Ne-am obisnuit ca muzeele sa colectioneze bunuri pe care o comunitate sau o persoana le-au considerat, la un moment dat, atât de pretioase încât meritau sa fie prezervate pentru a fi transmise urmasilor. Cu alte cuvinte, primul pas al selectiei a fost facut, deja, prin simplul fapt ca un obiect nu era distrus atunci când utilitatea sa nu mai era evidenta, ci era pastrat doar pentru valoarea sa simbolica, pentru frumusetea, pretiozitatea, unicitatea sau, deja, vechimea sa. Când un obiect ajungea într-un muzeu, el reprezenta ceva anume, pentru cineva, si acesta era motivul pentru care muzeul alegea sa îl aduca în colectiile sale. Aceasta regula pare sa fie pastrata de toate muzeele, cu exceptia celor care încearca sa parieze, de azi, pe ceea ce va reprezenta o valoare mâine. Este cazul muzeelor dedicate contemporaneitatii – de la cele de istorie si antropologie, la cele de tehnica si de arta. Dintre toate acestea, ultimele au ajuns sa constituie o conditie sine qua non pentru orice oras mare, nu putine orase mijlocii încercând, de asemenea, sa organizeze asemenea institutii.
Exista, în legatura cu muzeele de arta contemporana, câteva probleme conceptuale care ar merita chiar si o foarte sumara discutie. În primul rând, dintre toate categoriile de bunuri, cele de arta au fost si sunt cele mai usor pretabile colectionarii, tocmai pentru ca ele nu sunt achizitionate pentru o utilizare anume – alta decât simpla placere a receptorului. Daca exista colectionari de aparate de radio, de servetele, de sticle de bere, de cutii de chibrituri si de autoturisme si daca exista, evident, câte o piata anume pentru fiecare dintre aceste tipuri de obiecte, nici una dintre ele nu poate egala piata de arta – cea mai veche, cea mai bine organizata, cea mai complexa, cea mai extinsa si, în fond, cea mai bogata. Interventia unui muzeu pe o asemenea piata poate constitui, adeseori, un semnal pentru colectionarii privati, cu privire la ceea ce reprezinta valoare reala, poate, cu alte cuvinte, orienta piata într-o directie sau alta. La fel de adevarat este ca muzeele, din oportunism axiologic, vor încerca, întotdeauna, sa intuiasca sensul pietei si sa achizitioneze creatiile unui autor care ar putea deveni, în scurt timp, o vedeta a galeriilor de arta, indiferent daca valoarea sa recunoscuta pe piata galeristilor si a colectionarilor este sau nu în concordanta cu optiunile muzeografilor. Cunoscatorii fenomenului vor fi, întotdeauna, foarte atenti cu privire la miscarile marilor muzee pe piata de arta contemporana. Competitia pentru colectionare este acerba – o competitie din care muzeele publice nu pot decât sa iasa ca perdanti siguri: în toate tarile, muzeele publice nu pot sa beneficieze de bugete competitive cu cele ale muzeelor private sau ale colectionarilor privati si, pe de alta parte, în vreme ce privatii îsi pot permite sa se concentreze pe un singur artist sau un singur curent, muzeele trebuie sa acorde egala importanta tuturor fenomenelor artei contemporane.
De altfel, asa cum este si firesc, muzeele de arta contemporana au o cu totul alta raspundere fata de public, în comparatie cu oricare galerie – care îsi poate permite orice gesturi extravagante si, implicit, promovarea oricarui artist, fie el autentic sau impostor. Tocmai de aceea, interventia muzeului, nu doar pe piata propriu-zisa, ci si în ceea ce priveste alegerile pe care le fac curatorii diverselor expozitii ale artistilor contemporani, constituie un semnal foarte serios pentru întreaga comunitate interesata de arta contemporana: artisti, galeristi, colectionari, pasionati, public. Desigur, asertiunea este valabila doar în cazul muzeelor care ating acel prag de respectabilitate care le face sa fie privite si acceptate drept lideri de opinie si tendinta.
