Acum câteva zile un coleg îmi reprosa mai în gluma, mai în serios ca mi-a citit un text care l-a enervat („Za HR and za PR. Catering cultural“), un text care, dupa spusa lui, „sapa groapa establishmentului“. Eu i-am raspuns mai în gluma, mai în serios ca n-are cum sa sape o astfel de groapa si ca daca totusi o face, atunci ea nu poate fi decât propria-mi groapa… ca doara nu moare establishmentul dintr-atâta. Dar povestea abia începe.
Cu ocazia unui eveniment cultural de mare amploare (vreo 15-30 de oameni care beau bere bimensual într-un anumit loc din Cluj) am descoperit enervarea nemaipomenita a unui reprezentant al cateringului cultural, care, asemeni unui preot de tara, a încercat sa ma moralizeze cu violenta specifica noului val liberalo-fascist care cuprinde si tinerele noastre generatii cu o viteza demna de îngrijorare. Fara sa reiau argumentele pe care le-am folosit cu alte ocazii, constat numai ca cei trei dusmani de moarte ai oricarei gândiri critice – testosteronul, economia de piata (adaptata la cea de specula) si un dezastru profund al învatamântului – îsi spun cuvântul din plin în toate câmpurile, cel cultural nefacând exceptie. În privinta testosteronului (daca e sa ramân la câmpul cultural) pot spune ca exista tehnici milenare de combatere a lui: de la filosofia greaca pâna la orice mare autor al secolului al XX-lea care a renuntat la „omniscienta“ si la „vocea personala“.
Oricum, discutia m-a facut sa patrund înca o data în profunzimea actului de PR si HR. Mie mi se parea pâna acum ca oamenii alegeau sa faca asta pentru ca aveau o întretinere de platit. Dar nu, nici pe departe! E vorba de salvarea culturii prin evenimentele de cultura si eventual prin vânzarea ei (chestie care cu greu le reuseste unor cotidiene cu tiraj mare de genul „Adevarul“ sau „Jurnalul National“). Totusi, cred ca violenta liberalo-fascista a producatorilor de catering cultural se poate explica relativ simplu în termeni psihologici. E vorba de banala „disonanta-cognitiva“ sau, ca sa vorbim neaos si sa nu facem pe nimeni sa îsi paraseasca fotoliul intelectual ca sa ia dictionarul în mâna, e vorba de faptul ca acestor luptatori în prima linie pe câmpul pietei le este imposibil sa nu stea cu cele doua emisfere în doua barci: pe de o parte în cea a valorii fara de care nu se vinde nicio manea si pe de alta parte în cea a vânzarii fara de care, conform noilor îndoctrinari pavloviene, pe piata nu exista nicio valoare. În afara de dialectica asta oarba care duhneste cel putin a plictiseala, noul val liberalo-fascist-cultural nu poate imagina nicio alternativa (nici macar daca PR-ii însisi au veleitati de prozator). Daca sistemul functioneaza asa, atunci hai si noi dupa el. Daca sistemul spune ca si cultura se poate îndesa pe gâtul individului prin vânzare, atunci asa sa facem (ca doar si pe vremuri existau defilari… cântari ale României si alte alea). Repet, daca respectivii îsi închipuie ca ceea ce fac ei este un job care le plateste facturile mi se pare onest, sanatos si admirabil (si eu vreau un job platit ca sa ma pot mentine la ala neplatit), dar daca îsi închipuie ca salveaza pe cineva sau ceva (de genul culturii) atunci… Huston, we have a problem! Si spun asta nu numai pentru ca tin în mod anacronic sa despart valoarea de vânzare (si sunt convinsa ca peste câtiva zeci de ani cel putin unii dintre PR-i îmi vor da dreptate când o sa zacem cu totii prin spitale si o sa ne tratam în functie de vânzarile realizate), ci mai ales pentru faptul ca am avut onoarea de a mi se aplica discursul din seria Tot mai citesti, maica? si La câte evenimente culturale ai participat? (daca vi se pare ca suna a maraton sa stiti ca asa si este).
