Judit Dobre-Kóthay în dialog cu Cristina Rusiecki
În 2012 Premiul Uniter pentru întreaga cariera i-a revenit scenografei Judit Dobre-Kóthay. Dupa absolvirea sectiei de Scenografie a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“ din Bucuresti, aceasta a lucrat ca scenograf al Teatrului National „Radu Stanca“ din Sibiu, iar mai apoi al Teatrului National Târgu Mures. Între 1991 si 2004 a fost angajata Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, devenind colaboratoare permanenta a regizorului Tompa Gábor. De ani buni face o redutabila echipa artistica cu regizorul Bocsárdi László. Din 1990 este profesor la Catedra de scenografie din cadrul Universitatii de Arta Teatrala Târgu Mures. Judit Dobre-Kóthay a conceput scenografia pentru peste trei sute de spectacole de teatru si opera, ca si pentru doua filme.
Am întâlnit-o pe vremea când lucra la montarea „Iulius Caesar“ (dupa grafia preferata de regizor) conceputa de Alexander Hausvater la Teatrul National Timisoara. Vorbind cu domnia sa, am descoperit un creator cu minte structurata si discurs consistent, capabil de o analiza în niveluri sucesive de interpretare. Toate enunturile rostite de Judit Dobre-Kóthay par concluzia matura a numeroase acumulari si reflectii petrecute în timp.
Cristina Rusiecki: Participati la nasterea unui spectacol de teatru politic. Regizorul, dl Alexander Hausvater, pledeaza în favoarea artistului angajat, militant, care trebuie sa fie un om al cetatii. Stiu foarte putini oameni de teatru în România care sa simta fervoarea angajarii în politic.
Judit Dobre-Kótay: Daca ne gândim la razboiul Statelor Unite împotriva Iraq-ului, se configureaza o imagine asupra lumii care îndeamna la un fel de resemnare. Deci iata ca nu e vorba numai de zona asta geografica. Manipularea a existat dintotdeauna, dar tehnologia superavansata de care dispune omenirea în momentul de fata o faciliteaza în proportii extraordinare. Eu personal, va spun drept, am fost acuzata de cunostinte si prieteni la un moment dat ca vad peste tot numai actiuni ascunse, manipulare, ca am devenit atât de banuitoare fata de oameni. De unde si pâna unde aceasta fatala negativitate? Domnule, nu am o atitudine negativista, dar nu trece saptamâna în care sa nu întâlnesc un exemplu în viata mea ori în mass-media care sa-mi dea dovezi clare, palpabile ca fenomenul de manipulare se extinde cu repeziciunea cancerului. Evident, si datorita tehnologiei moderne. Deci omul nu este mai pregatit ca înainte, dar are mai multe mijloace la dispozitie sa-si exerseze perversiunea. Atunci, fara ca eu sa fiu o defetista, o negativista, deodata ma pomenesc gândind ca nu am cum sa tin piept sau sa ma lupt împotriva ei. Pentru ca într-o lupta cavalereasca, unde dusmanii stau fata în fata si îsi asuma propria identitate, exista un dialog pro si contra: ne putem bate pentru ceva anume, ne putem lua de gât din cauza asta. Dar cu manipularea e altfel.
C.R.: Cum se schimba datele în privinta manipularii?
J.D.-K.: Manipularea îti da senzatia ca totul este în ordine si tot timpul te alimenteaza dându-ti dreptate, pacalindu-te pentru ca-ti da dreptate si conducându-te în directia în care exista interesul acelui grup care se poate extinde de la o comunitate mai mica pâna la una foarte mare. Cred ca acesta este un lucru îngrozitor si eu personal nu am mijloace, decât fiind prezenta si atenta, sa evit pe cât posibil sa cad în capcana manipularii care începe de la ce alimente sa consumam. Îmi aduc aminte de toata povestea cu industria medicamentelor, toata cacealmaua de acum jumatate de an cu nu stiu ce virus unde s-au cheltuit bani imensi. Respectiv, s-au câstigat bani imensi! Din cauza acestui zvon fals, oamenii s-au vaccinat pe plan mondial. Apoi toata cacealmaua cu gripa aviara. De câte ori am trecut – prin natura meseriei calatoresc mult –, pe sosea cu masina prin aceste dusuri de substante! Cu ele sau fara ele, tot aia era, dar cineva a câstigat bani grei din treaba asta. Deci, totul este în functie de interesul material. Or, acest interes material e mâna în mâna cu extraordinara arma a manipularii.
