Sari la conținut
Autor: Virgil Stefan NITULESCU
Apărut în nr. 355

Muzeul Israel (III)

    Muzeul de Arta din Tel Aviv nu este singurul muzeu israelian care a pregatit noi expozitii, spre sfârsitul anului 2011. Am putea adauga, de exemplu, delicatul Muzeu Tikotin de Arta Japoneza, din Haifa, care tocmai inchidea, la sfârsitul lui noiembrie, o frumoasa expozitie dedicata zmeielor, pregatind o expozitie de autor. Desi este un muzeu mic, institutia (creata, in 1959, la initiativa olandezului Felix Tikotin, cu sprijinul primarului Abba Khoushy) a devenit cunoscuta cu mult peste granitele Israelului, fiind singura, de acest fel, din intregul Orient Apropiat. In 1982, la mai bine de doua decenii dupa deschidere, filantropul japonez Ryoichi Sasakawa a donat 1,5 milioane dolari americani, pentru extinderea lacasului; având si sustinerea Primariei, in 1995, a fost inaugurata o noua aripa a muzeului, ceea ce a facut ca suprafata sa initiala sa se dubleze. Arhitectul care a proiectat, organic, extinderea muzeului este nimeni altul decât Al Mansfeld. Nascut in 1912, la Sankt Petersburg, Mansfeld a studiat in Germania, Franta si Palestina (aflata, atunci, sub mandat britanic), stabilindu-se in Haifa. A proiectat mai multe muzee (inclusiv, o parte din Memorialul Yad Vashem), dar cea mai importanta opera a sa ramâne interiorul – proiectat in 1965, impreuna cu Dora Gad – cladirii Muzeului Israel, din Ierusalim. Pentru design-ul interior al acestui complex muzeal (construit pe locul unui fost sat palestinian, motiv pentru care cladirea muzeului incearca sa aminteasca de fostele locuinte arabesti, prin acoperisurile plate si peretii exteriori neornamentati), Mansfeld si Gad au primit, in 1966, Premiul Israel pentru arhitectura – cea mai inalta distinctie nationala. Memoria lui Mansfeld (decedat in 2004) este pastrata, cu veneratie, in cel mai mare muzeu din Ierusalim.
    Este interesant faptul ca aceste muzeu nu se numeste „Muzeul National“ ori „Muzeul Israelian“ (desi ar fi putut, foarte bine, sa se numeasca asa, fiind cel mai important muzeu din tara), ci Muzeul Israel. Este, in realitate, un muzeu dedicat culturii evreiesti, din Israel si de oriunde comunitatile de evrei s-au stabilit, pe glob. Inca inainte de Razboiul de sase zile, din 1967, locul Muzeului a fost ales intr-un spatiu incarcat cu o imensa semnificatie, in imediata apropiere a cladirii Parlamentului israelian, Knesset-ul. Nu Guvernul a fost cel care a avut aceasta initiativa, ci primarul de atunci al orasului, Teddy Kollek. Faptul ca, atât in Tel Aviv, cât si in Ierusalim si Haifa, primarii au fost si sunt cei care au initiativa infiintarii unor muzee il poate pune pe gânduri pe oricare muzeolog român, având in vedere ca initiativele primarilor nostri se reduc, in cel mai bun caz, la construirea de stadioane, terenuri de sport si biserici (pornind de la principiul potrivit caruia numarul celor care merg doar la meciuri de fotbal este, intotdeauna, mai mare decât numarul celor care sunt interesati, mai ales, de cultura, asigurând, asadar, realegerea primarului; pentru ca am facut aceasta remarca, trebuie sa precizez ca nu am nimic impotriva construirii de stadioane dar, din pacate, majoritatea celor care frecventeaza templele fotbalului se duc acolo nu pentru propria lor educatie fizica, ceea ce ar fi absolut laudabil, ci pentru a-si continua, in alta parte existenta sedentara; probabil ca acesti microbisti ar depune mai mult efort fizic daca ar vizita un muzeu, decât daca ar merge la un meci de fotbal, dar, cum spuneam, interesul primarilor pare a fi indreptat nu spre educarea prin cultura si sport, ci doar spre propria lor realegere; cât despre biserici, de regula, nu evlavia alimenteaza zelul constructiv al edililor, ci dorinta de a-si asigura iluzoriul sprijin electoral al preotimii).
