Norman Manea, Laptele negru, Hasefer, 2010, 552 p.
Despre Norman Manea nu trebuie spuse prea multe lucruri in introducere. O combinatie prizata astazi de biografie si bibliografie face din el unul dintre cei mai cunoscuti, cititi, premiati scriitori români in viata (cel mai important premiu ramâne probabil Médicis Etranger pentru „Intoarcerea huliganului“, in 2006). Deportat impreuna cu familia la vârsta de 5 ani, in 1941, intr-un lagar transnistrean, scapa cu viata si debuteaza in 1969 cu „Noaptea pe latura lunga“ (prefata de Miron Radu Paraschivescu), dupa care, in România, publica sustinut pâna in 1986, când emigreaza. Mai intâi in Berlinul occidental, apoi cu o bursa la New York, unde se stabileste si devine profesor de literatura la Bard College. Ultimul sau roman, „Viziuna“, a aparut anul trecut la editura Polirom, care i-a oferit cu generozitate o serie de autor. Notorietatea internationala vine, desigur, dupa alegerea exilului, desi scriitorul obtinuse câteva premii in tara (al ASR Bucuresti in 1979 si al USR in 1984, când insa premiul ii este retras).
La fel ca multi alti români performanti in profesia lor – avem exemplul recent al cercetatoarei in filozofie greaca si medievala Anca Vasiliu – Norman Manea are in România un succes de prestigiu, dar ramâne departe de potentatii zilei. Nu-mi propun acum sa insist prea mult pe aceasta tema. O voi face doar atât cât trebuie. Volumul de peste 500 de pagini de la editura Hasefer contine suficiente interventii pentru ca cititorul sa poata aprecia de unul singur daca in legatura cu permisivitatea culturii române in raport cu Norman Manea putem vorbi de vina, de vina cuiva anume, de o anumita „natura“ româneasca sau nu. In ceea ce ma priveste, am de gând sa vorbesc despre aceasta carte din doua puncte de vedere: cel al „cazului“ Norman Manea si cel al scriiturii confesive a autorului, ambele concurând la „brandul sau de scriitor“.
Cazul
Volumul de la Hasefer nu cuprinde multe texte care sa configureze un „caz“ Manea. Dar asta nu inseamna ca autorul ocoleste apolitic polemica. Daca exista un caz Norman Manea in cultura româna, acesta poate fi rezumat astfel: unul dintre scriitorii români cei mai tradusi in alte limbi, cu cele mai multe premii (dupa Herta Müller, asta daca o consideram scriitoare româna), are parte de o atitudine ostila din partea istoricului, criticului literar si presedintelui USR Nicolae Manolescu. Altfel spus, exista un caz Norman Manea atâta vreme cât in România, si asta dintotdeauna, criteriul personal a depasit mereu, net, orice alt criteriu de selectie in arealul diferitelor forme de putere. Motivele acestui caz Norman Manea se afla intr-unul dintre cele mai consistente eseuri ale volumului, „Incompatiblitatile“. Aici, scriitorul exilat are dreptate sa deplânga o anume sensibilitate a unor intelectuali români la ceea ce ei considera tendinta culpabilizanta a pozitiilor sustinute in legaturã cu Holocaustul. „Cearta“ dintre Manea si Manolescu seamana, mutatis mutandis, cu diferendul dintre iezuiti si jansenisti din secolul al XVII-lea, dar la o a doua privire cred ca lucrurile stau inca si mai simplu: fiecare tinde sa-si absolutizeze propria experienta. Calibrul „experientei“ lui Norman Manea il depaseste pe cel al biografiei manolesciene, ceea ce face ca autorul „Intoarcerii huliganului“ sa poata vorbi cu multa indreptatire despre societatea româneasca postbelica. In acest punct, opinia lui Norman Manea despre comunism (dintr-un interviu cu Gabriela Adamesteanu gazduit tot in acest volum) merita semnalata: „pentru România, cu traditia politica extremista tintind mai curând spre dreapta decât spre stânga, comunismul a fost mai artificial ca oriunde. (…) Este vorba doar de o pulsatie totalitara, nu de o reala optiune ideologica.“ Macar aici ar putea fi Norman Manea, astazi intelectual român si american deopotriva, ascultat de toti cei care vor sa lase confuzia sa planeze asupra unei istorii cel mai comod denumita „comunista“ si impuscata sumar in numele obligatiei morale cu crucea la gât.
Dar ma grabesc sa spun ca, tocmai pentru ca exista scriitorul Norman Manea, el nu poate fi redus la cazul omonim. De aceea, din volumul cu titlu celanian nu ne putem opri la „Incompatibilitatile“ care instrumenteaza direct conflictul dintre scriitorul sucevean si criticul vâlcean. Pentru ca nu totul se rezuma la atitudine si, oricum, Norman Manea, demult plecat din tara, nu mai simte atacurile indreptate impotriva-i cu acuitatea celui care-si face veacul in spatiul „gradinii carpatice“. Drept pentru care o sa incerc sa insist pe altceva, ca tot veni vorba: pe brandul Norman Manea.