C.R.: Înteleg ca v-ati facut anticorpi în ceea ce priveste manipularea…
J.D.-K.: Eu personal, ca individ, ce pot face, cum pot lupta împotriva manipularii?
1. Prin meseria mea, prin spectacole care tintesc aceasta problema. Teatrul, totusi, ramâne, prin natura sa, o tribuna publica chiar si atunci când vorbesti despre conflictul dintre doi soti. Pentru ca problema celor doi soti, problema indivizilor totdeauna va avea repercusiuni asupra comportamentului lor fata de ceilalti.
2. În chip de civil, lupt tinându-mi atentia mereu treaza, ca sa nu cad 100% în capcana diverselor manipulari.
C.R.: În cazul acesta nu apare inevitabil riscul de a trai într-o vesnica suspiciune? La ce repere fundamentale se poate raporta omul în momentul în care constata ca totul este manipulare?
J.D.-K.: Singura arma împotriva manipularii este sinceritatea. Poate suna romantic, dar personal asa cred. Asta nu înseamna ca nu sunt situatii în care esti obligat sa minti. Nu minciunile comise din când în când înseamna lipsa de sinceritate, ci a trai împotriva convingerilor tale. Or, daca exersezi zilnic – desi nu merge prea usor -, poti sa traiesti conform convingerilor tale si sa le dai glas. Nu obligatoriu prin certuri, ci prin calm si formulari bine gândite, dar ramânând pe pozitie. Deci cu cât exersam sa facem mai putine compromisuri de la convingerile sanatoase, cu atât cred ca scad sansele manipularii. Singura arma a noastra este sa traim conform propriilor convingeri, indiferent în ce situatie ne-am afla. Trebuie sa te verifici pe tine cât de cât, sa fii drept, caci adevarul absolut nu exista. Dar exista totusi ceea ce numim respect sau echitate, notiuni la care ne putem raporta. Nu tin de adevarul absolut, ci de convietuirea normala dintre oameni. Trebuie sa tinem cont de ele si sa nu trecem cu vederea peste situatiile în care sunt puse în pericol. Eu asa voi proceda în continuare pentru ca asa este echitabil, asa este drept, asa putem pastra relatiile noastre armonioase în care unul nu trece înaintea celuilalt din diverse motive marunte, dar care tin, de fapt, de putere sau de manipulare. Si manipularea functioneaza tot în scopul puterii, cum si banii tot pentru putere sunt.
J.D.-K.: Cum reflecteaza o artista cu inevitabilul sau halou, prin definitie ascunsa în majoritatea timpului în turnul ei de fildes, implicata pâna peste cap în treburile de scena, la problema puterii?
J.D.-K.: Mai degraba la drama conducatorului, pentru ca oameni suntem si puterea noastra nu este dumnezeiasca. În momentul în care ajungem în postura de a avea putere mai mare sau mai mica, dar de obicei mare, din ce în ce mai mare, atunci intervine acea sciziune între felul în care gândim si felul în care simtim. Sunt nenumarate exemple în istorie. Motivul principal pentru care am acceptat sa lucrez la „Iulius Caesar“ a fost prima întâlnire cu dl Hausvater în care dânsul mi-a vorbit despre aceste lucruri ca despre niste semne de întrebare, niste probleme care îl chinuie zilnic. Care, iata, reflecta întocmai si vremurile în care traim si nu numai aici, la noi. Pozitia în societate a individului este o chestiune care devine extrem de importanta. Întotdeauna a fost importanta. Dar noi traim astazi, prin urmare, ziua de astazi este importanta. Acesta a fost punctul în care am fost sigura ca voi accepta aceasta colaborare. Mi se pare foarte important sa aratam aceste gânduri si aceste framântari. De aici am pornit.