    Muzeul Israel a fost, de putina vreme, extins. Inaugurarea noului sediu a avut loc la 26 iulie 2010. Initiativa extinderii i-a apartinut lui James S. Snyder, cel care a venit la conducerea muzeului in 1997, din pozitia de director adjunct al celebrului MoMA (Muzeul de Arta Moderna din New York). Desigur, noua cladire a domului care adaposteste „Altarul Cartii“, unde sunt expuse, prin rotatie, câteva dintre celebrele manuscrise rulate descoperite la Qumran, inclusiv Codexul de la Alep (cea mai veche versiune evreiasca a Bibliei), atrage ochiul oricarui vizitator. Trebuie stiut ca cele mai multe dintre exponate sunt facsimile, originalele (care sunt pastrate intr-un buncar secret) fiind accesibile exclusiv savantilor. La doi pasi de acest dom, adâncit in sol, pentru a pastra mai bine inestimabilele manuscrise, a fost construita o macheta ce reprezinta Ierusalimul, asa cum acesta arata in vremea regelui Irod, când a fost construit cel de al doilea Templu.
    Noua politica de achizitii a muzeului a dat roade, asa incât acesta nu se mai limiteaza la obiectele legate, strict, de cultura evreiasca, desi aceasta ramâne principalul scop al efortului muzeografilor din Ierusalim. Fiind un muzeu eclectic, cu expozitii bogate de arheologie, arta, etnologie si istorie, Muzeul Israel este, totodata, un muzeu de respiratie mondiala. Asa se explica si prezenta recent inauguratelor sali, in care au fost reconstruite (cu elemente originale!) sinagogi construite, initial, in Italia (la 1700), in Germania (la 1735), in India (de-a lungul secolelor XVI–XVIII) si in Surinam (pe parcursul veacurilor XVIII–XX), dar si salile gazduind capodopere ale artei universale.
    Nu voi incerca sa fac o descriere completa a expozitiei permanente a muzeului, desi multe dintre exponate sunt exceptionale. Am fost atras, insa, de una dintre cele mai recente expozitii temporare (a fost vernisata la 11 noiembrie): „Artisti evrei de avangarda din România“. Expozitia (care mai poate fi vizitata pâna la 18 februarie 2012), a fost deschisa, mai intâi, la Muzeul Istoric Evreiesc din Amsterdam, sub curatoriatul lui Radu Stern si Edward van Voolen, fiind recreata la Ierusalim, cu sprijinul Adinei Kamina-Kajdan si al muzeografilor Efrat Aharon si Noga Elias-Zalmanovici. Trebuie precizat ca aproximativ jumatate din exponate provin din colectiile Muzeului National de Arta al României, fapt care face ca aceasta expozitie sa permita vizitatorului admirarea, la un loc, a unui numar impresionant de lucrari din creatia lui Victor Brauner, Marcel Iancu, M. H. Maxy, Artur Segal, Jules Perahim si multi altii, dar si a unor manuscrise si tiparituri din epoca Avangardei românesti, amintind de Ilarie Voronca, Sasa Pana, Tristan Tzara samd.
    Ceea ce face, insa, ca aceasta expozitie sa aiba un caracter polemic (chiar daca el nu este anuntat ca atare de catre autorii sai) este premisa de la care porneste Radu Stern, in acest excurs sintetic si, totodata, cuprinzator, al unuia dintre cele mai fascinante capitole ale artei contemporane românesti si universale…

    Etichete: