Ce pacat ca nostalgia, aceasta stare emotionala a fiintei noastre, este utilizata în scopuri politice! A fi nostalgic este firesc, pentru ca trecutul face parte din noi si ne determina sa fim ceea ce suntem în prezent. O urma de nostalgie apare la toti oamenii care sunt constienti de procesul devenirii lor. E adevarat ca exista firi mai înclinate catre nostalgie decât altele, melancolicii, romanticii, oamenii ce nu se pot desprinde de trecut (un trecut care joaca acelasi rol ca mitul epocii de aur). În plus, exista o vârsta mai înclinata catre nostalgie decât altele. Dupa ce ai iesit din câmpul muncii, la pensionare, si dupa ce activitatea ta zilnica este redusa, e firesc sa te raportezi nostalgic la alte vremuri, considerate mai bune fie si pentru ca puterea ta fizica si energia mentala erau altele.
„Ce tânar eram“ egal „era mai bine în comunism!“
Nu cred ca s-a scris suficient despre utilizarea politica a nostalgiei. Nimeni si nimic în lume nu îi poate convinge pe parintii mei ca nu era mai bine în comunism, pentru ca ei erau tineri si sanatosi în acea perioada! Culmea e ca si generatia bunicilor poate aprecia perioada razboiului pentru acelasi motiv, of ce tânar eram!! Suntem într-o democratie unde parerea politica a tuturor conteaza. Istoria personala e regândita la fel de des ca istoria politica. O data cu schimbarea de regim politic avem grija sa rescriem istoria într-o paradigma favorabila propriului nostru punct de vedere. La fel, o data cu o etapa noua în viata personala, sa zicem, casatoria, pensionarea, schimbarea de locuinta, avem tendinta sa ne regândim propria istorie personala. Ne construim un trecut care sa ne justifice pe noi însine si uitam acele elemente care ar intra în contradictie cu buna imagine despre sine. E un procedeu psihologic normal, ceea ce nu e firesc este proiectarea unei lumini pozitive asupra unei întregi epoci politice doar fiindca persoana mea iese mai bine din aceasta rescriere a istoriei.
Nici un argument teoretic si nici o statistica asupra numarului de victime ale regimului comunist nu pot determina pe cineva sa nu mai fie nostalgic dupa propria tinerete. Pe lânga procedeul psihologic, exista si un argument pragmatic, oamenii educati în sistemul comunist s-au învatat cu regulile pe care trebuiau sa le urmeze pentru a se descurca în acea lume închisa, iar înlaturarea regimului i-a prins pe multi într-un moment în care energia si disponibilitatea mentala pentru schimbare erau foarte scazute. Cam toti românii care aveau peste 25 de ani la revolutie vor fi lasati de schimbarea de paradigma greu adaptabili; pentru cei ce aveau peste 40, discutia devine deja inutila. Vorbesc aici despre votantul mediu, care nu e nici foarte sarac sa nu mai aiba nimic de pierdut, nici foarte bogat încât sa îsi apere politic interesele, care nu este nici needucat, nici posesor al unor doctorate în clientelism politic, partidocratie sau sisteme de vot comparate.
Inginerul din fabrica vs inginerul de la Renault
Tema comunismului a devenit o dezbatere între anticomunistii teoretici (pozitie absolut justificabila din punctul meu de vedere si sub care ma înscriu si eu) si nostalgicii pe care, la nivel uman, îi înteleg. Pozitiile lor se joaca însa pe planuri diferite si, prin urmare, nici un grup nu îl poate convinge pe celalalt. Daca primul grup se plaseaza pe planul intelectului si al argumentelor, cel de-al doilea se plaseaza pe un plan personal, al propriei experiente de viata si pe al lui „se putea trai (bine) si în comunism“! Din aceasta ciocnire conjuncturala nu pot câstiga decât teoreticienii stângii, care se pot alia cu nostalgicii.
