Sari la conținut

Noi orizonturi cinematografice (II). Romanian Short Waves

Autor: IOAN LAZAR
Apărut în nr. 383

„MICILE VEDETE LA TARA“ (2011)
O confruntare intre „peasants“ si „townschildren“
Regia: Ariana Pendiuc.
Producator: Ema Pendiuc School of Film and Television „Little Stars“
Fictiune, comedie, 19 minute
Cu actori copii
Adusi de la oras intr-un sat, copiii raman o vreme separati, intr-o disputa avand la baza nepriceperea oaspetilor in cele ale vietii la tara. Daca unii sunt obisnuiti cu filmele, cu cumparaturile, cu parcul, cei de aici se rezuma la a mulge vaca. Lor nu le trebuie parc.
Dovada – verdele din jur. Cand se aude un zgomot la gard, orasenii se tem, iar noaptea le e si mai frica. Trezirea matinala le e si mai anevoiasa, mai ales ca zicala de la fata locului este mobilizatoare si fara echivoc: „La munca, nu la sunca“. In final, unii multumesc, altii isi cer scuze. „Micile vedete“ mai pierd din emfaza, iar cei de la tara incearca sa nu mai fie atat de rautaciosi cu oaspetii lor.
Un reportaj condus cu o anumita inocenta si cam multa naivitate. Un exercitiu al colaborarii cu copiii este mereu dificil, dar povestirea cinematografica este obligata sa depaseasca acest handicap pentru a nu cantona in conditia prescolara.

„FOTOGRAFII DE FAMILIE“ (2011)
Weekend ratat cu ai casei
Regia: Andrei Cohn.
Producator: Mandragora
Fictiune, drama. 26 minute
Observatii acide asupra destinului grupului familial traditional. Dupa amiaza unui sfarsit de saptamana incepe linistit, cu un colt de paine de la mama, spre a se strica totul, incet-incet. Unul dintre oaspeti are de reprosat ca nu a fost ajutat de ceilalti. Zoe, copilul nemultumitilor, se ascunde si nu vrea sa mai iasa, spre disperarea intregii familii.
Petrecerea se termina in coada de peste, ca si filmul, in incercarea de a pune capat „conceptului de familie“. Mult zgomot pentru nimic.
Teoretic, genul filmului de familie cunoaste, totusi, in „Fotografii de familie“ o abordare de luat in seama. Poate ca nu este dintre cele mai rele, lipsindu-i o mai percutanta articulare narativa.

„TATAL MEU E CEL MAI TARE“ (2012)
Copii in lumea interlopilor
Regia: Radu Potcoava.
Producator: Mediapro Pictures
Fictiune, drama, social. 30 minute
Cu: Gavril Patru, Ioana Flora, Alfred Wegemann
Un mod viciat de a percepe realitatea strazii. Constatarea de care luam nota cu amaraciune ne introduce in zona relatiilor dintre parinti si adolescentii scapati de sub control. Combinatii dubioase, bani (100, 500, 10 000 euro, 30 de milioane lei), „marfa“, telefoane, demonstratii de forta si de umilire a tatalui sub ochii ingroziti ai fiului.
Rasturnare de situatie. Domnu Dragonu si Tavi, indivizi care fac legea in cartier, alti indivizi care se razbuna. Concluzia din titlu este ironic-amara. Un semnal de alarma legat de relatiile de putere si de „invincibilitate“.
Un anumit fel de a filma (imaginea Mihai Tanase) si de a monta (Catalin Cristutiu), ca si colaborarea cu actori (Ioana Flora, de pilda) capabili sa preia formula interpretarii voit sterse, dar nu mai putin relevante, se constituie in atuurile unui reportaj-ancheta, semanand, pana la un punct, cu celelalte scurtmetraje aduse la Cannes, tocmai prin aceasta dezlanare, care este, pana la urma, a lumii in care traim.