Asadar, daca pentru piata automobilelor de epoca, a marcilor postale sau a însemnelor monetare, miscarile muzeelor sunt importante doar fata de publicul lor fidel, fara sa influenteze decisiv celelalte segmente ale receptorilor mesajului cultural, pentru bunurile de arta, actiunile muzeelor pot deveni decisive pentru extrem de sensibila si capricioasa piata artistica. Aceasta si pentru ca, în vreme ce pentru orice muzeu colectionarea întregii productii de efecte postale sau de emisiune monetara este relativ facila (daca exista finantarea necesara), productia de acest fel fiind controlata, productia artistica este necontrolata si, în acelasi timp, uriasa. Selectia este neaparat necesara. Artistul care nu este astazi „colectionat“ de muzee are destul de putine sanse sa produca surprize dupa moarte, sa fie redescoperit, reevaluat în posteritate. Epoca în care artistul putea sa moara sarac, iar urmasii lui sa traiasca bine de pe urma sa a cam trecut. Astazi, gloria – atunci când e sa fie – se atinge instant, ca în cazul formatiilor de rock, în timpul vietii, ba, mai mult, de la vârste tot mai fragede.
Desigur, ne-am putea întreba daca o asemenea „intruziune“ a muzeelor pe „piata libera“ este corecta, daca politica de achizitii a muzeelor nu constituie un mijloc de interventie a „statului“ sau, în orice caz, a autoritatii publice, în calitate de tutor al muzeului, în ceea ce este, de regula, piata de arta. Nu exista un raspuns simplu la aceasta întrebare, pentru ca, de fapt, regula este data nu de nivelul autoritatii publice, ci de nivelul autoritatii morale. Cu alte cuvinte, ceea ce conteaza este daca muzeul în cauza are suficient prestigiu moral, în fata comunitatii, pentru a consacra un artist, prin achizitionarea operei sale. Iar un asemenea prestigiu se câstiga în timp.
O alta problema pe care o ridica muzeul de arta contemporana este cea a caracterului expozitiilor sale. În cazul acestui tip de muzeu se poate observa usor ca distanta dintre expozitia permanenta si cea temporara tinde sa devina insignifianta. Desigur, majoritatea covârsitoare a acestor muzee se mândresc cu un portofoliu de lucrari ce constituie un fel de expozitie permanenta în care, de regula, se mai fac periodic schimbari. Marele interes este stârnit, însa, de cele mai multe ori, de expozitiile temporare, care promoveaza unul sau mai multi artisti si care, pentru cei mai multi dintre acestia, poate constitui adevarata consacrare.
Poate ca, însa, marea problema a muzeelor de arta contemporana este chiar viitorul lor. Acum un secol, muzeele de arta colectionau si arta contemporana epocii lor, chiar daca doar ocazional (regula fiind aceea ca muzeele erau interesate de epocile trecute). Acum, dupa aparitia muzeelor specializate, muzeele „clasice“ de arta se limiteaza în si mai mare masura la achizitionarea si expunerea operelor artistilor decedati sau aflati spre apusul vietii, lasând muzeelor de arta contemporana prioritate în promovarea artistilor care creeaza înca. Ne putem întreba ce se va întâmpla cu patrimoniul muzeelor de arta contemporana, atunci când artistii reprezentati nu mai sunt contemporani, pur si simplu, pentru ca nu mai exista fizic. Stiu, multi vor spune ca Brâncusi, de exemplu, îsi merita locul în orice muzeu de arta contemporana, pentru ca el este întotdeauna actual. Acelasi lucru s-ar putea spune, însa, la limita, si despre Leonardo. Vor deveni muzeele de arta contemporana niste dubluri ale muzeelor de arta? Se vor gândi managerii acestor institutii sa transfere patrimoniul lor muzeelor obisnuite de arta, atunci când vor constata ca au în depozite mai multe lucrari ale artistilor disparuti, decât ale celor în viata? n
Autor: VIRGIL STEFAN NITULESCUApărut în nr. 304