Într-o frumoasă întâmpinare cu ocazia numărului 100 al revistei focşănene Pro Saeculum, Rodica Lăzărescu îşi anunţă cititorii că „începând cu acest număr istoria revistei se scrie cu trei cifre“: o „întâmplare“ nu tocmai benignă într-un peisaj revuistic atât de fluid în care aceste „obiecte zburătoare“ de hârtie apar şi dispar cu iuţeala stelelor căzătoare! Apariţia şi dispariţia revistelor nu-i atât semnul mobilităţii şi al dinamismului pieţei cu acest profil, cât unul de sărăcie şi dezinteres din partea unui regim semidoct plin cu „succesuri“. Începutul anului 2015 sub povara unui car de speranţe mă opreşte însă de a intra în corul bocitoarelor care îngână prohodul culturii scrise şi soarta grea a revistelor culturale prezente şi viitoare. Pro Saeculum, alături de alte câteva eminente publicaţii „provinciale“, ţine de 12 ani în mână o făclie sub pojarul căreia au ars, mai întâi, în 2007, fondatorul, jurnalistul polivalent Alexandru Deşliu, şi, apoi, în 2013, Mircea Dinutz, redactorul-şef al revistei. La timona excelentei publicaţii lunare de la Focşani se află ca şi până acum două profesioniste eminente, Rodica Lăzărescu şi Nina Deşliu care, cu o tenacitate fără istov, ţin în jurul revistei un soi de cordon sau zid al solidarităţii exemplare constituit din colaboratori prestigioşi, scriitori, critici şi istorici literari de prim rang ai culturii naţionale de ieri şi de azi. Soluţia, de nu „panaceul“, supravieţuirii nu e bocetul pe ruine, reale sau imaginare, ci – cum zice Magda Ursache scriind cu implicarea-i cunoscută şi temută despre Diavolul şchiop al cenzurii –,„solidarizarea pozitivă, nu de «castă», nu de interese de grupuscul…“ Nu-i vorba, fireşte, despre grupuri literare diverse şi adverse care se ceartă între ele ca să câştige împreună, ci de „partide“ literare sectare şi războaiele de nimicire dintre ele: cu cât se împuţinează librăriile şi scade pofta cititorilor de a mai deschide o carte, cu atât sunt mai ascuţite armele de reciprocă nimicire în masă ale purtătorilor de condei! Noroc cu tabla electronică, groparul prostului obicei de a răsfoi sau chiar citi o carte… Deocamdată să reţinem cu bucurie prezenţa, directă sau indirectă, în paginile numărului 100 din Pro Saeculum, a multor scriitori consacraţi, cu o operă impunătoare. „Ucenicul neascultător“ George Bălăiţă, mereu plin de surprize, de imprevizibil în ceea ce scrie, oferă cititorilor rămaşi în viaţă un splendid „rond de noapte“ prin amurgul imperiului literar, cu „decadenţe“ bacoviene şi jocuri postmoderne: Scurt tratat de istorie literară sau Aventuri în provincie, Sonetul cesta alb („O, purpurie floare La Zante / Isola d’oro fior di Levante“ – E. A. Poe), scris în „nov. 1980, Cedar Rapids, Iowa“ ori La marginea imperiului din 1970, scris vara în grădina de la Tescani unde, stranie coincidenţă!, fu surghiunit într-un anotimp văratic şi filozoful artelor plastice de către odiosul regim comunist. Maestru al oximoronului polivalent ca însăşi natura umană (altă figură oximoronică!), George Bălăiţă l-a prevăzut ca puţini alţii pe omul viitorului – cu puternice rădăcini în trecut – în făptura dublă, de neuitat, a lui Antipa, într-o zi „americanul“ liniştit şi ca un pensionar într-un loc şi, acelaşi ins, nutrit a doua zi de impulsuri „demonice“ în altă comună simbolică a vieţuirii lui nemuritoare. Iată-l pe acest diavol vesel cu chip de pensionar ascuns sub boiul zglobiu al fetelor blănarului Bora Dragotici din Vama Sării, „smintitele alea Lynda şi Borivoje“ care „Ar cam trebui să se mărite“: „Jumătatea din noapte/ Ele se piaptănă una în faţa celeilalte/ Şi trag cu ochiul la flacăra lumânării/ Ceară parfumată. Din slăbiciunea lui pentru ele / Blănarul cumpără pe sub mână / Nenumărate scumpeturi de la Paris şi din Emirate // Dimineaţa / Din guşa lor aurită dau năvală / Tot felul de ciripituri şoapte vorbe poveşti // Dintr-o căpăţână de zahăr candel / Moartea priveşte cu ochi dulci / Merele şi gutuile / Nemişcate pe poliţa din cămară // Cât e ziua de lungă / Lynda şi Borivoje / Umblă prin odăile scunde şi largi / Numără în palmă grăunţe de camfor / Dau cu tifla în oglinda cât o uşă de magazie / Şi se gândesc la un ofiţer cu chivără“. Povestea fetelor de măritat şi a „morţii cu ochi dulci care priveşte dintr-o căpăţână de zahăr candel“ i s-a năzărit lui George Bălăiţă, cum spuneam, în grădina fermecată de la Tescani, leagănul genialului părinte al „Rapsodiei române“, dar şi al unui „Oedip“ cu povestea lui tragică şi a fetelor sale de la marginea Imperiului… Câteva pagini mai departe din Pro Saeculum dăm de o altă poveste memorabilă, una comico-tragică datorată marelui editor şi reputatului istoric literar Niculae Gheran sub chipul prozatorului şi povestitorului eminent care ni s-a revelat a fi mai ales în ultima decadă, începând cu extraordinarul „Târgul Moşilor“, primul volum din amplul său ciclu românesc ajuns de curând la ultimul, al patrulea, şi dedicat lumii româneşti de ieri şi de azi. Fragmentul de faţă, Angajări şi angajamente, este un capitol, al cincilea, din ultimul volum, Bordel nou cu ştoarfe vechi, unde reapare un Max Drăguş – cunoscut sub nume uşor schimbat din volumul precedent. Acest Max, om de presă, e prototipul sau personajul-cheie, eroul paradigmatic, plural şi majoritar, al unei anumite societăţi româneşti de azi şi de ieri, din lumea „veche“ care a pierit, şi din cea „nouă“, care abia se naşte şi creşte tot în hainele celei pierite. Plasat în lumea presei, personajul ilustrează performanţa supravieţuirii prin „moştenire“: e un fel de „Hopa Mitică“ nemuritor, al lumii din care ne tragem şi continuă să ne tragă după ea. Cu un stagiu experimental de antrenament întru „libertate“, în lumea liberă din Vest, eroul nostru eliberat acolo se întoarce în Estul părăsit ca să practice aici libertatea, în fine, în patria-mumă, abia ieşită în 1989 de sub dictatură. Dar insul care practică sau experimentează libertatea ca antrenament pe un teren de fotbal îngrădit nu-i capabil de a fi un om liber: Adam al nostru, putem spune, e un om „căzut“, corupt şi sortit corupţiei. Nici bine nu se aşeză Max Drăguş în ţară – ne spune povestitorul –, că vestea se şi împrăştie în toată lumea – lumea gazetărească şi ea eliberată de sub dictatură şi tot atunci formată sub năvala noilor evenimente. Se întâlneşte – scrie prozatorul – cu noii revoluţionari, dar „pe mulţi dintre noii revoluţionari îi ştia din fragedă pruncie, începând cu nenea Saul Bruckner, capo di tutti capi“. Între aceşti doi experimentatori ai libertăţii pe care au practicat-o în formă de antrenament ca pe stadion, sub ochii antrenorului, se joacă soarta celor scăpaţi şi cu adevărat rămaşi liberi de dictatură, în bătaia vântului libertăţii şi cu „moştenirea“ în braţe. Deficitul, enorm, de viaţă liberă explodează însă în viaţa neliberă a unor oameni care nu au învăţat, buchisind istoric alfabetul libertăţii şi ce să facă ei cu ea: libertatea e un dar căzut pe neaşteptate în braţele lor. Pe acest fir periculos al actualităţii confuze şi contradictorii se înşiră toate confruntările eroilor lui