„24 GALETI, 7 SOARECI, 18 ANI“ (2012)
Indeletniciri familiale in mediul turistic
Regia:Iacob Marius.
Producator: Manekino Film
Fictiune, drama. 30 minute
Cu: Pokut Imre, Pokut Piroska
O familie care-si deapana anii petrecuti nu atat unul alaturi de celalalt, cat in serviciul vizitatorilor din toata lumea. Ecologie, buna dispozitie, curiozitate a strainilor care vin si pleaca. Foc la iarba verde, pregatirea carbunelui din piramidele de lemne. Oaspeti din Viena, Italia, China, Hong Kiong. Canicula, preconizata vacanta la mare. Doi oameni si o viata printre galeti, soareci, stive de lemne, inconjurati de turisti din lumea larga si cam atat. Miza mica a unui reportaj de culoare ambientala.

„DETASAMENTUL ORB“ (2011)
Peisaj edenic pentru veterani
Regia: Vlad Fenesan.
Producator: Castel Film
Fictiune, comedie. 30 minute.
Primul job al tanarului Matei. Personificare a unui unghi subiectiv, prin care imaginarul provoaca viziuni audibile. Veterani de razboi, generali, ofiteri superiori, cu pieptul plin de decoratii, pornesc intr-o excursie. Sunt orbi si viata lor este o severa claustrare, irascibili, plini de emfaza gloriei trecute.
Scos din barlog, un cantonament ca o imensa halta inainte de a parasi aceasta lume, detasamentul se lasa purtat de impresiile sugerate de Matei: o strada, o femeie frumoasa, pomi infloriti, parul lung si matasos al tinerei. Un fel de a induce visatoria ca un manual de terapie psihica pentru oameni care nu mai vad. O parabola, desigur, fara accentul grotesc sugerat de posibila trimitere la celebra pictura a lui Bosh.
Focalizand si controland naratiunea prin vocea din off, care este totodata o voce subiectiva, dar si un fel over voice, un comentariu suveran, povestirea are o anumita cadenta interioara si un elevat discurs plastic, pe gustul sigur al unui degustator de viziuni rafinate, precum Vlad Paunescu.

