Nu, nu e nici un fel de pastisa dupa Alexandre Dumas! E doar încercarea de a vedea ce a ramas din acea miscare No Global! initiata în Seattle, cu zece ani în urma. O miscare ce a început ca un protest împotriva World Trade Organization (WTO) ce înlocuise The General Agreement on Tariffs and Trade (GATT) si, în ciuda promisiunilor roz, adâncea de fapt prapastia dintre statele
puternice, bogate si cele sarace de tot sau în interminabil „curs de dezvoltare“.
Seattle era orasul potrivit pentru un astfel de summit: legat printr-un pod spectaculos de Vancouver, oferea exemplul cel mai bun al prosperitatii aduse de globalizare, facea legatura directa între Pacificul Oriental – cu o China ce abia anexase Hong-Kongul, prospera Thailanda, Koreea de Sud si Singapore – si continentul american. De la înaltimea numai sticla si otel a spectaculosului Columbia Tower Club, unde se aflau reuniti pentru un cocktail festiv toti participantii la summit, primarul de atunci al autoproclamatului „oras deschis“, Paul Schell, observa fara prea multa îngrijorare grupurile de protestatari si avea sa rosteasca fatidica fraza: „De ce sa ne temem de baietii astia?“, dupa care a trimis toate fortele de ordine în cazarmi. Spre uimirea tuturor, în nici o jumatate de ora piata era ocupata de 40 de mii de oameni, mobilizati de sindicate sau veniti din alte parti sa protesteze împotriva globalizarii. Naivitatea primarului avea sa fie platita scump.
Joel Connelly, reporterul ce acoperea subiectul pentru „Seattle Post Intelligencer“ îsi aduce aminte bine ziua de 30 noiembrie 1999. Dupa parerea lui, lucrurile scapasera si din mâna organizatorilor sindicali, si din acelea ale participantilor pasnici la proces, care se tot întrebau „unde erau fortele de ordine“? Toata aceasta desfasurare aproape epica a fost reconstituita într-un remarcabil film, „The Battle of Seattle“, având-o ca protagonista pe Charlize Theron. În hotelul Westin era prizoniera nici mai mult nici mai putin decât Madeleine Albright, Secretarul de Stat al celei mai puternice tari din lume, care privea cu îngrijorare la retragerea personalului în fata multimilor mânioase. Nu mult mai departe, la Washington Athletic Club, Secretarul General ONU, Khofi Anan, nu reusea sa se faca auzit, în ciuda microfonului si a amplificatoarelor, din pricina urletelor si huiduielilor multimii. În acest moment, în sfârsit, fortele de ordine îsi faceau aparitia, în zgomot asurzitor de sirene… Baricade, pietre de o parte, scuturi, bastoane de cauciuc si grenade lacrimogene, de alta. Hotelul Sheraton, care era sediul principal al sefilor de stat si al prim-ministrilor, era aproape gol, pentru ca traficul fusese complet taiat. Iar garda care pazea hotelul, intrând în panica, fugise dupa întariri. Pe toate strazile se înregistrau lupte acerbe, de gherila, iar FBI-ul a hotarât sa-l sfatuiasca pe Bill Clinton sa nu vina la Seattle, pentru ca nu i se putea garanta securitatea personala!
Astazi, Seattle e vestit pentru prosperitatea adusa de Amazon.com, de Microsoft si reteaua Starbucks Coffee si, nu în ultimul rând, de relatiile comerciale cu Asia. „Dar, îsi aduce aminte acelasi Connelly, ziua de 30 noiembrie 1999 a pus pe harta lumii Seattle drept locul în care s-a înregistrat cea mai numeroasa manifestatie de protest împotriva unei organizatii internationale“. În acelasi timp, cei din Seattle, deveniti ulterior puternica miscare transnationala No Global!, au redimensionat si opinia celor puternici despre „unanima“ simpatie cu care este privita globalizarea. În consecinta, nu mai exista, de atunci, vreun summit important – fie ca e vorba de Fondul Monetar International, de G8, grupul tarilor celor mai industrializate, NAFTA sau WTO – care sa nu „blindeze“ totul din vreme, cu forte de ordine specializate în descurajarea si manipularea multimilor.
Stim astazi mai bine decât atunci care sunt motivele de nemultumire ale celor ce, din 1999 încoace, îngroasa tot mai mult rândurile No Global! Hegemonia americana absoluta de dupa caderea zidului Berlinului nu a adus peste tot prosperitate. Formula capitalismului extrem american nu se poate exporta pretutindeni, fara existenta unei infrastructuri, a unui sistem de piata productiv, viabil si neexpus extremei coruptii care caracterizeaza multe din tarile eliberate de sub comunism, sau în curs de dezvoltare, în Africa, America de Sud, Asia. NAFTA a nemultumit multi americani care nu privesc cu ochi buni integrarea economica a Mexicului cu SUA si Canada. Rezultatele clintonismului globalizator a dat mai multa mâna de lucru altor tari decât Americii si a produs, nu întâmplator, extraordinara dezvoltare a Chinei, care – primita în WTO, desi nu si-a aliniat niciodata legislatia interna la exigentele comunitatii internationale si practica pe fata pirateria în domeniul proprietatii industriale si intelectuale –, este astazi pe o pozitie de forta cu Statele Unite. Recenta vizita a lui Barak Obama la Beijing s-a încheiat umilitor pentru seful executivului celei mai puternice tari din lume.
Dar nici europenii nu sunt cu totii fericiti de idealul globalizarii. Li se mai adauga India, o multime de organizatii non-guvernamentale, de la Greenpeace la Via Campesina. În 2001, la întrunirea G8 de la Genova, cu toate masurile de securitate luate, conflictele de strada dintre politie si demonstranti s-au soldat cu o victima si sute de raniti… Summit-ul recent de la Copenhaga nu s-a soldat cu conflicte violente, dar mii de No Global! din întreaga lume au tinut sa fie prezenti acolo, sa li se auda vocea.
Însa evenimentul din 1999 de la Seattle a avut si alte repercusiuni, ale caror ecouri le simtim chiar si în ziua de azi. Printre protestatarii de atunci se numara si binecunoscutul antiglobal, Ralph Nader, viitor candidat la Presedintie. Globalismul lui Bill Clinton si NAFTA aveau sa îi aduca acestuia antipatia stângii si a independentilor. Astfel încât, la urmatoarele alegeri, voturile lui Nader au determinat… alegerea lui George Bush ca presedinte al Statelor Unite.
Stim ca au urmat opt ani foarte grei!
Dar parca acum e mai usor? E bine sa învatam din istorie…