mare istoric român, Nicolae Iorga, verifica, in interbelic, in comparatie cu ce vazuse in alte parti, numarul si starea grupurilor sanitare din Bucuresti (ca „la tara“ n-are rost sa mai privim), pretinzând ca ele, numitele „cabinete“ publice, reprezinta nici mai mult, nici mai putin decât un indicator major al gradului de civilizatie de care un popor, o societate, in fine, sunt in stare: e o situatie penibila, daca n-ar fi reala, in care Nicolae Iorga privea civilizatia interbelica din „punctul de vedere“ al grupurilor sanitare, chestiune care nu-i de nasul edililor iesiti pe umerii cui stim din comunism. Mai mult, laolalta cu celelalte demolari nationale din acesti ani de dupa noua eliberare, demolate cu furie anticomunista au fost si cele câteva grupuri sanitare care mai ramasesera si pe care administratia comunista le-a pastrat din zestrea interbelicului, probabil din respect pentru Nicolae Iorga. „Am fost la Praga“ – revine dna Ioana Pârvulescu; „acolo e curat, nu vezi mâzgaleli pe toate zidurile caselor, nu vezi gunoaie, afise dezlipite prost, nici cersetori. Si ei vin din comunism, la fel ca noi, dar la ei nu mai vezi urmele“. Da, „si ei vin din comunism“, dar nici vorba sa vina „la fel ca noi“, ei vin, vorba unui istoric controversat, „altfel“: vin cu interbelicul lor, cu ceea ce aveau in spate cu mult mai inainte ca samânta comunista sa se coaca si sa plesneasca in Balcani, aici, la Portile Orientului, unde totul e luat à la légère. Dedicata cartilor sale, dna Ioana Pârvulescu a ramas, spre lauda sa, credincioasa, cum spune, „livezilor interioare“ si parfumurilor fine, subtile si misterioase din literatura pe care o scrie cu talent remarcabil si cu imaginatie bogata, nutrita de nostalgia creatoare a unor lumi ce nu exista: e, in structura de rezistenta a acestei prozatoare, un strat sau un zacamânt pretios de romantism, viril si reconfortant, promitator de noi opere ca si acelea de pâna acum. Iata, in fine, si o marturisire, cu final neprecizat, si care, mi se pare, o face prin umbra catifelata a unui „ce“ misterios, aproape compatibila cu portretul, „idealizat“, pe care il schiteaza cu pertinenta dna Rodica Lazarescu la inceputul interviului sau din „Pro Saeculum“: „S-a vorbit mult despre faptul ca in umbra unui scriitor sau barbat celebru e de obicei o femeie.
Tocmai acum citesc o carte despre Doamna Thomas Mann, mama celor 6 (!) copii ai prozatorului si cea care l-a sprijinit toata viata, chiar si atunci când el, din pacate, visa la alte persoane, tineri chelneri frumusei. Adeseori in umbra unei scriitoare se afla un barbat discret, care o sprijina si o ocroteste, cum sa spun, in modul traditional in care barbatii le-au sprijinit cel mai bine pe femei: iubindu-le“.
In acelasi numar din „Pro Saeculum“ ne mai intâlnim de câteva ori cu „banca de credit“ a nostalgiei si cu efectele pe care aceasta complexa chimie a sufletului le induce si traduce in comportamentul, in judecatile si in optiunile spiritului uman, hartuit intruna sa aleaga si sa decida incotro se indreapta, pâna când altul va decide pentru el. Astfel, avem o remarcabila cronologie autobiografica a istoricului literar Mircea Popa in interviul substantial pe care i-l ia neobositul cercetator al lumii lui Marin Preda, profesorul Marin Iancu (autorul unui recent si masiv volum intitulat „De la Silistea Gumesti la «Cheia» Rosetti. Dictionarul personajelor lui Marin Preda“, Editura Nico, Târgu Mures, 2013).