„CHEFU“ (2012)
Umor domestic, in maniera Adrian Sitaru
Regia: Adrian Sitaru.
Producator: 4proof Film
Fictiune, comedie, 18 minute
Cu: Tania Filip, Clara Voda, Nastasa Raab, Elena Ivanca, Emilian Marnea
Domestic, cu cele mai bune intentii, dar pescuind ceva mai mult pigment umoristic, din perifericul de la intersectia cu teatrul de revista, admirabil salvat de subtextul narativ, o retrospectie intr-un simulacru de flash-back, mergand inapoi din mai aproape in mai departele celor intamplate. Pare o adunatura de femei, mame, vecine de scara. Desi focusarea se produce pe faptele fiului, Dan (17 ani), ramas acasa singur, in rastimpul celor cateva zile cand mama, Neli (55 de ani), face o calatorie din micul ei oras din Ardeal la Bucuresti, unde sotul este internat, povestea este totodata si a femeilor. Voind sa descopere adevarata fata a chefului pus la cale de Dan, punctele de vedere ale martorilor aduc noi si noi imagini, intr-o reiterare in evantai, ducand spre alte si alte evenimente. Narativ, filmul se desfoliaza cu ingeniozitate, pe masura ce dialogul femeilor devine tot mai spumos – incarcat nu doar cu regionalisme si colorat cu injuraturi si vorbe deocheate –, ce nu suna catusi de putin vulgar, ci doar provocator, aproape excitant. Este impresionant s-o auzi pe Natasa Raab trantind una din acele vorbe ce se spun la manie, ca sa intelegi ca regizorul cauta o defulare pentru singuratatea unor provinciale neconsolate. Autorul este, fara indoiala, un specialist al acestui gen de formulari ale vietuirii in familie, de asta data trecand de simpla relatie mama-fiu, existenta mai mult ca referinta.
Baiatul, Dan, a cam facut-o lata. A adus si fete acasa, dintre cele deocheate, se pare. Unii dintre vecini (astia de sus, Mos Pisu, dupa cum isi aduce aminte una dintre cele venite la o cafea) au chemat politia, si nu doar o data. Si: „No, servus“, „Vin mintenas“, „Cum Dumnezeu, dracu’“, „Mocofanii astia“. Atata tevatura, de fapt, pentru „un picut de chef“. Apoi, o tara de Furdui Iancu… S-a cantat si „Noi suntem romani“. Una-doua-trei probe de microfon, dupa batutul covoarelor. Au invitat si streapteuze… Normal ca s-a dat si amenda.
Avem bune actrite de comedie, chiar foarte bune. In plus, am revazut-o dupa foarte multi ani pe Tania Filip, devotata activitatii didactice. Scenariul Claudiei Silisteanu l-a inspirat pe regizor, care a colaborat din nou cu Adrian Silisteanu, ca director de imagine. Avand-o producator executiv pe Monica Lazurean-Gorgan, scurtmetrajul a circulat cu succes si pe la alte festivaluri inainte de a poposi pe Coasta de Azur.
„Chefu“ ar fi meritat, totusi, o includere in unul dintre programele mai vizibile ale festivalului, dar s-ar putea sa fi fost oprit tocmai de participarea lui prealabila la alte manifestari similare.
Descoperim, astfel, un alt Adrian Sitaru, dispus sa apese mai mult pe pedala comicului popular, pastrand insa masura lucrului bine facut. Avem de-a face, de fapt, cu o constructie dramaturgica interesanta, de luat in seama, un „chef in chef“, petrecerea femeilor ca oglinda de incadrare si de comentare, a chermezei tinerilor. Fiecare chef isi are, iata, felul lui de derulare, de a „chefalui“, schimband nu doar varsta si locul, ci mai ales protagonistii, de ambe sexe sau nu.

„LOST SPRINGS 2“ (2011)
Publicitatea ca o capcana
Regia: Andrei Dobrescu.
Producator: UNATC „I.L.Caragiale“ Bucuresti
Fictiune, drama, fantastic, 13 minute
Cu: Radu Banzaru, Diana Cavallioti
Rasturnare de situatie construita pe seductia mediatica a unui fapt ce parea, altminteri, sa-si justifice popularitatea. Intors din America, Dan (Olimpiu) Novac este „googalit“ de un agent de publicitate pana la a reusi sa-l aduca in fata camerei de filmat. Intervievatul este el insusi om de cinema si audiovizual. A absolvit regia si a realizat un scurtmetraj despre un oras american cu un singur locuitor. Luat la intrebari, descusut (s-a nascut la 22 septembrie 1970, la Brasov, a divortat, are o fiica, Mara, de zece ani), revenit in tara, accepta acest exercitiu de inducere a valorii gestului sau creator – reportajul despre o localitate dintr-o regiune alpina, unde locuieste doar Ellen.
Se lasa purtat si flatat de intrebarile reporteritei ca, in final, sa afle ca nu se „incadreaza in publicitatea gratuita“, ceea ce inseamna ca poate beneficia, totusi, de un pachet promotional, pentru care are de achitat patru sute de euro, cu dreptul de a ridica cincizeci de exemplare din biografia sa artistica astfel conceputa. Devalorizare a individului tocmai prin gonflarea meritelor sale, altminteri un om mai prin nimic neobisnuit.