C.R.: Care dintre sugestiile pe care le-ati gasit în „Iulius Caesar“ se muleaza pe temele la care va gândiserati si dumneavoastra?
J.D.-K.: Pe mine ma intereseaza omul, individul în primul rând. Sunt mai putin sensibila la fenomenul social pentru ca percep politicul tot prin alterarea personalitatii individului. Politicul ma intereseaza din punctul acesta de vedere. Individul ma intereseaza, problematica umana, pentru ca la baza oricarei manifestari sociale, de fapt, se afla adevarurile ancestrale ale omului. Indiferent de subiectul pe care-l abordam, trebuie sa avem în minte, în permanenta, faptul ca teatrul se adreseaza omului si ca în el este vorba despre om. Sigur ca ajunge în situatii diferite, dar aceste situatii sunt generate tot de niste reactii ale individului. Individul s-a nascut ca sa functioneze prin organismul sau, prin sentimentele, gândurile sale, în functie de niste adevaruri eterne. Ca nu întotdeauna le constientizam este altceva. Cu atât mai mult astazi, când viteza cu care traim nu ne da timp pentru asa ceva. De aceea e bine sa exersam autoreflectia din când în când, ca sa nu uitam de lucrurile astea. Cred ca teatrul si azi, ca si pâna acuma, trebuie sa i se adreseze în primul rând omului, sa fie oglinda pentru om. Chiar daca în el este vorba despre fenomene sociale, tot de oameni sunt generate aceste fenomene. Nu cred în teatrul care vorbeste în general.
C.R.: Înteleg din raspunsul dumneavoastra ca suferiti de acelasi refuz al politicului pe care l-am gasit la majoritatea artistilor. Cum se explica dorinta de a evada din politica? Dl Hausvater militeaza exact pentru contrariu, ar vrea ca toata lumea sa fie angajata.
J.D.-K.: Domnul Hausvater este demn de invidie, pentru ca se pare ca este mult mai tânar decât toti. Când ma gândesc la mine în trecut, ma recunosc ca fiind un om care se poate angaja si care se angajeaza la un moment dat când e vorba de nedreptate, de abuzuri. Azi, cei mai multi oameni sunt satui de politica pentru ca societatea e dominata de ea. O patura considerabila traieste din politica, îsi faureste confortul personal din politica, profita de politica. Politicul poate fi perceput si altfel, asa cum ar trebui sa fie: generator de progres, factor care sa aduca echilibru în societate… Dar astazi, în jurul nostru nu gasim asemenea trasaturi. Si atunci individul, fiecare dintre noi, are tendinta de evadare. Nici nu vreau sa aud de politica! Nu este o atitudine corecta. Adica eu, cu mintea limpede, îmi dau seama ca atitudinea corecta este cea a domnului Hausvater, dar, din pacate, în momentul de fata, exista o suprasaturatie de politica. Poate avem si un fel de fatalism. Mi-a stârnit interesul acest gând al regizorului de a pune fata în fata individul cu propria sa identitate sociala si politica prin intermediul spectacolului. Poate ca atitudinea mea politica în asta rezida.
C.R.: Dati impresia ca existati într-o lume ideala, ceea ce înseamna ca nu prea va izbiti de societatea primitiva în care traim.