Niculae Gheran. Ei ne pun în faţă o temă obsedantă, veşnic reîntoarsă în prezent, a istoriei româneşti: tema „moştenirii“, a recuceririi timpului irosit şi a paşilor de uriaşi spre a încerca să ajungă din urmă ori a surclasa etapele pierdute iremediabil. Iremediabil am spus? Nu-i nimic, apar monitorii, antrenorii întru libertate pe care trebuie s-o practicăm ca pe un sport de performanţă. Monitorizaţi înăuntru de antrenori şi clienţi ai vechiului regim, ca Saul ori ca Max, cu stadii temporare de libertate executată sub antrenament, suntem fatal dedicaţi unei monitorizări din afară, traşi de mână şi înghiontiţi de la spate să mergem mai repede înainte. Putem?! Optimiştii de profesie îl vor acuza pe Niculae Gheran de scepticism şi probabil chiar de instigare la nesănătoase stări depresive. Din contră, mai raţionali şi prudenţi, pesimiştii îl vor socoti un realist plin de sarcasm, ironie muşcătoare şi umor persiflant, pentru descreţirea frunţilor. De tot hazul, scenele angajării personalului feminin la noile organe de presă îi vor destinde sau, dimpotrivă, îi vor desfigura pe destui cititori: depinde după facultăţi – vorba unui personaj celebru pe care nu mă îndoiesc că-l ştiu toţi cititorii capodoperelor apărute în timpul, dar nu din cauza regimului comunist.
Pro Saeculum aniversează câteva personalităţi proeminente ale literelor române. E vorba în primul rând despre o mare poetă, Ileana Mălăncioiu. Despre opera sa, criticul literar Daniel Cristea-Enache scrie câteva pagini antologice. Iată bunăoară maniera excepţională în care criticul atrage atenţia asupra perfectei concordanţe dintre viaţa şi opera poetei, dintre biografie şi bibliografie: „La această poetă de excepţie şi excepţii, biografia curată nu este chemată să valorifice superior o operă mai perisabilă, să-i aducă, în conştiinţa publicului, puncte suplimentare (cazul poeziei lui Vasile Voiculescu, bunăoară, evaluată prin prisma exemplarităţii omului). Iar creaţia de vârf nu este menită să răscumpere o viaţă orientată după cursul vremilor (cazul lui Arghezi, al lui Nichita Stănescu şi al altor mari poeţi români, salvaţi de operă). Biografia şi bibliografia se susţin aici reciproc şi se luminează printr-o serie de corespondenţe, analogii, elemente de apropiere şi contact, glisări şi distanţări programatice. Aş spune că volumele Ilenei Mălăncioiu, în succesiunea lor cronologică, îi punctează nu numai traseul creator, ci şi pe cel existenţial; după cum, etape şi episoade din «linia vieţii» îi structurează şi îi jalonează opera“.
Întreaga analiză a criticului ne lasă a crede că, după un memorabil volum de convorbiri cu Ileana Mălăncioiu, va urma şi ampla exegeză dedicată de critic vieţii şi operei acestei mari poete. Studiul exemplar din Pro Saeculum se intitulează Întâmplări în irealitatea imediată.
Despre eminentul profesor, teoretician şi critic literar Ion Vlad scriu în Pro Saeculum Constantin Cubleşan, Petre Isachi şi Niculae Gheran. „Ardelean autentic, în tot scrisul său nu a fost altceva decât un misionar, în spiritul angajamentului pleiadei înaintaşilor ce au scris istoria acestei părţi de ţară, însă purtând cu evidenţă marca unui program de emancipare spirituală, de ideologie literară, cu deschidere aplicată spre curentele moderne care au fecundat creaţia contemporană. Tribunistul Ion Vlad – conchide Constantin Cubleşan în excelenta lui schiţă istorico-literară – a rămas până azi (în ciuda absenţei sale din paginile actualei formule redacţionale) un model şi un reper de urmat pentru tânăra generaţie