În filmele-catastrofa, taman când vine tsunami-ul, când e incendiul mai în toi sau când sunt pe cale sa se scufunde si ultimii centimetri patrati de vapor, atunci când fiecare secunda conteaza pentru supravietuirea proprie sau colectiva, eroul gaseste aproape întotdeauna de cuviinta sa-si prinda partenera de mijloc si s-o sarute cu foc; în functie de decenta scenaristului si de publicul prezumat al filmului, intentiile copulative sunt duse sau nu mai departe. Nici în ceea ce priveste trenul IR 1574, plecat luni, 6 februarie 2012, din Galati, si ajuns miercuri, 8 februarie 2012, tot în Galati, lucrurile n-au stat altfel.
În liliputanul hol de la capatul vagonului, printre ceilalti fumatori care îsi consuma în tacere viciul, câtiva colegi de suferinta prind curaj. De partea cealalta a intervalului dintre vagoane, trei prezente feminine cu farmece incerte le înfierbânta imaginatia. Primele lupte în razboiul seductiei se poarta pe teren nonverbal, ei într-un hol, ele în celalalt, însa rezultatul nu satisface. Cei trei merg mai departe: deschid usile dintre vagoane si se uita fix în ochii victimelor. Nici asta nu pare sa le impresioneze. A treia încercare e si ultima: dupa ce sta un pic pe gânduri, celui mai curajos dintre Don Juani îi vine ideea salvatoare. „Ce ochi ai!“, se mira el, însotindu-si cuvintele de o miscare hotarâta a capului pe axa verticala. Adica ce fel de ochi am, pare sa se întrebe destinatara aprecierii, frumosi sau urâti, rotunzi sau oblici, verzi sau albastri? Nereusind sa-si raspunda la întrebare, Dulcineea fara nume decide sa curme idila incipienta si se întoarce în vagon.
În seara zilei de marti, devine evident ca ne vom petrece si o a doua noapte tot înzapeziti. Nu mai e de gluma, asa ca telefoanele încep sa sune, care încotro. Ministerul Transporturilor, CFR Infrastructura, CFR Calatori, Inspectoratul pentru Situatii de Urgenta, Prefectura Galati, Prefectura Braila, nimeni nu scapa. Nici macar Presedintia. „Bine-bine, dar cum pot lua legatura cu domnul Presedinte?“, insista unul dintre telefonisti. Pai uite ca nu puteti, i se raspunde. „Deci n-am cum sa vorbesc cu domnul Presedinte?!“, insista cetateanul, incredul. I se închide în nas. Nici tatucii natiunii nu mai sunt ce-au fost…
Noroc cu TVR Info, Realitatea TV, Antena 1, Antena 3 si Pro TV, care par mai dispusi sa ne împartaseasca amarul. Noroc cu membrii echipei Otelul Galati, care fac ca stirea sa intre si pe televiziunile de sport si îi cresc relevanta, într-o zi cum nu se poate mai nepotrivita din punct de vedere mediatic. Cel mai mare dusman al nostru nu e atât zapada, cât lipsa Guvernului. Daca n-ar fi criza guvernamentala, am fi cea mai importanta stire a zilei. Nici macar acum, în al doisprezecelea ceas, Emil Boc nu se opreste din gafe: din toate momentele în care sa-si dea demisia, si l-a ales pe cel mai prost.
„Sunati la Dan Diaconescu, domnule, ca el e singurul care spune adevarul!“, opineaza un sinistrat. Colegul cu laptop se apuca sa caute numarul Televiziunii Poporului. Îl gaseste într-un material video în care o tânara se cazneste sa dea din solduri pe ritmuri de manele. „Sa dea toata lumea SMS!“, decreteaza scurt activistul PP-DD. Culmea, desi doar el spune adevarul, nu prea se înghesuie nimeni sa-i verse 44 de centi în cont domnului Dan. Salvarea poate sa mai astepte.