Un mare istoric care niciodata nu se uita inapoi cu mânie, dupa propria-i marturisire, este acad. Dan Berindei, intervievat de dna Rodica Lazarescu in pragul implinirii a 90 de ani de viata (3 noiembrie). Nu se uita inapoi cu mânie, desi are suficiente motive sa o faca, nici macar spre „cei mai grei ani“, cei din „perioada stalinista, in special din ’48-’49 si pâna prin ’53-’54-’55, ani teribili“, când a fost scos de la Institut, pe de o parte, „pe de alta parte pentru ca nevasta-mea era inchisa, iar eu eram cu un copil mic, dupa aia a venit si al doilea copil pe care-l nascuse in inchisoare si mi l-a trimis la un moment dat, deci cu doi copii mici, si m-am pomenit pe strada… Si atunci am trait in viata mea, cum sa spun, anii de productie sau nu chiar anii, ca spun un neadevar, ceva peste o jumatate de an in care am lucrat la Cooperativa Mecanica Noua, dar, pe de alta parte, trebuie sa spun ca dincolo de greutatea sa spun fizica a acelei munci a fost o experienta extraordinara, am ajuns intr-un mediu de care stiam foarte putin si am gasit niste oameni deosebiti. Am amintirile cele mai frumoase despre trei oameni cu care am conlucrat, chiar am conlucrat, am lucrat impreuna cu ei timp de luni de zile, si mi-au facut o impresie deosebita. Atunci pot sa spun ca am luat cel mai real contact cu poporul român asa cum este el, la baza sa, in esenta sa. Cum sa va spun…, eu niciodata nu ma uit inapoi cu mânie, iar momentele foarte rele sunt si ele si cu câte o luminita si mai ales sunt pilduitoare, te ajuta sa vezi lucrurile intr-o lumina mai apropiata de un adevar pe care tot il cautam si greu il mai gasim“. Si acad. Dan Berindei este un „nostalgic“, precum multi oameni trecuti printr-o bogata experienta de viata: doar ca nostalgia sa este nutrita de profesiunea lui de istoric, respectiv, de ceea ce-l leaga de secolele asupra carora s-a aplecat cu precadere in munca sa de cercetare a trecutului istoric: „Evident ca mi-ar fi placut sa traiesc in veacul XIX, veacul de care m-am ocupat cu prioritate intreaga mea viata, pentru ca in veacul XIX s-a construit România (…) printr-o succesiune de jertfe colective ale unei intregi natiuni“; tristetea, care sporeste nostalgia, vine din aceea ca pilda solidaritatii in construirea, anevoioasa, a României in acel secol nu mai spune celor de azi aproape nimic. O spune un istoric in pragul vârstei de 90 de ani, daruit unui secol in care acei „oameni ai inceputului de drum“, cum i-a numit cineva, au consimtit, de dragul Unirii, unii sa renunte la privilegii, iar altii sa-si amâne indrituitele revendicari. Ce vremuri…
In vremurile noastre, intr-o scrisoare catre Constantin Coroiu, prozatorul Dumitru Radu Popescu se preface ca-l „deplânge“, antifrastic, pe destinatar ca ideile si idealurile ce-l mai anima se bazeaza pe… nori, fiindca temeiul lor din mintea multor oameni si a tuturor politicienilor, precum si din realitatea cea de toate zilele, aceea de pe „trotuarele“ României de azi (trotuarul evocat si de dna Ioana Pârvulescu!) – acest temei, asadar, ar fi disparut aproape cu desavârsire, inghitit de gura nesatula a uriasului interes personal in dauna celui obstesc si national: istoria batjocorita, „gramatica flexibila a codului genetic“, „porunca de a-l uri pe aproapele tau ca pe tine insuti“, „tara zburatoare“ careia ii fuge pamântul de sub picioare odata cu locuitorii ei nevoiti, ca in poezia lui Goga, sa se mute in alta tara, „primatul constiintei morale a politicienilor redus la industria propriei lor chiverniseli“, dominatia „invizibililor conducatori si a manechinelor de incredere, colonei si generali de bâlci, batalioane de interlopi regionali si municipali“ care sporesc prosperitatea „baroniadei“ – caracatita ce inclesteaza umerii natiei si ai tarii! –, tranzactiile prin care totul e scos la vânzare si se vinde pe nimic, toate aceste disparitii „miraculoase“ si catastrofale il duc pe marele prozator la o concluzie pe care, cinic, o „sparge“ in capul bietului idealist si nostalgic incremenit in credintele lui: „Domnule C.C., nu avem istorie, cultura, petrol, industrie si agricultura si ne bucuram de avantajul ca in scurt timp sa nu mai avem nici aur, nici aer, nu e cazul sa scapam si de aceasta harta numita România? N-ar fi cazul ca România, cu toata dictatura ei economico-politica vizibila, sa devina invizibila?“. Aceasta „harta numita România“ atârna ca scheletele spânzuratilor din padurea lui Rebreanu de crengile fostilor copaci din fostele paduri care au luat-o si ele la vale, ca in Macbeth. Nu insa intr-un asalt contra navalitorilor, dar impinse sa alunece cu vuiet haiducesc cu tapinari cu tot in cimitirul defrisarii nationale, ca parte componenta si de nestavilit a marii procesiuni a despuierii totale la care, neputinciosi, asistam. Ma tem ca sugestia ilustrului prozator, aceea de a „scapa de aceasta harta numita România“, ii va mobiliza si mai iute pe conducatorii nostri de partid si de stat sa puna de indata la cale o mare licitatie internationala: ca sa vânda si ce a mai ramas, chiar si invizibila „harta“ a unei Românii ajunse, ca imparatul din poveste, in pielea goala… In acest timp sporeste in ritm galopant numarul celor ce stau, ca pe vremuri, la coada ca sa-si mai prinda rândul la banca de credit a nostalgiei, singura ce le-a ramas.