de scriitori, nu doar de critici literari, clujeni“. Petre Isachi vede în profesorul Ion Vlad pe unul dintre cei mai puternici şi eficienţi profesori clujeni care au determinat şi actualizat „o nouă şcoală Ardeleană în critica literară contemporană“. Emoţionantă este Scrisoarea deschisă către un prieten a lui Niculae Gheran. Evitând să elaboreze „un studiu doct despre laborioasa ta activitate“, exegetul şi editorul lui Liviu Rebreanu alege să culeagă din paginile presei externe şi interne evenimentele din ziua şi din preajma zilei de naştere a marelui său prieten. Astfel constată că, „din nefericire, pe ambii ne leagă o cratimă neagră, «joia neagră» (24 octombrie 1929), crahul bancar de pe Wall Street, considerat a fi cea mai mare catastrofă financiară din toate timpurile, ce va declanşa prima criză mondială din anii 1929-1932“. Născuţi în furtună (e titlul unui roman sovietic, al lui Nikolai Ostrovski, citit şi răscitit în tinereţea noastră din altă vreme!), sub zodia „crahului financiar“, povestea evocată de Niculae Gheran e o aluzie fină şi delicată, plină de umor… filozofic. Ceea ce nu înseamnă că ingratitudinea ori, şi mai rău, nesimţirea oficială trebuie trecute sub tăcere şi privite exclusiv cu umor… Aşadar, nimic mai normal şi mai natural decât ca un scriitor, un umanist, un filozof sau un profesor să se nască sub zodia… crahului financiar şi a crizei mondiale. E soarta acestuia, în general, să rămână sărac sau, cu un cuvânt mai puţin brutal, modest sub aspect material, scutit de beneficiile, licite sau ilicite, ale unei profesii ori meserii în care decisive pentru ceea ce rămâne şi durează sunt onestitatea, autoritatea morală, credinţa într-o misiune: profesorul Ion Vlad le are pe acestea pe toate şi ceva în plus, o mare ştiinţă de carte, greu egalabilă, pe care a împărţit-o cu generozitate de nabab, dar fără ostentaţie, multor generaţii de studioşi care s-au bucurat de o ştiinţă transmisă temeinic de la înalta catedră a prelegerii universitare, considerată de Ion Vlad el însuşi marea sa vocaţie. A dăruit acestei vocaţii credinţa sa de tip misionar în necesitatea formării „celor ce vin“: în felul în care Eugen Lovinescu şi-a sacrificat confortul şi liniştea, după care tânjea, deschizând larg uşile celebrului „cenaclu“ de unde atâţia au zburat spre zările cele mai înalte ale literelor româneşti. Ce serviciu spiritual mai înalt şi mai patriotic se poate închipui?! Asta în privinţa funcţiei misionare pe care profesorul Ion Vlad şi-a asumat-o până azi şi în urma căreia are de primit recunoştinţa zecilor de generaţii pe care le-a învăţat atâta carte câtă au putut ele învăţa. Are toată dreptatea Niculae Gheran să creadă că Ion Vlad este „un personaj anacronic într-o lume rapace, apucătoare, dornică de bănăret, cu vile în ţară şi străinătate, cu acţiuni…“. Anacronismul acesta este chiar nobleţea unui mare critic şi ilustru profesor, o nobleţe pe care niciun titlu şi nicio „acţiune“ nu ţi-o pot aduce. Calificat sufleteşte, civic şi spiritual pentru misiunea pe care a împlinit-o şi o împlineşte, Ion Vlad este cu adevărat un model rar, un reper pentru cei ce vin. În ce priveşte „criza“ din ’29 sub semnul căreia s-au născut aceşti mari intelectuali ai noştri, Ion Vlad şi Niculae Gheran, ce-ar mai fi de spus? Ar fi de spus, poate, doar că nicio naştere fără „criză“ nu-i, istoriceşte, adevărată: omenirea s-a născut, spre fericirea ei, în „criză“. Dacă n-ar fi fost, criza ar fi trebuit inventată. Mai departe, în scrisoarea luminoasă a lui Niculae Gheran către Ion