Într-un fel sau altul, naufragiul hibernal ne-a prins pe toti nepregatiti: unii n-au avut suficienta mâncare, altora le-a lipsit apa, în timp ce eu am avut la mine o singura carte, si aceea proasta. Pe masura ce perspectiva de a ajunge la destinatie (sau, cum aveam sa aflam, la plecare), se îndeparta, citeam cu o mereu sporita parcimonie: câteva pagini pe ora, sa-mi ajunga. În aceasta lectura cu viteza de personal, ma ajutau istericalele unei doamne între doua vârste, care, fara nici un preambul, se lansa în efemere monoloage pitigaiate, îndreptate nu se stie catre cine, precum si laptopul vecinului meu din dreapta. M-am putut, astfel, delecta cu variantele radiofonice ale lui „Wolfman“, „Melancholia“ si a unui al treilea film sau serial neidentificat, dar nu mai putin incitant. Vaicarelile literare ale autorului italian Malaparte erau, astfel, brutal întrerupte de ragetele actorului Benicio del Toro, metamorfozat în vârcolac, si de razvratirile periodice ale doamnei care, din când în când, ne amintea ceea ce stiam deja: ca ne aflam într-o situatie strigatoare la cer si ca suntem în România anului 2012. Prins între trei rele, am naufragiat între profetiile doamnei, cataclismele lui Curzio si apocalipsa lui Trier pâna când posesorul de laptop a cazut rapus de oboseala.
La scurt timp, stafeta a fost preluata de un domn cu mai mult aur pe degete decât e în rezerva Bancii Nationale, care ne-a delectat cu un frumos program muzical cu iz oriental. Nu ne-a prisosit mâncarea în trenul IR 1574, dar macar Salam am avut din belsug.
La Barbosi, exponentii mai inventivi ai presei locale si nationale se urca în tren cu noi si ne asalteaza cu întrebari. Culme a eficientei, fotoreporterul „Vietii libere“ are deja articolul scris: nu numai întrebarile sunt gata formulate, ci si raspunsurile. „Cum ati reactionat atunci când jucatorii Otelului au coborât din tren? Ati simtit ca sunteti calatori de mâna a doua?“, da el tonul. Interlocutorul de ocazie ezita, nu pare sa priceapa sugestia. „Ma întelegeti ce vreau sa spun…“, insista jurnalistul. „Da, va dati si dumneavoastra seama…“, consimte într-un târziu victima. La asa reporter, asa calator.
Marturisesc spasit ca sunt si am fost dintotdeauna un consumator avid de filme cu zombies. Cu minime exceptii, genericul final al celor mai multe filme de acest gen ma gaseste pe cât de satisfacut, pe atât de rusinat (satisfacut pentru ca am primit ceea ce am vrut, rusinat de ceea ce am vazut). Intrând înapoi în Galati, am încercat aceeasi senzatie. În sfârsit, eram în siguranta. Dar eram în siguranta dupa doua zile în care am auzit mai multe înjuraturi din tribunele trenului decât scandeaza o galerie de fotbal într-un sezon întreg. În care, atunci când soseau, ajutoarele erau însfacate si ascunse de ocupantii primelor locuri sub scaune, în bagaje, oriunde se putea, cu o promptitudine care tradeaza un îndelungat exercitiu, astfel încât în spate nu mai ajungea aproape nimic. În care oamenii sunau la 112, se plângeau ca mor de foame, închideau râzând si o taiau la buticul din gara sa cumpere vin si coniac. Eram în siguranta dupa doua zile în care zvonurile (sub forma „Zic în celalalt vagon ca“, urmata de o enormitate oarecare), au fost întrecute în numar doar de prognozele defetiste (dintre acestea, „Aici ramânem!“ era de departe cea mai frecventa). În care printre solutiile gasite de colegii mei de drum s-au numarat administrarea unei batai zdravene controlorilor sau incendierea unui vagon. În care aproape nimeni nu facea nimic pentru a iesi din situatia în care ne aflam, dar aproape toti stiau cu maxima certitudine cine-i vinovatul (mecanicul, ministrul transporturilor, prefectul de Galati, prefectul de Braila, Filimon de la CFR Galati, puterea, opozitia, si unii, si ceilalti, Basescu, Satana, si unul, si celalalt, pentru ca Basescu e Satana s.a.m.d.).
În gara din Galati eram nu numai în siguranta, ci si proaspat vindecat de predilectia mea rusinoasa pentru filmele horror. Cine mai are nevoie de filme? Zombies-ii sunt printre noi.