Nu se mai poarta patriotismul?

O revista reînviata sau reinventata într-o tinuta grafica de toata frumusetea mi se pare „Însemnari iesene“, de sub redactia lui Alexandru Dobrescu. Seria a treia a revistei de cultura înfiintata la 1 ianuarie 1936 de M. Sadoveanu, G. Topîrceanu si Gr. T. Popa a împlinit cu numarul din decembrie trecut doi ani. Splendide, numerele care mi-au parvenit (octombrie, noiembrie, decembrie 2010) sunt veritabile opere de arta.

Fiecare numar ofera în cele 74-75 de pagini (nici mai multe nici mai putine!) o încântatoare galerie de arta plastica din operele unor autori mai putin cunoscuti la noi: francezul Balthasar Klossowski de Rola, zis Balthus (1908-2001), pictorita germana Jeanne Mammen (1896-1976), cehul Frantisek Kupka (1871-1957). Un mod subtil si inspirat de a face educatia ochiului unui cititor atât de agresat de vulgaritatea si urâtenia „tabloului“ cotidian de la el din tara dar nu numai. Prin lux si opulenta de bun gust, e clar ca revista sfideaza programatic si ostentativ realitatea si formele ei, îndeobste sarace, de reflectare. Comparatia cu alte publicatii e în multe privinte zdrobitoare în favoarea „Însemnarilor iesene“. Probabil ca pudibonzii filistini nu vor întârzia sa observe ca „Însemnari iesene“ este o „revista de cultura editata de primaria municipiului Iasi“, cum scrie chiar pe coperta I a revistei. Din colegiul de redactie fac parte acad. Viorel Barbu, acad. Valeriu D. Cotea, prof. univ. Constantin Romanescu, dar si primarul orasului, Gheorghe Nichita. E usor de presupus ca revista apare sub protectia financiara a unui Mecena reprezentat de puterea locala. Pesemne ca puristii vor cauta noduri în papura, vor pune fiecare pagina (si ce hârtie!) sub lupa spre a descoperi scrisul cu cerneala simpatica al Puterii: nu vor descoperi nimic de acest soi. Revista, excelenta prin calitatea continutului si a formei, e un bun exercitiu cultural si educativ, un „instrument“, cum ziceam pe vremuri, de rafinare a ochiului si al mintii. Poate gresesc, dar n-am vazut-o semnalata ori comentata în alte reviste ale Uniunii Scriitorilor: „Însemnari iesene“ este doar „membra a Asociatiei Revistelor, Imprimeriilor si Editurilor Literare (A.R.I.E.L.)“. Tema legaturii dintre puterea banului si puterea artei era la moda în primii ani dupa ’90. O distinsa poeta din elita clasicilor în viata se arata pe atunci extrem de indignata ca un magnat al zilei, unul din „ciocoii“ noi iviti dupa 1989 din scutecele Revolutiei oferea cu magnificenta un pian performant Ateneului Român: cum se poate, se mira cu nesfârsita pudoare cetateneasca, sa întinam scena Artei primind pe ea un instrument din clapele caruia poti auzi sunetul argintilor necurati cu care a fost cumparat? Era, dupa opinia ei, un dar otravit si nu se cuvenea sa fie primit. Naivitati! Ce-i pasa lui Beethoven ca pianul din care se revarsa magnificul sau „Imperial“ e darul „otravit“ al unui magnat care l-a dobândit cu bani necurati, banii Puterii?! Naivitatile acestea au disparut, cred, din mintea elitei: sa faca bine Puterea, ca aceea de la Iasi, sa dea bani pentru cultura si arta. Restul e… literatura. În numarul din decembrie 2010, „Nodul gordian“ al revistei „Însemnari iesene“ este „un sentiment cazut în dizgratie“, cum îl numeste Al. Dobrescu în editorialul sau: „Ce mai înseamna patriotismul pentru intelectualul român?“ Raspund la aceasta veche si mereu alta întrebare Alexandru Zub, Irina Petras, Constantin Cublesan, Adrian Dinu Rachieru, Eugen Simion si, într-un serial întins pe mai multe numere, Nicolae Breban cu eseul „Istoria dramatica a prezentului. Aventurierii politicii românesti“. Despre patriotism nu se mai discuta azi sub pretextul ca respectivul sentiment ar fi fost compromis prin supralicitare de regimul comunist. Ca si cum exaltarea dizgratioasa la care a fost supus în respectivul regim i-ar fi dezvatat pe oameni sa iubeasca, sa urasca, sa viseze, sa spere, sa-si iubeasca neamul, rudele respectându-i pe altii si sa-si îngrijeasca florile din gradina. „Nu se mai poarta patriotismul“ – observa Alexandru Dobrescu. E un sentiment demodat într-o lume care a încetat sa mai fie insulara: traim în satul planetar, amestecati, de-a valma, fara deosebiri de clasa, rasa, natiune, judet sau tinut. Barbatii politici îl scot de la naftalina o data pe an, de 1 Decembrie, când ei «motiveaza jefuirea tarii prin apararea interesului national»! Oamenii de rând n-au timp sa faca declaratii de patriotism si nu tremura de mândrie patriotica pe seama «vechimii» lor si a peticului de pamânt pe care traiesc. Cu mult bun-simt, acesti oameni de rând nu vad un merit special în faptul de a se fi nascut, absolut întâmplator (chiar «întâmplator»?!) aici, acolo sau dincolo. Te trezesti aici si nu în alta parte tot asa cum, privindu-te în oglinda, vezi în fiecare dimineata ca ai ochi albastri, verzi sau caprui. Te nasti român în România, tot asa cum te nasti cu ochi albastri – zicea un mare intelectual român. E constatarea unei fatalitati, ce nu se poate transforma într-o judecata de valoare si atribuire de merite în plus în raport cu alti beneficiari mai vechi sau mai noi ai pamântului natal. „Sunt patrioti întocmai cum respira, manânca, iubesc, muncesc. Mut în viata de toate zilele si graitor doar în ceasurile de cumpana – scrie Al. Dobrescu – patriotismul cuprinde si respectul fata de lucrarea înaintasilor, si mândria de a fi mostenitori legitimi, si nazuinta de a nu-i dezamagi.