Sari la conținut
Autor: ROZANA MIHALACHE
Apărut în nr. 251
2009-11-26

O altă poveste de dragoste – „Soţia călătorului în timp“

    ae stie ca cele mai frumoase povesti de dragoste sunt imposibile sau se sfârsesc prost. Avem ca exemple în acest caz „Casablanca“, „Vacanta la Roma“, „Podurile din Madison County“, „Romeo si Julieta“, „Love atory“ etc, etc.

    Asa ca e foarte greu sa îngurgitam înca una, dupa ce am vazut deja „la crème de la crème“ sau niste remake-uri prost facute, însa când am auzit prima data de „Sotia calatorului în timp“ („The time traveler’s wife“), ecranizare a cartii cu acelasi nume, scrisa de Audrey Niffenegger, am fost curioasa sa-l vad si, desigur, am cumparat si romanul.
    Un scenariu mediocru
    Ambele sunt mediocre. Romanul pentru ca, desi avea o premisa buna si subiectul nu e tocmai la îndemâna oricui, e ratat cu brio, fiind scris într-o nota melodramatica ieftina, cu patetisme specific feminine pe care autoarea, din tonul pe care îl foloseste, e clar ca nu si le asuma, iar filmul e slab pentru ca nu a avut parte de un scenarist suficient de bun încât sa rezolve lipsurile cartii.
    Regizorul german Robert achwentke, care s-a descurcat destul de bine în 2005 cu „Flightplan“ („Jurnal de bord“), film de actiune cu Jodie Foster în rolul principal, l-a luat pe Bruce Joel Rubin ca scenarist pentru „Sotia calatorului în timp“.
    Rubin, câstigator al unui Oscar în 1990 – „Cel mai bun scenariu original“ pentru „Ghost“, nu a reusit sa prinda aici doar dramatismul povestii, ci si partea ei patetico-melodramatica.
    Însa din fericire a evitat trimiterea catre pedofilie pe care autoarea crede ca o face subtil (dar se înseala) la începutul cartii, când personajul principal masculin, aflat la diferite vârste biologice, este atras sexual de eroina romanului, care pe atunci avea doar 12 ani (da, se simte pasiunea lui Niffenegger pentru Nabokov).
    Mica problema a lui Henry
    Povestea e una destul de complicata: îi cunoastem pe Henry (Eric Bana/Alex Ferris), un tip care descopera în copilarie ca poate calatori în timp (poate revizita momente din trecut sau poate vedea clipe din viitor) si pe vitoarea sa sotie, Clare (Rachel McAdams/ Brooklyn Proulx), pe care el o întâlneste pe când ea avea 12 ani (momentul Nabokov mentionat mai devreme).
    Acest „eu“ al personajului principal masculin, care nu-si poate stapâni neobisnuitele „escapade“, o viziteaza constant pe Clare de-a lungul anilor pâna când ajung sa se regaseasca în timpul real si încep sa-si construiasca o viata împreuna.
    Ea stia de la început despre „mica lui problema“ (care în film este reprezentata un pic stintifico-fantastic) si o accepta benevol, cu tot cu consecintele ei, de aceea e mult prea afectata reactia Clarei de mai târziu, când spune ca n-avea nicio vina în toata treaba asta. Pe naiba!
    Ca spectator n-are nici un sens sa-ti bati capul prea mult cu întrebarea: „Da’ de ce calatoreste ala în timp?“, pentru ca nici autoarea nu stie exact si practic zice doar ca el e… „special“. Oricum, totul este o conventie si daca n-o accepti de la început e greu sa te concentrezi la restul filmului.
    Compensatii romantice
    Asadar, Clare si Henry se casatoresc, au un copil împreuna care, previzibil (la fel de previzibil ca tot restul peliculei), ajunge sa mosteneasca „darul“ tatalui sau si toate acestea în vreme ce Henry învinge o groaza de obstacole care se ivesc în locurile pe unde ajunge din greseala, fara nici o haina pe el.
    Da, pentru ca ar fi absurd ca hainele sa calatoreasca la rândul lor în timp, Eric Bana apare gol în 40% din acest film, ceea ce ma face sa-l recomand cu mare caldura si femeilor care cred ca cel mai romantic lucru este sa ti se ofere un loc în autobuz.
    Daca romantismul povestii nu va impresioneaza, trupul lui Eric Bana sigur o va face, lucru testat deja în „Troia“ sau în „Munchen“.
    „Sotia calatorului în timp“, destul de plictisitor si de previzibil pe alocuri, nu este totusi o ecranizare chiar atât de proasta, dupa cum afirma unii critici (care probabil ca n-au citit cartea) si este salvat de chimia perfecta dintre Rachel McAdams si Eric Bana, iar sfârsitul merita vreo doua stele din cinci.