Stânga e gata sa explice nostalgia printr-o critica a sistemului democratic prezent, care nu poate asigura bunastarea cetatenilor sai. Dar când a asigurat comunismul bunastarea cetatenilor sai? Liderii locali ai PCR traiau mai prost decât orice corporatist de azi, inginerul din fabrica traia mai prost ca inginerul de la Renault si muncitorul manual mai prost ca angajatul pe salariu minim pe economie de azi. Daca regimul comunist nu ar fi fost în primul rând un esec economic, poate îl mai aveam si azi. Stânga teoretica nu e azi puternica în România, în ciuda numarului mare de votanti PSD, dar ea este puternica în Europa si are un prestigiu academic obtinut în minunatele universitati din Vest unde orice student român abia asteapta sa ajunga. Conflictul dintre anticomunisti si nostalgici e poarta pe care stânga teoretica poate intra triumfatoare.
Singurul lucru care ma mai linisteste este ca teoreticienii stângii sunt atât de înclinati catre nevoile omului real de lânga ei pe cât sunt de interesati teoreticienii dreptei de câti bani în plus pot ramâne în buzunarul contribuabilului, prin scaderea impozitelor. O nota de subsol din Zizek sau din Burke e mai cool decât salariul net al vânzatoarei de la casa din Carrefour. Este vina intelectualilor, sau a oamenilor simpli, care se lasa reprezentati de ei? Politicul e negocierea unor sisteme de valori, prin urmare, lupta politica se poate duce atât pe planul intelectual, cât si în cel al vietii economice sau civice, si fiecare îsi duce lupta pe acel plan care îi este mai familiar.
Triplul efect nociv al nostalgiei
Revenind la problema nostalgiei comunismului ca sistem politic, trebuie sa ne întrebam care e prima lectie politica pe care acesti oamenii au învatat-o în comunism? Nimic nu poate fi schimbat, e bine sa te tii departe de toata aceasta tevatura a politicului, sa eviti orice discutie cu activistul de partid si, daca nu poti sa o eviti, sa nu îl contrazici. Politicul este pentru cei fara scrupule si pentru parveniti. Negocierea propriilor interese în sfera publica este ceva de neconceput pentru acesti oameni, din cauza propriei experiente cu vechiul sistem.
Dar, cum stim de la Tocqueville, vechiul regim nu e radical diferit de noul regim venit în urma revolutiei, pentru ca structurile institutionale se pastreaza, prin urmare, argumentul lor nu este unul deplasat. Nostalgia, încurajata abundent de media, ce reprezinta exact universul informational al acestor oameni, îi determina sa opteze pentru neimplicarea în politic. Cum nu se poate forma o masa critica în stare sa sanctioneze partidele pentru jocul lor clientelar, politica este în anticamera de la morga. Iar unul dintre elementele care contribuie la aceasta situatie este nostalgia dupa perioada comunista. Pentru ca perioada comunista, în pofida ideologizarii excesive a vietii de atunci, nu a fost o perioada politica, a negocierilor intereselor unor grupuri. Paradoxul cel mare consta tocmai în faptul ca în regimul comunist care ideologiza educatia, viata religioasa si productia de pantofi, nu exista o viata politica.
Încurajarea nostalgiei are un triplu efect: ocupa, pe de o parte, spatiul public cu imagini care ne îndeparteaza de la interesele politice de moment, scalda telespectatorul într-o atmosfera în care nu e onest sa te implici în politic si, în plus, cei orientati catre trecut vor fi mult mai putin motivati sa actioneze decât cei orientati catre viitor. As fi gata sa ma minunez în fata unui astfel de proiect, atât de inteligent, încât sa tina ocupat cetateanul pentru ca acesta sa faca orice altceva decât politica, daca as crede ca el este planul unui spirit malefic, menit sa induca în eroare. Dar nu sunt înclinata sa cred în teoriile conspiratiei.
Remediile nostalgiei
Ce se poate face? În primul rând, sa întelegem ce produce nostalgia si sa o tratam ca pe o problema psihologica si ca pe una politica; în al doilea rând, sa redescoperim valoarea politicului si sa ne reinventam pe noi, o data cu aceasta descoperire, în niste cetateni implicati în viata polisului. Suna utopic, dar ce sa îi faci, una din tehnicile de lupta împotriva unei utopii plasate în trecut e plasarea utopiei în viitor: cel putin asa esti motivat sa schimbi ceva. O alta tehnica ar fi sa criticam orice utopie din prezent sau din trecut si sa ne centram pe fenomenele din viata politica reala, dar aici atentia, inteligenta si energia cetateanului sunt supralicitate.
Autor: ANA PETRACHEApărut în nr. 343