Cel mai mare soc l-am produs nu în momentul în care mi-am aratat suspiciunea fata de suprapunerea vânzarii de cultura cu însasi cultura, ci în momentul în care am declarat ca cea mai mare parte a muncii mele consta în a merge la biblioteca si a citi. Asta era inacceptabil! Pentru asta si pentru faptul ca Pamântul se roteste în jurul Soarelui ar mai trebui rotisati câtiva pe rug. Pentru cateringul si maratonul cultural a citi înseamna a nu face nimic (stiu, draga cititorule, pare incredibil ca discutiile se poarta la asa un nivel înalt si cu asa subiecte rasuflate). Pentru aceasta a doua disonanta cognitiva explicatiile pot fi doar doua: oamenii care au ajuns sa fie nici macar niste ornamente, ci niste functionari ai obiectelor vândute traiesc în nostalgia vremilor în care nu erau într-atât de obositi de munca lor mecanica încât sa nu se mai poata bucura de o lectura buna. O alta explicatie ar consta în faptul ca însusi conceptul de a citi s-a transformat într-atât de radical pentru ei încât la o adica n-ar putea explica de ce un student sau un elev nu poate fi acuzat ca pierde vremea citind în timp ce un publicist cultural poate fi pus la zid pentru asta. Ceea ce alta data se producea în ineptele discutii si diferentieri între cei care produc fara sa munceasca si muncesc fara sa produca se reitereaza în însusi sânul unui câmp cultural dezbinat.
Adeptii cateringului cultural uita ca nu exista actiune umana care sa nu fie cel putin precedata de un joc de limbaj sau chiar desfasurata într-un joc de limbaj (pâna si o actiune precum datul cu sapa necesita un proces de învatare care include identificarea obiectului sapa, a obiectului câmp si a modului lor de utilizare… fara sa mai punem la socoteala ca în vremuri imemoriale cineva a pierdut timpul gândindu-se, inventând un instrument mai util de scormonire decât unghiile). Dar în însusi câmpul jocurilor de limbaj, dupa cum observa Ricoeur, se instituie o deosebire, unele dintre ele raspunzând la exigenta cauzei/ cauzalitatii, altele la cea a motivatiei. Astfel, am gasi „o scara care ar avea la unul dintre capete o cauzalitate fara motivatie si la celalalt o motivatie fara cauzalitate“. În prima categorie ar intra actele savârsite sub constrângere (fie ea si inconstienta), iar în a doua jocurile intelectuale. Textul ar apartine mai degraba ultimei categorii, practicând un mod special de a muncii în/ cu lumea, deposedând-o de finitudinea ei. „Functia culturii este aceea de a combate obiectivitatea prin reflectie, de a compensa adaptarea omului muncitor la o munca finita“. Daca nu ar exista aceasta combatere si aceasta compensare niciun PR cultural de pe lume n-ar mai avea ce sa vânda. Numai faptul de a fi fost nevoit din motive de supravietuire sa renunte la acest tip de munca poate sustine (destul de slab de altfel) denigrarea ei. Ramâne un mister felul în care nostalgia devine sufocata de dispret vârtos.
Oricum, orice specialist în catering cultural îti poate explica ca traiesti în mod naiv crezând ca un redactor trebuie sa citeasca si sa scrie, ori, mai rau!, culme a nesimtirii si a irosirii banului public, crezând ca el trebuie sa petreaca o buna bucata de timp nefacând nimic în timp ce citeste la biblioteca pentru a-si scrie propriile texte. Reprezentantii cateringului cultural (la fel ca orice proletar cu un dispret sanatos pentru orice munca ce nu necesita folosirea motocoasei sau a oricarui securist deposedat de forta pumnului) cred ca oamenii care scriu texte o fac în mod magic, adica iau pixul în mâna si el (pixul), în mod spontan, începe sa scrie necontenit, la fel cum vrajitoarele de pe OTV sau Dan Diaconescu însusi pot împrastia întelepciune cel putin vreo 12 ore fara oprire. Asta da livrare! Presupun ca la fel fac si prozatorii sau poetii care n-au timp de pierdut cu citirea de carti. De fapt, ar putea fi chiar analfabeti. Victoria Beckham ar trebui sa fie idealul tuturor si declaratia ei cum ca n-ar fi citit nicio carte în viata ei, nici macar cea pe care a scris-o (besteseller) ar trebui sa înflacareze generatii si generatii de scriitori de acum înainte. Cu siguranta ca în scurt timp se va descoperi si formula de a scrie cronici si recenzii fara a citi cartile… asa… cum se mai face la lansari si la alte evenimente culturale (vorba unui critic: daca volumul pe care trebuie sa-l lansezi e prost? Atunci îti deranjezi ideile citindu-l.) La întrebarea liberalo-fascisto-culturala: dar la câte evenimente culturale ai participat?, iarasi am dat un raspuns eronat, crezând, din nou, ca meseria mea e de a citi cartile (iar timp pierdut la biblioteca!) si nu de a face colectie de autografe. Recunosc slabele mele capacitati de a ma înscrie în maratonul cultural, întâlnirile cu autorul la care aleg sa merg fiind subiective si rare (asta e! cateringul cultural înca nu poate sa manipuleze cumparatorul la nivel hormonal asa cum fac marile companii de tenisi sau McDonalds-ul). Pot sa spun ca la întâlnirile cu autori precum Toiu sau Tepeneag sau Terian… lumea putea fi numarata pe degete (or fi scris si astia prea mult si n-a avut nimeni vreme de pierdut prin biblioteci). E adevarat ca întâlnirea cu Cartarescu a debutat asemeni unui congres de partid. Nici n-a apucat bine omul sa intre în sala sau sa spuna ceva ca a si fost podidit de urale (l-or fi citit? or fi auzit la televizor de el? o fi de vina iubirea de femei?). Oricum, o întâlnire cu autorul (care, se stie, e un „accident“ al textului) nu a adaugat niciodata nimic întâlnirii cu cartea (cel putin nu pentru un cititor constant de carti, adica un pierde-vara). Nici nu ar avea cum. Lansarile de carte, prin excluderea oricarei dimensiuni critice a discursurilor, transforma si bietul autor si bietul cititor (în caz ca nu pierde vremea citindu-i cartea dupa ce a cumparat-o) într-o întâlnire de domnisoare de pension a caror unica preocupare e sa nu se calce una pe alta pe tivul fustei si sa nu se pateze cu gustarile. Dar nu asta este problema.
Sunt unii oameni care se bucura sincer de orice ocazie de a socializa, ceilalti fiind desigur meniti flacarilor iadului sau cel putin unor câmpuri de concentrare culturala (sa vada si ei ce e aia munca). Lansarea de carte poate sa fie o ocazie de a mari vânzarea de carte. Daca autorul are si ceva carisma grupurile de groupies se vor largi, depasind numarul celor trei care au lansat-o. Dar a spune ca prin asta salvezi o cultura e ca si cum ai spune ca ai ajuns sa cunosti o limba straina dupa ce ti-ai luat manualul de învatare rapida în 30 de zile, 30 de ore, 30 de secunde… Ca cititorul de masa ia cartea si o citeste în locurile fara televizor, în baie sau pe tren (si asta, recunosc, e un motiv de bucurie) nu face sa fie cultura salvata, ci contribuie la transformarea ei milenara într-o ornamentica superficiala, lipsita de orice dimensiune critica. Cultura devine cu adevarat un loisir, care în mod paradoxal, nu poate fi perceput de catre expertul de catering cultural ca pierdere de vreme. El nu poate sa faca fata unui concept de cultura care, ca orice alt proces de învatare, se acumuleaza în zeci de ani printr-o munca constanta (tocmai munca pentru care el nu mai are timp) pentru ca un astfel de concept îl exclude de pe piata. Singurul lucru pe care el poate sa-l faca este sa înmulteasca mecanic si pavlovian cultura de loisir, plimbând autorii ca pe urs prin tara, facând afise si, daca îl sustine un talent logoreic magic si producator de întelepciune politicoasa instantanee, prezentând cât mai multe carti pe luna cu extrema atentie la porumbeii care îi scoate pe gura. Sincer, am admiratie fata de oamenii care pot face munca asta, la fel cum am admiratie fata de oamenii care pot face bine orice munca. Exista moderatori cu talent. Daca un adolescent reuseste sa petreaca 5 minute citind un volum de poezie în loc sa faca orice altceva, atunci slava PR-ului. Deranjante sunt numai discursul mesianic (pe lânga dispretul pe care îl au fata de alte tipuri de munca) si o anume naivitate paguboasa: daca e îndeajuns de devotat sufleteste si crede ca munca lui are scopul de a mântui (si nu e o simpla munca pentru patron), în scurt timp va ajunge sa creada si ca rafturile librariilor sau Uniunea Scriitorilor e plina de scriitori. Si asta nu o sa faca bine neuronilor nimanui.
