Pentru fani si detractori deopotriva, noir-ul inseamna o gramada de chestii, iar relatia nepotrivita si cu final nefericit dintre unul sau doi barbati si o femeie e doar una dintre ele.
Pe de o parte, avem o intriga in care, de cele mai multe ori sub influenta nefasta a unei femei fatale, protagonistul e pus in fata uneia sau mai multor alegeri. Inevitabil, alege prost, la final ajungând in situatia de a trage ponoasele.
De fiecare data când trebuie sa actioneze, eroul se comporta ca si cum ar fi sub hipnoza. Intra cu capul inainte in situatii din ce in ce mai complicate, dilemele cu care se confrunta se mutiplica exponential, curând nu mai are nici o optiune si se indreapta incet, dar sigur, resemnat sau nu, catre pierzanie.
Cum ajunge in asemenea situatii e greu de inteles pentru spectatorul contemporan. Reactiile protagonistului sunt azi prin excelenta neplauzibile, ele devin explicabile doar in contextul genului in care se incadreaza. Cum, necum, il loveste amocul in cele mai neasteptate locuri si momente: o privire e de ajuns, e gata sa se arunce de pe podul Brooklyn.
A doua si cea mai importanta caracteristica de baza a filmului noir e atmosfera. Usor de recunoscut si imposibil de definit, fara acea atmosfera, noir-ul ramâne thriller si atât.
Acea atmosfera nu ii lipseste lui „Dark Country“ al lui Thomas Jane. Doar ca, departe de a fi inefabila, ea este rezultatul unei contrafaceri. Construit inginereste, filmul e plin de tot felul de ingrediente, dar ii lipseste cel mai important lucru: misterul.
La strung
Camera e intr-un travelling permanent, vedem personajele din cele mai nastrusnice unghiuri, dar la ce ne serveste omniscienta asta vizuala e greu de zis. Culorile sunt dintre cele mai vii si se schimba fara nici un fel de logica, pur si simplu imaginea vireaza din senin când in mov, când in rosu, când in negru sau albastru. Probabil e modul in care Thomas Jane gaseste ca e cool sa filmezi, si se prea poate ca artificiile astea sa fi fost la un moment dat vazute ca tot atâtea realizari nemaipomenite, dar in jocuri video, in videoclipuri ori in publicitate, nu in film si cu siguranta nu in filmul noir.
In chip similar, si vulgaritatea e binevenita, daca nu chiar necesara, dar intr-un film porno, in cazul de fata s-ar fi cuvenit sa lipseasca. In oricare din capodoperele noir ale anilor ’40 e mai mult erotism decât in filmul lui Thomas Jane. Ideea lui de femeie fatala e o blonda platinata care injura ca un birjar. Ideea lui de senzualitate e actrita Lauren German imbracata intr-o rochie de marimea unei batiste, gemând ca in chinurile facerii in timp ce isi face de cap cu un cub de gheata, iar ideea lui de filmare neconventionala e sa vada o parte din scena din perspectiva gleznelor personajului in rut.
Nici cunostintele despre horror ale lui Jane, care interpreteaza de asemenea rolul principal, nu sunt mai impresionante. Aparent, acestea se rezuma la credinta ca sângele nu e un lucru de rusine (in consecinta trebuie aratat, cât mai des si in cantitati cât mai mari), la seria „A Nightmare on Elm Street“ (al carui erou, Freddie Krueger, il imprumuta) si la filmografia maestrului seriei B, John Carpenter (al carui „In the Mouth of Madness“ il citeaza).
Luna de miere a lui Dick si Gina e intrerupta brutal de intâlnirea cu un strain al carui nume cei doi nu mai ajung sa-l afle. Dupa o vreme, sunt nevoiti sa se desparta. Ramas singur, desi in principiu nu e vinovat de nimic, Dick trebuie sa se ascunda. Ca intr-un cosmar, necazurile se tin lant. Nu numai ca e vânat de politie si proaspat vaduv, dar din necazurile lui nu intelege mai nimic. Din pacate, nici noi.
Trama noir in cheie Troma
Road movie horror suprarealist, „Dark Country“ se vrea noir, dar datoreaza mai mult cinema-ului de rigola practicat de studiourile Troma din 1974 incoace. Crezul lui Lloyd Kaufman si Michael Herz, oamenii din spatele acestei case de productie independente, e ca ajunge sa ai o camera de filmat pentru a fi cineast. Daca ar fi intr-adevar asa, numarul cineastilor l-ar concura pe cel al spectatorilor iar productii precum „Bunicile turbate“ sau „Surferii nazisti trebuie sa moara“ ar reprezenta norma, nu exceptia. In defavoarea pudorii, acest debut in regie al lui Thomas Jane echilibreaza intrucâtva balanta.
Autor: CATALIN OLARUApărut în nr. 276