Sari la conținut

Noua istorie literară şi studiul cantitativ

Autor: Alex Goldiş
Apărut în nr. 476

S-a tot vorbit, în ultimele două decenii, despre declinul teoriei şi despre lipsa soluţiilor noi de interpretare a literaturii după aşa-zisă epocă de aur din anii ’60-’80. Nimeni nu poate nega faptul că dezbaterile despre instrumentarul criticii şi a teoriei literare, dacă n-au dispărut complet, au devenit tot mai rare – nu doar la noi, ci şi aiurea. Sau, în cel mai bun caz, ele au fost înghiţite fără rest de sfera studiilor culturale, care problematizează mai degrabă chestiuni de politică – de ideologie, în sensul cel mai larg – şi lasă instrumentarul specific analizei literare în plan secund.
Ei bine, câteva dintre dezbaterile mai recente tind să modifice întrucâtva situaţia, deşi nu e tocmai clar dacă analiza specific literară se va mai afla în centrul atenţiei studiilor literare şi nici dacă ele vor mai fi privite ca atare, independent de alte discipline. Probabil că perspectiva cea mai pasibilă de a produce o mutaţie în interiorul cercetării literare e ceea ce aş numi, dacă ar fi să aduc la numitor câteva tendinţe actuale, „studiul cantitativ” al literaturii. Două sunt direcţiile ce teoretizează – şi aş zice, chiar practică – acest tip de studiu şi, deşi paradigma în care operează e coincidentă, premisele de la care pornesc sunt oarecum diferite.
Franco Moretti e, probabil, cel mai important teoretician al studiului cantitativ al literaturii, „un mare iconoclast al criticii literare”, aşa cum a fost numit nu demult de John Sutherland într-o recenzie din The Guardian. De ce iconoclast, aşadar, şi de ce studiile lui Franco Moretti au atras deja atenţia cercetătorilor literari ai ultimilor ani? În primul rând, pentru că profesorul de origine italiană de la Columbia şi Stanford University a încercat să redefinească, la modul global, modul în care privim literatura. Specialist în roman, căruia i-a dedicat două cărţi importante – Modern Epic (1995) şi Atlas of the European Novel, 1800-1900 (1998) – Franco Moretti şi-a canalizat eforturile, din 2005 încoace, spre construcţia unei noi episteme teoretice. O epistemă, trebuie spus imediat, derivată în mod direct din cercetările întreprinse în cărţile menţionate mai sus.
Moretti îşi recunoaşte eşecul de a furniza o privire panoramică asupra romanului european, aşa cum intenţionase, din cauza incapacităţii (deopotrivă fizice şi lingvistice) de a parcurge toate scrierile de gen din ultimele două-trei secole. Toate Conjecturile asupra Literaturii Mondiale (Conjectures on World Literature, respective New Conjectures, cum se numesc cele mai speculative studii ale autorului) pornesc de la premisa de bun-simţ că munca lui pe romanul modern s-a rezumat la cam unu la sută din numărul total de romane – adică la ceea ce el numeşte „the canonical fraction”: romanele scrise în Franţa, Anglia sau Germania şi, dintre ele, doar cele reţinute de memoria canonică. Aşadar, eşantionul de investigaţie e extrem de limitat. Originalitatea reflecţiei lui Moretti abia de aici intervine. Căci în ultimele decenii s-a discutat foarte mult în literatura comparată despre nevoia lărgirii canonului, de la René Etiemble sau Dioniz Durisin până la Adrian Marino, la noi. Numai că aceste discuţii s-au purtat în lipsa unui pragmatism flagrant, de vreme ce toată lumea postula asimilarea unor noi teritorii exotice şi marginale fără a pune în discuţie vreo clipă mijloacele concrete prin care s-ar putea realiza acest lucru. Or, printr-un simţ realist cu adevărat avangardist pe un teritoriu populat până acum numai de fantasme universaliste, Franco Moretti este primul care recunoaşte deschis că a citi mai mult (a acoperi, adică, un teritoriu mai vast) pur şi simplu nu rezolvă problema abordării globale a literaturii. „Reading more seems hardly to be the solution”, observă Moretti, pentru simplul fapt că, statistic vorbind, doar în Anglia s-au publicat în secolul XIX 30-50.000 de romane. Ceea ce înseamnă că, pentru a trece la lectura celor franceze, chineze, româneşti, argentiniene şi americane, singura metodologie a cercetătorului ar trebui să fie un pact cu Diavolul în care să mai ceară măcar şase vieţi în plus…