J.D.-K.: Una este practica teatrala, artistica si altele relatiile dintre oamenii din teatru. Credeti ca teatrul este o exceptie în privinta asta? Deloc. Aceleasi orgolii apar si aici în anumite situatii. Ba chiar si mai si, pentru ca vorbim de alte sensibilitati. Într-un anumit sens, suntem niste oameni norocosi pentru ca exista acea supapa, munca noastra, care tine de recompunerea vietii, a existentelor, a istoriilor, a povestilor. Teatrul îti da posibilitatea sa-ti iei soarta în mâini pentru ca te identifici cu ce se întâmpla acolo, cu locul acela pe care l-ai creat, cu povestea aceea pe care ai plasmuit-o. Supapa aceasta îti face bine, pe de o parte, dar reprezinta în acelasi timp si o uriasa responsabilitate, pentru ca nu este o munca pe care o tii între patru pereti, nu este o pictura pe care sa o înramezi si sa o pui în dormitor, ci este un gen de arta care se adreseaza celorlalti. Responsabilitatea tine de faptul ca respectivele adevaruri le comunici catre afara si trebuie sa stii ce comunici. Aceasta este menirea noastra, de fapt, si este foarte nobila.
C.R.: Care au fost primele imagini care v-au venit în cap când ati citit scenariul de la „Iulius Caesar“?
J.D.-K.: Scenariul l-am primit destul de târziu. Dl Hausvater nu a scris scenariul în limba româna si l-a dat la tradus. Traducerea nu era gata în momentul în care noi ne-am întâlnit. Mi-a spus câteva idei în legatura cu el, cum vede domnia sa aceasta piesa din punct de vedere actual. Apoi a ridicat-o putin la nivel cosmic, vorbind de valabilitatea universala de-a lungul istoriei omenirii a fenomenelor care tin de dictatura, de tiranie si în primul rând de conditia aceluia care, animat de niste intentii nobile, ajunge în postura de a le pune în practica. Aproape fara nici o exceptie, personajul acela se pare ca este un fenomen ciclic si se trezeste permanent în situatia de a nu reusi sau de a reusi într-o masura prea mica sa puna în practica ideile pentru care s-a luptat si pentru care l-a eliminat pe cel de dinaintea lui.
C.R.: Ce efect ati dorit sa obtineti înconjurând întregul spatiu scenic de la „Iulius Caesar“ cu panouri metalice?
J.D.-K.: Nu sunt numai panouri, e Colosseum-ul de la Roma. Si nu este o copie, ci o reformulare în termenii teatrali pe care îi necesita acest spectacol. Este o chestiune complexa, mai ales ca „Iulius Caesar“ nu înseamna pur si simplu o reproducere scenica a piesei lui Shakespeare, ci face parte integranta dintr-un scenariu conceput de regizorul Hausvater. Prin urmare, trimiterile sunt complexe caci tin de contemporaneitate. Raportat la aceasta s-a nascut si spatiul scenic. Scenograful nu reproduce un loc de actiune. Ar fi o greseala foarte mare. De mult, scenografia nu mai înseamna decor, ci înseamna spatiu de joc. Care nu trebuie confundat cu termenul loc de actiune. Pentru ca atunci spatiul de joc nu ar fi altceva decât concretizarea din punct de vedere vizual, prin structura si textura spatiului. Dar el înseamna si miscarea actorilor. Pâna la urma, spatiul de joc reprezinta transpunerea a ceea ce înseamna spirit în limbajul specific al materialitatii. Si atunci scenograful, prin mijloacele pe care le detine datorita meseriei si pregatirii, poate aduce în limbajul materialitatii palpabile ceea ce fac ceilalti prin mijloacele lor: regizorul prin mizanscena, sound designer-ul prin exploatarea momentelor, ajutându-se cu ceea ce vede de-a lungul repetitiilor. Iar actorii… evident, fara actori nu exista teatru. Fiecare are un limbaj propriu. În opinia mea, este foarte important sa nu încercam cu totii în acelasi timp sa exprimam acelasi lucru. Atunci apar tautologii care ies din perimetrul limbajului teatral. Acesta se caracterizeaza, în ansamblu, prin alternanta limbajelor specifice ale fiecaruia. Vorbesc de regie, actorie, scenografie etc.
