Nevoia de Eminescu, azi. Câteva concluzii

Nu numai opera, ci şi viaţa poetului răspunde nevoii de Eminescu, azi. Cartea apărută chiar în primele zile ale acestui an sub egida Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, intitulată Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor („Argument“ de Eugen Simion, „Cuvânt înainte“ de Irinel Popescu), dă un răspuns pe deplin edificator şi, să sperăm, definitiv prea numeroaselor scrieri din ultimii ani prin care se susţine, cu argumente de cele mai multe ori falacioase, scoase din contextul vieţii poetului considerate în întregul ei, teoria conspiraţiei ce a dus la îmbolnăvirea şi, în final, la moartea sa. Între promotorii teoriei conspiraţiei găsim şi buni cunoscători ai operei şi vieţii lui Eminescu, autori ai unei contribuţii demne de reţinut în ansamblul studiilor eminesciene. Dar, în mod cu totul surprinzător, prin susţinerile mai mult sau mai puţin provocatoare din ultimii ani, ei sapă tocmai fundaţia edificiului la a cărui ridicare au contribuit. Căci, mânjind imaginea cercului prietenilor şi apropiaţilor de la Junimea ai lui Eminescu, singurul pentru care poetul a ajuns „să însemneze ceva“ – după cum singur susţine într-o scrisoare adresată lui Iosif Vulcan cu numai câteva săptămâni înainte de atacul din 1883 al bolii – colportorii cabalei antieminesciene aduc o atingere gravă imaginii poetului însuşi care, în felul acesta, apare falsificată în ceea ce priveşte cadrul unde s-au afirmat disponibilităţile lui creatoare. Mai grav este însă faptul, că senzaţionalismul ieftin al unor „dezvăluiri“ prea puţin întemeiate pe fapte şi date credibile cu privire la aşa-zisa trădare şi sacrificare a lui Eminescu de către Maiorescu abate interesul publicului de la ceea ce este cu adevărat important pentru posteritatea poetului, anume, opera lui. Nevoii de îmbogăţire interioară prin apropierea de scrierile eminesciene – poezie, proză, jurnalistică, inclusiv scrisori şi însemnări – i se substituie apetitul de prost-gust pentru înceţoşatele detalii ale „trădării“. Impunătorului edificiu al operei i se opune o pânză de păianjen, inconsistentă însăilare de intrigi şi trădări considerate în cheie masonică. Dar adevărul sare în ochi: opera bate viaţa autorului ei. Este cazul la Eminescu întocmai ca la Dante, François Villon, Shakespeare, Byron, Puşkin, Baudelaire, Rimbaud sau Cervantes, Tolstoi, Saint-Exupéry, Hemingway, Mishima… Altfel, s-ar impune ca, în loc să ne bucurăm şi să ne îmbogăţim sinele citind De ce nu-mi vii, Glosa, Oda (în metru antic) sau Povestea magului călător în stele (Feciorul de împărat fără de stea), să ne afundăm, de exemplu, în proza cifrată, de un searbăd absurd, a interogatoriului luat lui Eminescu din strada Plantelor, cu trei zile înainte de moarte: „Cum te chiamă? – Sînt Matei Basarab, am fost rănit la cap de către Petre Poenaru, milionar, pe care regele l-a pus să mă împuşte cu puşca umplută cu pietre de diamant cât oul de mare. – Pentru ce? – Pentru că eu fiind moştenitorul lui Matei Basarab, regele se temea să nu-i iau moştenirea. – Ce-ai de gând să faci când te vei face bine? – Am să fac botanică, zoologie, mineralogie, gramatică chinezească, evreiască, italienească şi sanscrită. Ştiu 64 de limbi. <…>“. Sau, ne putem trece – cu folos! – timpul, numărând silabele bileţelului agramat prin care Catinca Slavici (născută Szöke) îi cerea lui Maiorescu în zorii zilei de marţi, 28 iunie 1883, s-o „scape“ de Eminescu care „a înnebunit“ şi care devenise „foarte rău“.
Şi totuşi…
Celor care, la un nivel cu totul superficial, reţin doar boema din anii de studii şi tulburările de comportament apărute în urma declanşării bolii, nu li se poate spune decât să se raporteze cu mai multă luare-aminte la ceea ce, pe bună dreptate, constituie pilda vieţii lui Eminescu. Căci, într-adevăr, privită din punctul de vedere al constantelor care o jalonează în anii de formare a sinelui, şi mai ales în aceia de trăire a sinelui, viaţa poetului reprezintă o pildă de urmat nu numai de către tineri, ci de către noi toţi. Reduse, aici, schematic la esenţa lor şi îmbrăcând inevitabil o formă didactică, cele şase constante ale vieţii lui Eminescu (v. Trăirea sinelui – Între contingent şi transcendent în Eminescu. O perspectivă dialogică, vol. I, pp. 136-188) se prezintă astfel:
„Arderea de sine“. Este expresia figurată a investirii – dacă se poate, totală – în ceea ce profesăm, în genere, în ceea ce facem. În viaţa practică, Eminescu n-a fost omul jumătăţilor de măsură. Obligaţiile, cu precădere obligaţiile profesionale – fie aceea de regizor şcolar, fie aceea de gazetar – şi le-a asumat integral, erau pentru el adevărate moduri de a fi.