“ Autorul editorialului vorbeste despre un „vânt internationalist“ care de câtiva ani bate pe plaiurile mioritice: ni se da de înteles ca a iubi si chiar exalta valorile nationale „reprezinta o flagranta discriminare fata de alte neamuri“! Azi, Stefan cel Mare nu mai e din nou chiar atât de mare, nici Mihai Viteazul atât de viteaz, nici Alexandru cel Bun chiar atât de bun pe cât fusese odata, nici Eminescu, nici Sadoveanu, nici Arghezi, nici Blaga: în democratia „politicii corecte“ nivelarea, turtirea, egalizarea valorilor nationale ce sar din rând e de rigoare, ba chiar obligatorie. Multi se conformeaza acestui nou comandament planetar, inclusiv o revista ce-si spune „Historia“, care de curând îl da jos de pe cal si de pe tron pe Stefan cel Mare, care-a fost mai mic (o spune si cronicarul!) si nu de dragul apararii crestinatatii s-a batut el cu turcii. N-a fost, cum zicea Sixt al VI-lea, un atlet al crestinatatii: „Manualele de istorie, cartile si studiile stiintifice, precum si filmele dedicate marelui nostru domnitor ne prezinta în unanimitate aceasta imagine eroica de aparator al crestinatatii. Figura lui Stefan cel Mare a devenit sinonima cu epopeea poporului român care s-a sacrificat pe altarul credintei crestine împotriva necredinciosilor turci“. Si cu asta l-am denuntat pe Stefan cel Mare, prinzându-l pe el si pe laudatorii lui în flagrant delict de supralicitare: n-a fost nici „mare“, nici „atlet“, mai degraba a fost un soi de… mercenar de lux râvnitor de bani si diplome papale. „Desigur ca Papa – scrie un istoric în «Historia» – se bucura de orice succes împotriva turcilor. Victoria lui Stefan cel Marte a fost privita ca un triumf al crestinatatii împotriva pagânilor. Numindu-l pe Stefan «atlet al credintei crestine», Papa copia o figura de stil des întâlnita în documentele epocii… De cele mai multe ori, absenta banilor era suplinita cu laude si metafore care trebuiau sa îi încurajeze pe comandantii crestini sa lupte împotriva pagânilor. Aceste figuri de stil nu suplineau însa necesitatile militare si, mai ales, financiare ale campaniilor antiotomane. În schimb, astazi, peste secole, metaforele retoricii medievale antiotomane s-au transformat în „certitudini“. Pe scurt, Stefan si alti principi crestini luptau contra pagânilor ca sa primeasca „laude si metafore“ din partea Papei devenind, asa, celebri si înaltati în ochii prostimii: imagine ce s-a perpetuat si marit în ochii generatiilor urmatoare pâna la fals istoric si impostura nationalista… Asta se întelege din „Historia“. Referitor la patrie si patriotism, Alexandru Zub scrie în „Însemnari iesene“ despre urgenta restituirii „demnitatii valorilor“ precum cele de mai sus: „Adeptii globalizarii cu orice pret nu ezitau sa condamne, sub acuza de nationalism, pe cei care insistau ca integrarea euroatlantica sa aiba loc fara a se distruge valorile proprii. Critica «exceptionalismului românesc» nu motiveaza autodenigrarea. Notele de exces sunt practic inevitabile. Dar nu scuza discursul autodenigrant“. „Numai un neam deloc împacat cu propriul trecut – scrie si Irina Petras – poate cheltui atâta energie neagra pentru a demola tot ce-l înconjoara“, iar Eugen Simion divulga falsitatea si ipocrizia globalistilor autodenigranti: „Cine poate sa-i creada ca pentru a fi un bun cetatean european trebuie sa te lepezi de miturile si limba ta? Eu, unul, nu-i cred…“. Cum poate fi, azi, patriot un intelectual? O lectie de înalt patriotism ofera Grete Tartler în numarul din decembrie 2010 al „Însemnarilor iesene“, unde semneaza, la rubrica „Delicatese culturale“ un studiu dens, plin de informatii si idei recuperatoare: „Un orientalist de talie europeana: Timotei Cipariu“. E un studiu exemplar pentru efortul intelectualilor autentici de a restitui înaintasilor ceea ce Al. Zub considera o urgenta a miscarii intelectuale actuale: „restituirea demnitatii valorilor“. Cât de mare si european putea fi un canonic din Blaj – „mica Roma“ a lui Eminescu –, dintr-un mic oras transilvanean de la mijlocul secolului al XIX-lea – secolul nationalitatilor – rezulta din imaginea unei Europe culturale pe care canonicul acesta patriot si cu spirit romantic a strâns-o si a gazduit-o în propria lui biblioteca:„O scurta privire asupra cartilor si imprimatelor pe care Cipariu izbutise sa si le procure în micul oras transilvan datorita contactelor cu carturari din cele mai importante centre orientale si occidentale (nu numai cu librarii pomeniti mai sus, ci si cu personalitati din lumea diplomatica, precum Émile Picot, fost consul francez la Timisoara, care a continuat sa-i trimita carti si manuscrise din Paris, ori cu profesori universitari, de pilda arabistul Fleischer din Leipzig), dovedeste ca biblioteca sa devenise grabnic nepretuita.