Critica la mâna a doua
Lăsând gluma la o parte, e clar că nu sporirea numărului de cărţi citite rezolvă problema abordării globale a literaturii, ci mai degrabă modificarea metodei critice: reinventarea modului de a privi literatura. Şi aici, probabil că cea mai grea lovitură o dă Moretti unei practici analitice care a subîntins istoria cercetării literare de la începuturile ei până azi: căci de la hermeneutica biblică până la ascensiunea teoriei în secolul XX, close reading-ul a reprezentat o premisă sine qua non, niciodată supusă discuţiei. E ceea ce încearcă să destabilizeze acum Franco Moretti prin aşa-numitul distant reading: o metodă care, de dragul abordării totalizatoare a literaturii, se vede nevoită să renunţe la privirea de aproape. Problema cu close reading-ul, crede teoreticianul, e că el depinde inevitabil – e inextricabil legat – de un canon redus: „Investeşti atât de mult în texte individuale doar dacă porneşti de la premise că ele şi ele numai ele contează şi că importanţa lor este covârşitoare pentru Cultură” (trad. mea, A. G.), scrie Franco Moretti. Or, această tratare solemnă, cvasi-religioasă a textelor ar trebui să cedeze teren în favoarea unei distanţe ca act necesar al cunoaşterii. Cu sacrificarea, desigur, a textului însuşi, în favoarea unor sinteze/ abstractizări ale lui, precum procedee, teme, tropi sau chiar genuri. Am învăţat atâtea secole cum să citim: ar trebui să învăţăm cum să nu citim, e pactul pe care-l propune, doar pe jumătate în glumă, Franco Moretti.
Noua ştiinţă a literaturii care derivă de aici e una prin excelenţă tributară diviziunii muncii (şi aici, rădăcinile marxiste ale gândirii lui Moretti ies la suprafaţă): dacă optăm pentru o abordare globală a literaturii, care să nu se limiteze la un canon extrem de restrâns, va trebui să ne asumăm munca cu prefabricate literare, renunţând la contactul direct cu textul. Ceea ce propune Franco Moretti aici e, aş zice, cu riscul de a exagera, un fel de critică la mâna a doua, care nu se mai aplică direct textului, ci speculează cercetările criticilor sau istoricilor anteriori. La modul cât se poate de concret: pentru a putea verifica o teză generală cu privire la raportul dintre formă şi fond, între autohtonism şi date împrumutate în roman, Moretti va trebui să se adreseze istoricilor literari naţionali care au documentat acest raport pe opera vie. Legea mai generală conform căreia, în roman, forma este întotdeauna împrumutată, în timp ce conţinutul e edificat pe materie primă autohtonă este fundamentată şi probată prin consultarea unor panorame critice privind literatura est-europeană, latin-americană, arabă, turcă ş.a.m.d. Toate, pentru a cristaliza concluzia care capătă, astfel, caracter de lege a evoluţiei literare: „Four continents, 200 years, over twenty independent critical studies, and they all agreed: when a culture starts moving towards the modern novel, it s always as a compromise between foreign forms and local materials”.
Pentru a-şi proba observaţiile, Moretti se foloseşte de ceea ce el numeşte, după numele cărţii care a acreditat metoda, „hărţi, grafice şi „copaci” („trees”), meniţi să organizeze această abordare cantitativă a literaturii. Ceea ce contează acum nu e analiza cutărui autor individual, nici a unor tropi specifici, ci mai degrabă legile generale, aproape obiective, de evoluţie a literaturii – şi, din acest punct de vedere, iată-ne întorşi, pe alte baze, desigur, la metoda pozitivist-darwinistă a secolului XIX, pe care Moretti o invocă adesea.

Un comentariu la „Noua istorie literară şi studiul cantitativ”

  1. Să lăsăm teoria şi să trecem la practică. Cu metoda şi argumentele de rigoare, fireşte. De ce teorie avem nevoie când ne anunţăm recuzita la începutul fiecărui studiu şi o punem în practică? Dumnezeieşte, cum numai nouă ne place!

Comentariile sunt închise.