„Ignorarea epifenomenelor“. Indică sustragerea de la ceea ce este secundar în viaţă, capacitatea cuiva de a se dedica chemării sale. Pe Eminescu nimic nu l-a putut sustrage chemării sale pentru poezie, nici şcoala sau universitatea, nici încercările tatălui său, căminarul Gheorghe Eminovici, de a-l îndrepta către o profesie practică – medic sau ofiţer –, nici încercările lui Maiorescu de a-l determina să se pregătească pentru a ocupa o catedră universitară de filozofie, nici munca de regizor şcolar, nici aceea de gazetar, nici…
„Refuzul dependenţei“. Indică preocuparea de a-ţi satisface singur nevoile, în primul rând pe cele ce ţin de viaţa de zi cu zi. Înainte de a vedea – a aştepta! – ce poate să facă altul – familia, prietenii, la limită, societatea, ţara – pentru tine, să vezi ce poţi face tu pentru tine însuţi. Odată încheiată perioada studiilor de la Berlin, preocuparea primordială a poetului – exprimată într-o scrisoare, se pare, neexpediată – a fost aceea de a intra în viaţa practică pentru a nu cădea în grija familiei sau a prietenilor. Nici mai târziu – cu excepţia, desigur, a anilor de boală – Eminescu n-a acceptat dependenţa de nimeni, nici de Maiorescu, nici de Junimea.
„Limpedea vedere în toate“. Ceea ce exprimă această imagine este capacitatea de a analiza cu pătrundere realităţile – lumea, în genere – cu care te confrunţi pentru a ajunge la concluzii clare şi a trage învăţămintele care se impun. La Eminescu, această capacitate s-a manifestat, între altele, cu privire la situaţia românilor din Transilvania (vezi referirea de mai sus), la influenţa austriacă asupra Ţărilor Române, la problemele şcolii din vremea sa, la relaţiile României cu alte state, în primul rând cu imperiile din imediata ei vecinătate, la realităţile economice sociale şi culturale ale ţării. Şi, nu mai puţin, cu privire la sine însuşi.
„Profunditatea sentimentelor“. Indică, prin opoziţie cu superficialitatea şi mimarea care conduc la falsitate, situarea sentimentelor la cel mai adânc nivel al sinelui şi trăirea lor cu intensitate. În iubire, la Eminescu găsim transgresarea de limite şi trăirea empatică, iar în prietenie – cum a fost aceea pentru Creangă – caracteristică era ieşirea din sine în întâmpinarea celuilalt pe fondul unei comunicări depline, reciproc îmbogăţitoare.
„Refugiu în lumea poeziei“. Reprezintă în cazul poetului de geniu – potrivit chemării sale – reacţia naturală, firească, atât în momentele de împlinire, cât şi în cele de neîmplinire a vieţii. La nivel comun, se referă la capacitatea de a ne retrage în anumite momente într-un domeniu al sinelui care nu reprezintă un simplu hobby, ci ceva mai profund – o pasiune, o chemare, o înclinaţie care pot fi vecine cu capacitatea de creaţie –, ascuns, în genere, privirilor din afară.
Două scurte remarce finale.
Nevoia de Eminescu trebuie înţeleasă la nivel generic. Ea este, în acelaşi timp, nevoia de Cantemir şi Budai-Deleanu, de Caragiale, Creangă şi Slavici, de Arghezi, Blaga, Bacovia şi Barbu, de Rebreanu şi Camil Petrescu, de Labiş şi Nichita Stănescu, de Marin Preda, de… Sau, în alte planuri, de Enescu, de Brâncuşi, de Grigorescu ori de Mioriţa şi Meşterul Manole, de mănăstirile din Bucovina şi de Cimitirul Vesel de la Săpânţa. Cu alte cuvinte, de tot ce, în creaţia de orice fel, este suflet din sufletul nostru.
Nevoia de Eminescu nu epuizează nevoia de păstrare şi afirmare a identităţii noastre naţionale în actualul context istoric. Căci, în perspectiva timpului greu de cuprins într-o singură generaţie, sau chiar în mai multe, naţiunea – categorie istorică, cum a susţinut Marx la vremea sa – îşi va pierde, probabil, relevanţa. Nu însă şi creaţia eminesciană, aflată sub semnul genialităţii. Ea va dăinui atâta timp „pe cât se poate omeneşte prevedea“. Şi, pentru că am invocat cuvintele lui Maiorescu, să readucem sub ochii cititorului şi memorabilele cuvinte cu care G. Călinescu încheie Viaţa lui Mihai Eminescu, „cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc“: „Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va vesteji pe cer în depărtari, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale“.