C.R.: Va rog sa-mi dati un exemplu, fie el si ipotetic, de o astfel de tautologie.
J.D.-K.: Actorii sunt învatati la orele de actorie: când spui ma duc, nu arati directia si cu mâna. Lucrul acesta este valabil si la alt nivel. Mereu trebuie lucrat în contrast. Costumul nu trebuie sa ilustreze un anumit caracter neaparat. Spatiul de joc nu trebuie sa fie un loc al actiunii, ci sa vina în completarea a ceea ce se joaca. Aceasta completare poate fi de multe ori în contrast. Când nu este, totul devine orizontal.
C.R.: Stiu ca în scenariul conceput de dl Hausvater spatiul scenic este descris în detaliu. Nu e frustrant pentru un scenograf sa lucreze dupa un plan bine stabilit de altcineva?
J.D.-K.: Sigur ca felul în care imaginile din scenariu sunt concretizate si foarte exact descrise pot constitui un handicap pentru colaboratori. Este atât de exact descris totul încât ai senzatia ca nu mai poti adauga nimic. Dar nu este asa. Scenariul a fost, de fapt, un generic important în primul rând pentru a-l descoperi pe domnul Hausvater, pentru a vedea cum gândeste domnia sa. În momentul în care reusesti sa descifrezi felul în care gândeste colaboratorul tau, ai deja unda verde pentru propria ta imaginatie. Dar pentru asta trebuie sa ne cunoastem, sa ne vedem calitatile, sa descoperim inventivitatea la celalalt. Sa realizam momentele în care se poticneste, pentru ca fiecare dintre noi ne poticnim la un moment dat. Este ca într-o casnicie.
C.R.: Cum poate sa semene nasterea unui spectacol cu o casnicie?
J.D.-K.: De fiecare data realizarea unui spectacol seamana foarte bine cu relatiile care se stabilesc într-o familie. În mod obligatoriu, trebuie sa fim atenti unul la celalalt, pentru ca interesul nostru, al familiei, este acelasi. Avem acelasi scop, acelasi visuri. Nu trebuie sa percepi gândurile regizorului ca pe un fel de comanda, ci în sens creativ. Fiecare se tradeaza în momentul în care spune – eu vreau sa fac în felul acesta. Poate ca este valabil de la A-Z, poate ca este numai o parte valabila. Dar în momentul în care eu m-am aratat prin felul în care gândesc, exista o posibilitate mai mare pentru celalalt sa contribuie, sa-mi urmareasca gândul si sa contribuie cu gândul sau, apoi sa ne îmbinam gândurile. Uneori ele se ciocnesc, dar atunci eliminam de la fiecare ceea ce este mai putin valabil si tot ce sta în picioare de la fiecare aducem sub aceeasi palarie. Si, iata, asa se naste spectacolul.
C.R.: Si totusi, faptul ca a trebuit sa executati punct cu punct spatiul conceput de regizor nu l-ati perceput ca pe o constrângere?
J.D.-K.: Lucrez pentru prima oara cu dl Hausvater. În aparenta, exista aceste constrângeri, în realitate nu. Desigur ca domnia sa si-a imaginat spatiul, fiind autorul acestui scenariu si regizorul spectacolului. Iata doua ipostaze care deja ocupa un volum destul de întins în realizarea spectacolului în sine. Nu le-am perceput ca pe o constrângere, pentru ca idei putem avea, dar felul în care se materializeaza depinde numai de imaginatia fiecaruia în parte. Fiind o arta colectiva, teatrul depinde foarte mult de felul cum rezonam la ideile celuilalt pe care le transpunem în practica conform sensibilitatii noastre. Sensibilitatea noastra se adauga de fapt peste sensibilitatea celorlalti: a regizorului, a actorilor, a designer-ului, a compozitorului. Când constientizezi aceasta realitate, îti dai seama ca nu esti supus constrângerilor.