Editiile care soseau pe adresa filologului din Blaj îndata dupa aparitie lipsesc din orice alt fond de orientalistica din România, asa încât scrierile aflate acum la Biblioteca Academiei din Cluj sunt consultate si în ziua de astazi.
Daca ar fi sa ne referim doar la poezia araba: nu-i lipseau lui Timotei Cipariu divanul poetului Muhiyy ad-Din ibn ‘Arabi al-Andalusi, Cairo, 1271 h.; antologia hudaylita editata si prefatata de Kosegarten (Londra, 1854); opera vestitului poet abbasid Al-Mutanabbi, cu o prefata în latina de F. Dieterici, 1861; versurile celor mai citati poeti preislamici, între care Labid (editat la Viena în 1880), Hatem at-Ta’yi (editat la Londra în 1872), An-Nabiga (Cairo, 1283 h.) s.a.; culegerea de „Cântece de vitejie“ ale beduinilor, alcatuita de Abu Tammam si publicata la Calcutta în 1856, sau culegerea continând cele mai frumoase cântece de lauda a vinului si vânatorii scrise de poetul Abu Nuwas, editata de Ahlwardt la Greifswald în 1866; dar si literatura secundara a vremii, de pilda un studiu al lui H. Thorbecke despre „Antara, ein vorislamischer Dichter“ («Antara, un poet preislamic»), Leipzig 1867, sau literatura „moderna“, precum o editie araba a operei lui Nasif al-Yazigiyy (autor din „renasterea“ libaneza a secolului al XIX-lea), aparuta la Beirut în 1853. Primise neîntrerupt, între anii 1838-1840, „Zeitschrift für din Kunde des Morgenlandes“ («Revista pentru Cunoasterea Orientului») din Göttingen si, între 1846-1859, precum si, asa cum am amintit deja, „Zeitschrift der Deutschen Morgenländischen Gesellschaft“ («Revista Societatii Germane pentru Orient»), din Leipzig, publicatie pe care nu doar ca o citea, dar si colabora activ la informarea ei: de pilda, într-o scrisoare în germana din 1843, Timotei Cipariu anunta redactia despre aparitia a 46 de noi lucrari arabe imprimate la Cairo, „cu ample observatii privind aceste lucrari si editarile lor“.
Se afla, de asemenea, în posesia celor mai recente carti ale unor exegeti europeni, precum cea a lui Theodor Nöldeke, „Beiträge zur Kenntniss de Poesie der alten Araber“ («Contributii la cunoasterea poeziei vechilor arabi»), Hannover 1864, cu studii despre manuscrisele de poezie araba din Leyden, Gotha si Berlin, cu trecerea în revista a principalelor teme din poezia preislamica si ample comentarii despre mu’allaqat.
Daca Cipariu poate fi numit „înaintasul arabistilor din România“ sau primul pasionat exeget român al poeziei arabe clasice, nu trebuie uitat ca preocuparile sale au atins acelasi nivel si în alte domenii ale orientalisticii, cum ar fi literatura, filologia, istoria si dreptul din clasicismul persan, din cel turc, chinez sau tibetan. Cu adevarat o personalitate uimitoare, cercetator autentic, departe de orice amatorism, documentat cu acribie la cel mai precis nivel academic al timpului; în acelasi timp, spirit romantic plin de har, cu aspiratii datorita carora cultura româna a trecut „proba Orientului“ la cea mai înalta stacheta europeana.“
Uriasa eruditie a canonicului este o forma de patriotism. Retorica, întrebarea din titlul acestei dari de seama pretinde un raspuns. Nu se mai poarta patriotismul? Ba se mai poarta: la „Însemnari iesene“…