În încheiere, nu pot sa nu mentionez ca minunatul meu interlocutor a coborât din maretia muncii lui pâna la a publica în revistele culturale „de cacat“ (tin sa mentionez ca toate erau „de cacat“) care nu se vând si nu produc îndeajuns de multe evenimente culturale fiind sustinut de prietenii lui care nu pot fi decât de cacat din moment ce lucreaza la o revista de cacat si pierd vremea citind carti, asociindu-se în cadrul revistei cu alte nume de „cacat“ de genul Foarta, Soviany si Lefter (nu citez decât numele de „cacat“ din câmpul literar pentru ca asta e specialitatea lui de PR, paginile dedicate istoriei, eseului sau filmului fiind din start cele mai de cacat, pentru ca nu intra în interesele lui). Pâna una alta, revista „de cacat“ a reusit sa-si plateasca drepturile sindicale din venituri proprii si niciodata banii bagati nu au depasit banii scosi de pe urma ei, bani pe care nu îi poate reinvesti, ci doar oferi statului care o întretine (de fapt, îi da dreptul sa se întretina) în masura în care îl întretine. Nici nu mentionez sumele „fabuloase“ pe care le toaca un redactor. Am stârnit destule hohote de râs cu asta. Astfel, acuza ca el, PR-ul, m-ar sustine pe mine si alti nenorociti de bugetari este total nejustificata, fiind suspecta ocultarea faptului ca anual marilor concerne culturale li se sterg în mod extrem de comod si atât de „profitabil“ pentru cultura si piata datorii uriase la stat. În timp ce orice lucrator cultural recunoaste ca nu vinde îndeajuns de mult, ca abia poate justifica chiriile si salariile, exista patroni culturali care se întrec în mertane (alea se justifica în mod misterios). Asta nu e amenintator sau suparator pentru nici un angajat catering. Nici macar nu li se pare lipsit de logica.
Asa ca, domnilor PR-i, mai lasati-ma cu morala asta animalica a supravietuitorului… Cui îi place în jungla n-are decât. Dar atâta timp cât mai exista un minim acces la alegere sustinuta de niste drepturi ale omului care îmi dau dreptul sa nu vând, consider ca înca nu am ajuns la gradul de îndobitocire intelectuala care sa ma faca sa-mi cer scuze ca merg la biblioteca, ca n-am si nu fac bani sau ca am astm. În plus mie niciodata nu mi-a trecut prin cap sa ma revolt împotriva oricarei femei de serviciu care câstiga mai mult decât mine, gândindu-ma ca eu as „întretine-o“, ca as fi un cetatean mai valoros decât ea (sau decât PR-ii). Am o vaga banuiala ca ea n-ar privi la fel lucrurile. La fel, domnii PR-isti pot sa îsi aroge dreptul animalic de a-i înregimenta pe altii în câmpurile în care ei au fost înregimentati (desi nu vad de ce munca pentru un salar e musai sa te si spele pe creier). Si nu e vorba aici de teoria alienarii si a falsei constiinte. Gramsci e singurul care a înteles rolul profund pe care cultura trebuie sa-l joace în orice revolutie, a înteles ca mai înainte de falsa constiinta trebuie facut rost de o constiinta.
Asa ca nu o sa-mi cer niciodata scuze ca am ales un parcurs academic fara sa-mi doresc sa ma fac moderator, PR-ist, angajat de catering. Pot fi un prost om de cultura dar nu pot fi un prost vânzator de cultura pentru ca nici nu mi-am propus asta. În plus, nu s-a descoperit nici un mecanism de vânzare a culturii în calitate de cultura (chestia aia care îti ia o viata). Exista un motiv pentru care învatarea nu se poate vinde, desi învatamântul nu pare sa aiba probleme cu asta. Cultura în calitate de cultura nu a supravietuit niciodata datorita unui numar nelimitat de analfabeti care au cumparat-o si nici datorita unui numar limitat de alfabetizati care au vândut-o, ci prin câtiva care au înteles-o sau au încercat sa înteleaga, care si-au vazut limitele cu ironie si daca si le-au depasit au facut-o tot cu ajutorul ironiei de care nu s-au despartit nici când au baut cucuta.