Scriitorul si brandul
Daca exista un brand Norman Manea, el vizeaza in primul rând notiunea de „scriitor evreu“ (traind in comunism, „scriitorul evreu“ primeste prestigiul unei duble alienari) si, prin extensie, ideea de identitate, artistica si istorica, problematica. Ne oprim, de pilda, in mijlocul eseului „Intre ziduri“, despre scriitorul italian antifascist Giorgio Bassani, ale carui romane au fost traduse in limba româna in anii 70-80. Norman Manea se refera la un moment dat la romanul „Gradinile Finzi-Contini“ al bolognezului, care exploreaza literar in primul rând Ferrara, spatiul copilarei sale (asa cum fusese Bucovina pentru Norman Manea). Aici, eseistul formuleaza urmatoarea idee: „Forta literara a scrierilor lui Giorgio Bassani se verifica tocmai in anvergura dramei atât de «localizate» (…) confirmând, inca o data, daca mai era necesar, conditionarea biunivoca a oricarei opere majore, specificitatea si universalitatea aflându-se intr-o dinamica si fasta relatie de reciprocitate.“ (p.282). Foarte adevarat. Dar este vorba despre un adevar care nu are nimic surprinzator, care nu rezulta din formularea unui argument nou. In 1993, la bacalaureat, subiectul principal la examenul de literatura româna a fost „Eminescu – poet national si universal“. Citisem inainte Noica, „Introducere in miracolul eminescian“ (eram foarte criterionist in epoca, à mon insu). In 2010, acest discurs, desi cât se poate de corect, convin si nu ma dezic, pare datat. De ani buni se organizeaza colocvii peste colocvii, universitare sau nu, pe tema identitatii postmoderne, sporice, multiple. Toate combinatiile identitare posibile au devenit in zilele noastre intruchiparile ideii de om contemporan, locuitor al satului global, aflat in permanenta deriva printre granite sexuale, etnice, biologice, ideologice. In literaturi mari, cum e cea franceza, acestui tip de creator (ilustrat de recent nobelizatul Jean Marie Gustave Le Clézio) ii sunt opusi minori „antimoderni“ ca Pierre Bergouniox. Literatura româna se exprima mult mai frust, fie refuzând (vezi „cazul“ Manea), fie primind cu bratele deschise, dar niciodata chestionând un discurs. Norman Manea are de indurat in acesti ani toate avantajele, dar si inconvenientele situarii in centrul scenei corect politice mondiale. Ocuparea acestui loc n-are a face desigur cu calitatea literaturii sale si, din pacate, nu justifica nici o uncie din atitudinea ostila lui din partea USR. Influeteaza insa foarte mult constiinta scriitorului si raportul ei cu mizele artei. Cu cât un scriitor „are succes“ – in sensul cererii de prezenta publica si de productie tiparita – cu atât vigilenta lui fata de mizele propriei literaturi scade. „Laptele negru“ este un volum de marturii, eseuri, interviuri, un making of Norman Manea. Cititorul unui astfel de volum nu se poate astepta la confirmarea, intr-un romancier foarte bun, a unui mare gânditor. Nici nu era cazul. Norman Manea e mereu sincer, mereu echilibrat, plin de civilitate. Dar cititorul care sunt eu – pentru ca nu ma pretind aici un sef de convoi lectorial – gaseste monotona reluarea aceleiasi tematici; o monotonie care ma duce la o tipologie ad-hoc.
Exista câtiva scriitori imensi in literatura mondiala – primul pe care simt nevoia sa-l numesc este Samuel Beckett – care nu si-au schimbat niciodata discursul, care si-au asumat monotonia in scriitura si au transformat literatura intr-o experienta a limitei de a spune acelasi lucru pâna la stingerea ultimilor taciuni ai unui foc niciodata stins. E vorba aici de o „po-etica“ pe care Norman Manea o intuieste, pentru ca ofera acest citat revelator din scriitorul irlandez: „There is nothing to express, nothing with which to express, nothing from which to express, no power to express… together with the obligation to express.“ (p. 109). Manea il citeaza pe Beckett, dar nu trage toate consecintele, in ceea ce-l priveste, din aceasta apoftegma a literaturii moderne. Pe el il intereseaza mai ales ultima parte a afirmatiei, il motiveaza „obligatia de a exprima“, dar mie mi se pare ca echilibrul enuntului este dat de constiinta aporiei; cred ca fraza aceasta trage mai degraba spre ideea acelui „roman despre nimic“ visat de Flaubert – si asta indiferent de identitatea culturala a scriitorului – decât spre etica expresiei alteritatii. Poate ca Beckett vrea sa spuna tocmai ca din tensiunea dintre nimicul de spus si obligatia de a spune izvoraste o mare literatura. Aici poate ca Norman Manea ar fi bine sa se mai gândeasca: la contraponderea propusa la „obligatia de a exprima“; in lipsa ei, tensiunea estetica scade, discursul coboara in banalitate.
Departe de mine ideea ca acest volum m-a dezamagit. Dar pot spune ca nu m-a amagit indeajuns. Exista aici câteva eseuri remarcabile, cum este „Holocaust si literatura“, in care problema iertarii si a pedepsei este pusa in termeni provocatori, si din care cititorul afla cum difera iertarea evreiasca de cea crestina si realizeaza ca iertarea constituie aici un criteriu euristic de analiza culturala; sau „Monumentele rusinii. Note la o dezbatere“, un comentariu pe marginea unui discurs al scriitorului german Martin Walser, care acuza, in 1998, instrumentalizarea mediatica a Holocaustului si deserviciul facut astfel constiintei nationale germane. Exista clipe de gratie ale eseistului Norman Manea, atunci când problemele morale capata consistenta care le transforma in probleme de gândire, si când, pornind de la experienta cotidiana sau livreasca, autorul reuseste sa puna probleme cititorului, indiferent de orizontul lui cultural. Pentru un istoric literar, pentru un specialist in tema „Holocaustul si literatura“, insa, aceasta carte e aur curat.