Vlad, editorul acribios al lui Rebreanu deschide paginile Universului şi Adevărului din ziua şi anul naşterii marelui său prieten ca să vadă „ce s-o fi petrecut mai acătării în ziua când te-ai născut“: plouă cu înjunghieri, asasinate, sinucideri, „accidente peste accidente“, scufundări de vapoare, incendii, calamităţi, explozii, „morţi într-o mină inundată“ în Westfalia, „dna Vlahu din Bucureşti moare într-o explozie provocată de o conductă de gaz“, „fată înjunghiată la Zewen, în Germania“, „şofer tăiat de un căruţaş pe Calea Griviţei“, „tramvaiul 216 a lovit un sergent şi o femeie la Piaţa Buzeşti“ şi încă multe alte „ştiri“ ca acestea, de la noi şi din lume: presa reflectă întâmplările zilei, aleargă după senzaţional, îi dă cititorului care vrea să fie zguduit ceea ce el aşteaptă, în fine, un „val de ştiri“ de tot felul, bune să taie respiraţia, şi, în concluzie, să se vândă. În această goană după senzaţional, scriitorii, umaniştii şi „produsele“ lor nu mai încap, nu produc „ştiri“ şi senzaţii tari. Colac peste pupăză, la ignorarea publică şi oficială se adaugă din nenorocire, scrie Niculae Gheran, „pârdalnicul caracter al confraţilor de sub aceeaşi cupolă literară: Unde este unitatea de breaslă, comună şi frizerilor, nu şi scriitorilor – cum remarca odinioară Rebreanu? Când am văzut cum nişte pigmei se reped cu topoarele să doboare stejari ca Arghezi, Sadoveanu, Camil Petrescu, G. Călinescu ş.a., am vrut să scriu un pamflet despre generaţia «expirată» şi cea «degenerată». Ce-aş fi avut de pierdut?“ şi-a luat seama, înţelegând că „tinereţea sau bătrâneţea unui scriitor nu poate fi determinată de vârsta sa biologică (…) Ce ştiu ei despre răsturnarea valorilor, despre uzurparea spiritului în faţa materiei privilegiate?“ Din fericire, destui tineri ştiu multe despre aceste lucruri, alţii nu. Adevărul e că niciodată tinerii n-au prea respectat statuile. Revin la înţelepciunea marelui Silvestre Bonnard şi „crima“ lui de a iubi cu fanatism „vechiturile“, cărţile şi manuscrisele rare, după care aleargă până în Sicilia. şi-i sâcâie pe „buchinişti“, pe anticarii de pe Sena în căutarea „rarităţilor“. Iar când vreun tânăr râde şi-şi „bate joc“ de „ramoliţi“ şi de „expiraţi“ îşi aminteşte subit şi roşeşte de unul singur că el însuşi făcuse, în tinereţe, exact ceea ce fac „tinerii de azi“ care şi ei vor îmbătrâni. şi poate vor roşi în amintirea lui Silvestre Bonnard al lui Anatole France. Mai e timp. În emoţionanta, copleşitoarea lui Scrisoare…, marele editor al ctitorului roman românesc modern îi adresează un vibrant omagiu prietenului, profesorului Ion Vlad pentru înalta sa ţinută profesională, morală şi pedagogică, precum şi marea preţuire a sobrietăţii, discreţiei şi urbanităţii în relaţiile cu cei din breaslă. Cu prilejul unei mai vechi călătorii la Cluj, Niculae Gheran a suferit o „mare dezamăgire când mi-a fost dat să intru în culisele vieţii literare clujene“ şi, amintindu-şi, scrie: „Să vreau şi nu pot uita că, în acele împrejurări, nu mi-a fost dat ca o singură dată să fi auzit din gura ta vreo vorbă urâtă împotriva confraţilor, văzându-te mereu preocupat, la centru şi pe plan local, pentru mai binele universitarilor – profesori şi studenţi –, pentru întreţinerea urbanităţii în mediile ce te-au avut în centru. Oameni cu o dreaptă coloană vertebrală, cu har şi autentică personalitate, au fost şi sunt şi azi în urbe. Pe unii, mai tineri decât noi, nu-i cunosc, dar mă bucur că există şi-i citesc. Fii mândru de ce-ai realizat şi mergi mai departe cu fruntea sus!“. n