„MONDAY MORNING“ (2012)
O regizoare despre care vom mai auzi
Regia: Eva Pervolovici
Fictiune, 13 minute
Cu: Eva Pervolovici
Cu studii bucurestene de cinema, stabilita la Paris, Eva Pervolovici socheaza de fiecare data prin subiecte nu neaparat tabu, dar, in orice caz, dintr-o arie ce imbina demersul autoreferential, infuzat cu subtilitate, cu o biografie afina a personajului (personajelor).
Titlurile lucrarilor ei de pana acum vorbesc de la sine: „Dejun in trei“ (2004), „Filmele mele nefacute“ (2007), „O femeie urmareste un barbat“ (2010), „Little Red“, cu care a participat intr-o sectiune a Berlinalei din 2011.
Si in filmul introdus in calupul cannez, „Monday Morning“, tanara cineasta cultiva stilul graffiti, cu o fantezie nonconformista care vine nu atat din provocarea erotica a subiectului, cat din capacitatea de a analiza conditia cuplului in datele lui imediate, fara false acceptari ale uzajului sentimental.
Intrati in zodia inevitabilei lipse de atractie, un el si o ea cauta solutii, schimband nu doar programul de lucru, spre a petrece mai mult timp impreuna. Regizoarea foloseste pretextul spre a-si descatusa imaginarul erotic si, astfel, a ne duce in locuri si in situatii nu o data socante. O relatie care s-a sfarsit, instabila, oricat ar „descanta-o“ partenera, ia traiectoria aleatorie a senzatiei de moment, a clipei pe care va trebui sa o consumi, in deriva.
Vad, de aceea, in Eva Pervolovici o posibila regizoare a dezarticularii afectelor, intr-o maniera care aminteste de Bergman si nu mai putin de Antonioni, cu abordari audiovizuale ce sunt, totusi, ale generatiei ei, intr-o maniera video de ultima ora.

„ASTEPT@ND ZORILE“ (2011)
Prabusirea in vidul sentimentelor
Regia: Mihai Sofronea.
Producator: Danubius Film
Fictiune, drama. 23 minute
Cu: Adrian Vancica, Elena Popa
Radu o iubeste pe Ana, dar Ana s-a indragostit de altcineva, desi afirma ca, la randul ei, il mai iubeste pe Radu. O seara ce parea obisnuita, cand, venind acasa, in mica lor camera, baiatul o invita la o agapa intre prieteni. Ana nu doar ca refuza, dar ii spune ca s-a indragostit de un altul. Mai mult, fata este hotarata sa plece la acela, undeva in Vatra Luminoasa. Radu o conduce cu masina, o astepta pana in zori, spre a o aduce in garsoniera unde locuiau.
Destramarea cuplului radiografiata in aceasta faza incipienta trece prin etapa evitarii scenei de gelozie din fata blocului. Filmul consemneaza pas cu pas dezamagirea barbatului inselat. Adrian Vancica, pe care ni-l amintim din „Marti, dupa Craciun“, unde brava, desi biografia personajului ascundea o drama, are aici posibilitatea sa exprime consumul de energie afectiva cu mijloace mai putin exteriorizate.
Un film cu care Mihai Sofronea a mai participat la cateva festivaluri, o poveste bine tinuta in mana, ca sa zic asa, cu o constructie discreta, dar pregnanta, a unui subiect dificil. A se vedea planurile lungi, ale asteptarii in masina, pe banca, fumand sau miscarea nervoasa de la interfon, ca si momentul palmei primite de Radu, la intoarcerea fetei, in zori.

Fiecare titlu de la Romanian Short Waves 2012 ar fi meritat cu siguranta mai multe randuri de comentariu. Fiind, insa, destul de mare numarul lor, am incercat sa nu uitam vreunul (daca s-a intamplat, imi cer scuze) si, desigur, sa-i acordam si atentia meritata.
Evit o concluzie, rezumandu-ma doar la a constata ca s-a schimbat ceva in panoplia nu doar a subiectelor, dar si a modalitatilor de a le trata. Remarc, in primul rand, vointa de a-si personaliza discursul la cei mai multi dintre acesti tineri aflati la inceput de drum si chiar de a-si aronda teritorii tematice si de stil, semne indubitabile ale maturizarii artistice.