Cultura beneficiaza exact de trasaturile opuse pietei: e lenta si îsi recunoaste ironic limitele. Mai are rost sa amintesc de faptul ca PR-ul cultural uita comod ca revistele culturale „de cacat“ fac parte din extrem de putinele publicatii care îsi platesc colaboratorii „de cacat“, revistele culturale mai „vizibile“ nefiind preocupate de plata oamenilor care pierd vremea citind carti, textele fiind superflue în raport cu look-ul. Ca revistele culturale au probleme de imagine nu contesta nimeni si orice revista culturala deschizi gasesti si neghina pe lânga genialul bob. Oricum, daca problemele de imagine persista s-ar putea ca ele sa fie produse de incapacitatea de a se adapta culturii de loisir, precum si presiunilor de productie (a umple pagini, a avea o frecventa a aparitiei etc.); si se pare ca cele doua genii pe metru patrat (dintre care 99% sunt autori fara a fi scriitori) mai mult dauneaza decât fac bine acestei minunate productii. În plus, si asta e la mintea oricarui capitalist mesianic, revistele culturale de loisir se întretin cu publicitate si sponsorizari si nu cu vânzarea, la fel cum o face si „Playboy“ (pâna una alta revista „de cacat“ în care publica si PR-istul si-a suplimentat veniturile prin vânzarea de albume si carti). Pretul de vânzare a unei reviste e prea mic si chiar daca s-ar epuiza la chioscuri n-ar putea sustine costurile de productie, daramite salariile atâtor pierde-vara care citesc si scriu. Si daca am ajuns cu totii sa ne preocupam pavlovian de vânzare, eu as spune ca nici n-ar fi asa de greu.
E clar ca unii dintre noi nu mai pot urmari nici macar simpla logica a capitalului, conforma careia un produs care nu se vinde nici n-ar trebui vândut (nu ajunge ce i se întâmpla învatamântului integrat pe piata? Cunosc o revista indexata ca la carte întru glorioasa fuga dupa puncte a doctoranzilor si doctorilor, care publica orice atâta timp cât autorul îsi plateste aparitia articolului cu o suma consistenta. Important e ca produce, nu ca produce cacat). Ma îndoiesc ca peste 10 ani în librarii se va vinde în mod capitalist-satisfacator altceva decât biografia lui Hannah Montana cu tricou atasat. Ca sa-ti dai seama ca spatiul acordat culturii scade nu e nevoie sa citesti tone de Marx. Ajunge sa porti niste ochelari când intri în librarii. Traim într-o societate de consum îndeajuns de avansata si putem spune ca piata a reusit sa pauperizeze intelectual o mare masa de oameni, facând-o sa-si închipuie ca nu poate trai fara o serie vitala de lucruri inutile pe care le cumpara. Asa ca eu una propun sa nu ne mai prezentam la nicio taraba cu reviste de cultura care nu ofera cel putin un tampon sau un rimel si nu au în compozitia primei pagini cel putin o inimioara roz sau o fata nuda si cu dantura perfecta. Si daca scriitorii nu fac vânzare, eu zic sa-i punem în acelasi prezervativ de plastic cu revista „Spy“ sau alte tabloide. Nu i-ar sta bine „Radacinii de bucsau“ lânga „Asul verde“? Ca doar tot de radacini binefacatoare e vorba. S-ar putea de asemenea sustine ca Dos Passos e lectura preferata a Madonnei, ca nu se desparte la niciun concert de el si mai citeste câte o fraza la fiecare schimbare de costum de scena. Redactorii sunt rugati sa nu mai piarda vremea cu cititul. Ar fi mult mai util sa se faca sandwich men(i) pe strada sau chiar sa-si tatueze pe frunte numele autorilor preferati (scriitorii sunt exclusi). Ca, vorba aia, „degeaba ai capul pe umar daca el, de fapt, e gol“. Se recomanda cumpararea masiva de carti si reviste asociata cu participarea la cât mai multe evenimente culturale cu continut ridicat de grasimi si alcool. În caz de reactii adverse, de senzatie gretoasa de îmbuibare concomitenta cu senzatia de gol si inutilitate, adresati-va Culturii! Disconfortul s-ar putea sa persiste, dar macar o sa începeti sa aflati de la ce vi se trage. O sa scapati de iluzia mesianic-PR-ista cum ca rezolvarea pentru revistele si cartile de „cacat“ sta în înzestrarea „cititorului“ cu acelasi epitet.
Autor: OANA PUGHINEANUApărut în nr. 330