N-ai loc de mine?

În autobuzul 368, trei-şase-opt, celebru într-o anumită parte a Bucureştiului ca „trei-hai-hop”, o bătrână stă în picioare pe locul din spatele şoferului,  unde geamul despărţitor face un cot şi lasă impresia că un om poate sta confortabil acolo, în aglomeraţie, fără să stânjenească urcarea şi coborârea pe uşa din faţă. Este impresia şi locul preferat al multora. Cineva vrea să coboare şi îi face observaţie bătrânei. Ea îi răspunde, vexată: „N-ai loc de mine?”
O privesc mai atent. Poartă o broboadă, o bluză de trening şi o scurtă de fâş, fustă şi adidaşi. Dar are ceva ancestral – şi îmi dau seama că, deşi hainele sunt urbane şi contemporane, combinaţia lor şi înfăţişarea finală sunt pur ţărăneşti.
De la ţară să fie? De la oraş? Hainele sale nu mai sunt cele de la ţară şi nu aparţin încă oraşului.
Ne-am putea imagina că ele spun povestea multora dintre concitadinii noştri, poate a majorităţii. A oamenilor cândva veniţi de la ţară, odată cu marile strămutări aduse de industrializarea deceniilor trecute, dar încă incomplet adaptaţi vieţii urbei. Poate că această adaptare nu s-a mai produs, de fapt, niciodată, iar mulţi am rămas prinşi, unii la a doua sau la a treia generaţie la oraş, între două moduri de viaţă. Iar această stare de tranziţie a devenit ea însăşi mod de viaţă şi defineşte comportamentul de azi – de pildă, şi cel mai frapant, al Bucureştilor, peste care provincia s-a revărsat cu adevărat copleşitor.
Unele obiceiuri par să dezvăluie condiţia celor blocaţi între două lumi. Hainele bătrânei în contrast cu rezultatul lor final, dar şi alegerea acelui loc ambiguu din autobuz, implicând o relaţie personală cu aceia care urcă ori coboară, ca la ţară, unde toată lumea se cunoaşte, iar lucrurile se negociează din om în om – contrariind regulile şi fluxurile orăşeneşti, care, funcţionale, nu interferează. Mania exasperantă de a discuta absolut orice în mijloacele de transport în comun, familiarităţi, intimităţi, secrete şi nemulţumiri mărturisite oricui, chiar şi – ori mai ales – necunoscuţilor (sau, mai nou, telefoanelor mobile, spre informarea întregului autobuz), chiar şi „viaţa-mea-e-un-roman” de povestit între două staţii – exasperantă: pentru condiţiile urbane de transport. (Dar poate ca aici să fie şi reminiscenţele vechilor mahalale.) Reflexul de a striga, amplificat printre blocuri, în locul tonului de adresare celui aflat foarte aproape. Impulsul de a te opri în drum ori la vreo intrare-ieşire, cum se întâmplă foarte adesea, blocând circulaţia. Injuria „ţărane!”, care îşi capătă explicaţia în versiunea extinsă: „ţăran la oraş”. Kitschul înfloritor din Bucureşti, în vestimentaţie, în arhitectură şi în decoraţiunile interioare: casele şi vilele renovate în roz şi blocurile recondiţionate termic în combinaţii de maro cu fistic, flagelul termopanelor, al rigipsurilor şi al „spoturilor” din „arcade”, demolarea zidurilor din apartamente (un mediu predilect de atac al kitschului fiind, se ştie, cel al strămutaţilor de la ţară la oraş). Ş.c.l.
Acum mai mulţi ani am asistat la o altă scenă care m-a surprins. O bătrână (îmbrăcată ţărăneşte) a pierdut anunţul de staţie din difuzoare şi astfel ocazia de a coborî din metrou. A început să plângă, în timp ce o nepoată încerca să o liniştească. Un prieten de fel dintr-un sat din Bucovina mi-a spus că îi înţelege bine reacţia. În mod evident, femeia era o ţărancă de la ţară.     n