Nici verile nu mai sunt ca altadata. Prea calde, prea reci, prea ploioase. Nici capitalismul si nici crizele lui. Nici razboaiele. Nici ceea ce se mai numesc revolutii. Nici moravurile. Nici mâncarea. Nici disperarile. Dar ce mai e ca altadata? Nimic. Nici in România, nici aiurea in lume. Timpul si-a iesit din tâtâni, nimeni nu-l mai stapâneste, curge navalnic spre niciunde, târând cu el o umanitate in deruta, haotica, violenta, bolnava de prea putin sau deloc sau de prea mult si prea usor si ticalos dobândit.
La inceputul unei veri bântuite ca niciodata de nostalgii, de intrebari fara raspuns si de ravagiile crizei sistemice a capitalismului, NATO agonizeaza, isi traieste ultimele zile dupa esecurile catastrofale ale interventiilor in Irak, Afganistan si Libia. Nascuta intr-o alta epoca, aceasta alianta ce-a facut si face inca sa lacrimeze de bucurie si de mândrie politicienii si intelighentia româneasca vânduta ar fi trebuit sa dispara inca din anii 90, inainte de a masacra Iugoslavia, inainte de a se transforma intr-o armada de mercenari ucigasi aflata la discretia Occidentului in declin.
Georges Papandreu, primul ministru grec, a cersit la Bruxelles si a obtinut cea de-a doua transa a imprumutului de 110 miliarde de euro angajându-se ca-i va convinge pe greci sa se „schimbe“. Vast si rizibil program. Ceea ce, in contextul exploziei datoriilor suverane, al crizei fiscale si bugetare din toate tarile europene, n-a impiedicat câtusi de putin aparitia primelor necrologii ale monedei comune gândite, la infiintare, ca un mijloc sigur de apropiere intre popoare si de prosperitate.
Tot la inceputul acestei veri, tineri „indignati“ au invadat strazile Madridului, Barcelonei si Atenei. Vor invada mai devreme sau mai târziu strazile Lisabonei, Romei, Londrei, Parisului, exasperati de scaderea nivelului de trai, de somaj, de absenta perspectivelor, de ruptura de mult consumata dintre elitele politice si realitatile economice ale populatiei si de masurile draconice de austeritate luate in folosul unic al oligarhiei si al „pietei“ financiare.
Zeci, sute dintre refugiatii ce-au fugit si fug de o lume araba in convulsie pentru a bate la portile unei Europe ingrozite economic au pierit si pier in Marea Mediterana. Corolarul logic al „invaziei“: extrema dreapta xenofoba câstiga adeziuni aproape pretutindeni pe continent.
Fapt mai putin obisnuit, dar cu care Occidentul este deja de câtiva ani nevoit sa se obisnuiasca, si s-a obisnuit, „unchiul bogat“ al Asiei, primul ministru chinez Wen Jiabao, se va opri curând in Europa (dupa ce China a devenit creditorul principal al Statelor Unite) pentru a veni in ajutorul infrastructurilor in ruina si al datoriilor suverane.
Dupa cum spuneam, nimic nu mai e ca altadata si nostalgia vremurilor mai mult sau mai putin indepartate bântuie lumea intreaga. Un vechi si cinic banc românesc pretindea si pretinde ca „era mai bine pe vremea lui Stalin“, când, tineri fiind, faceam si dregeam. Daca am inteles bine, majoritatea românilor au nostalgia socialismului ingropat ritualic de douazeci si unu de ani cu prea multa frenezie si violenta ideologica pentru a mai accepta ca ar fi putut sa aiba si anumite avantaje demne de salvat. Daca am inteles iarasi bine, printre acesti nostalgici se numara si multi tineri si foarte tineri, care nu stiu despre vremurile detestabile decât ceea ce li s-a povestit si li se povesteste la scoala, in ziare, in carti, in filme, la televiziune: numai grozavii, numai nenorociri, numai tristete, numai frustrari, numai vise la minunatiile capitalismului.
O fire ajunsa la vârsta, la statutul si la pretentia de contemplator hâtru, dezinvolt si paternalist al moravurilor, umorilor si ciudateniilor plebei cu care fatalitatea l-a destinat sa convietuiasca, se sufoca mai zilele trecute de stupoare ca tinerii pot avea nostalgia unui trecut necunoscut. Ceea ce-l consoleaza este ca nu e singurul caruia lumea româneasca ii joaca feste. In plina vara nostalgica, atunci când pâna si disputele intre „intelectualii lui…“ si „intelectualii impotriva lui…“ nu mai sunt ca altadata, se invârtesc bezmetic intre „hai sictir“ si „popor de neispraviti“ crucificat in fata televiziunilor mogulilor, stupoarea prilejuita de realitati suparatoare, ranchiuna impotriva timpului ce intârzie sa confirme un oportunism ideologic consacrat drept adevar suprem si nostalgia doar pentru propriile alcatuiri intrate in declin biologic tin de o anumita normalitate. Normalitatea româneasca. (27 iunie 2011)
Autor: CONSTANTIN STOICIUApărut în nr. 331