Jon McGregor, Atâtea începuturi, traducere de Lavinia Vasile, Bucuresti, Editura Leda, 2009
Dupa un roman de debut („If Nobody Speaks of Remarkable Things“) aparut în anul 2002, primit calduros de critica si încununat cu numeroase premii literare care l-au propulsat rapid în atentia publicului cititor din Marea Britanie si l-au facut sa se impuna aproape instantaneu drept una dintre vocile cele mai pregnante ale tinerei generatii de prozatori, Jon McGregor publica, în 2006, un alt roman, intitulat „Atâtea începuturi“ („So Many Ways to Begin“) care îi confirma nu doar remarcabilul talent narativ, ci si capacitatea de a scrie o carte excelenta fara sa faca uz de conflicte spectaculoase ori de personaje prinse în tesatura unor întâmplari extraordinare. Caci, la fel ca si textul sau de debut, romanul de fata pune accentul pe fapte dintre cele mai obisnuite din viata unor oameni si ei cât se poate de obisnuiti, autorul tratând totul cu o caldura si cu o întelegere mai putin întâlnite în lumea literara contemporana, adesea atât de marcata de experimentele literare duse, nu o data, la extrem. Facând parca abstractie de ele, Jon McGregor îsi întemeiaza demersul narativ pe descrierea unei aparent monotone existente a unui – din nou aparent – protagonist care nu iese prin nimic din tipare.
Subiectul, simplu si el, în linii mari, prezinta drumul vietii lui David Carter, muzeograf din Coventry, pasionat de istorie si de descoperirile arheologice, casatorit cu Eleanor, cea care, cu ani în urma, spera sa se afirme în domeniul geologiei, dar care va renunta la acest vis, ca si la multe altele pe care le avusese, va încerca sa se multumeasca cu rutina atmosferei de familie, însa va ajunge sa sufere repetate caderi psihice. Raspunzând întrebarii insistente adresate de reporteri în cadrul interviurilor, McGregor însusi va spune ca romanul acesta „este povestea unei casnicii, istoria vietii a doi oameni care încearca sa-si faureasca un viitor împreuna, dar si analiza modului în care propriile lor familii si istorii personale influenteaza fiecare clipa pe care o traiesc cei doi.“ Însa vorbind despre trecutul personal al personajelor sale, autorul ajunge sa atinga înca un aspect esential, si anume problema identitatii, a relatiei cu cei din jur, a delicatului si complicatului raport dintre adevar si minciuna si, implicit, a rolului fictiunii în raport cu realitatea istorica. Totul porneste de la un detaliu aparent neînsemnat: pe când era copil, lui David îi placea sa-si petreaca ore întregi la muzeu – de altfel, pe atunci, visa ca peste ani sa-si poata întemeia propriul muzeu (lucru care, evident, nu se va întâmpla) – admirând obiectele expuse si mai cu seama macheta unui vas viking, despre care se spunea ca ar fi fost originala, datând dintr-o epoca foarte îndepartata de prezent. La un moment dat, însa, David afla ca macheta aceasta nu este decât un fals, adica un obiect fabricat de responsabilii muzeului pentru a atrage mai multi vizitatori. Este si punctul când firele romanului lui McGregor se complica si se întretaie, astfel încât, odata cu nemultumirea lui David cu privire la înselatoria careia îi cazuse victima ani de zile la muzeu, tânarul fiind convins ca, practic, ani de zile venerase un fals, cititorului îi este dezvaluit, treptat, un secret din trecut, care marcase existenta lui David: si anume ca el nu este fiul natural al parintilor sai, ci fusese înfiat cu multi ani în urma. Desigur, clipa adevarului este extrem de dura si de dureroasa pentru el, protagonistul punând sub semnul întrebarii întreaga sa viata de pâna atunci si ajungând ca, la capatul unui adevarat proces de constiinta, s-o considere falsa, nimic altceva decât o uriasa minciuna care îl facuse sa fie altul (altcineva!) decât era în realitate. Imaginea micii machete a vasului viking devine, astfel, adevarata metafora a însasi existentei lui David, victima a trecutului – la fel ca si parintii sai adoptivi, dar asemenea si mamei sale naturale, silite de tragice împrejurari sa-l abandoneze, în timpul celui De-al Doilea Razboi Mondial – dar deopotriva a unui prezent simbolizat el însusi de obiectele contrafacute si care a înlocuit substanta cu jocul aparentelor, iar realitatea cu efectele (fie ele speciale sau nu!…) ale imaginatiei. Adevarul nu mai este, deci, nici el absolut, ci s-a farâmitat în numeroase fragmente menite, însa, nu a-l exprima, ci dimpotriva, a-l face sa fie convenabil si în stare a justifica un anumit punct de vedere sau comportament si nimic mai mult.
În consecinta, David va pleca în cautarea mamei sale naturale, o „questa“ autentica într-o epoca a falsurilor de tot felul, numai ca marea arta a lui McGregor este tocmai prezentarea calatoriei protagonistului si a deznodamântului pe care aceasta îl are – dar care, din pacate, nu este nici pe departe ceea ce visase el. Dovada în plus, pentru David, ca dezamagirile fac parte din existenta umana si ca secretul fericirii sale e nu împacarea cu minciuna, ci cu adevarurile pe care cei pe care-i iubeste aleg sa i le spuna. Caci, în fond, întrebarea care se întrevede subtextual pe tot parcursul romanului lui Jon McGregor este si aceasta: de unde începe si de unde se poate vorbi despre adevarata identitate? Si prin ce se concretizeaza sentimentul apartenentei la o familie si caldura reala a vietii de familie? Fara sa încerce sa puna în fata cititorilor raspunsuri pompoase la întrebari cel putin aparent retorice, scriitorul britanic alege sa organizeze materialul din „Atâtea începuturi“ ca si cum ar fi obiectele expuse într-un muzeu, folosindu-se, pentru a-si intitula capitolele, tocmai de un soi de etichete cu rol de titlu, care individualizeaza o serie de lucruri având semnificatii în desfasurarea narativa a cartii: tabachera, corabia, batista. Toate aceste mici semne sau marturii ale trecutului nu fac altceva decât sa construiasca, indirect si, pe alocuri, de-a dreptul oblic, imaginea copilariei si adolescentei lui David, oferind, astfel, si o posibila explicatie pentru atitudinile sale, ca si pentru incapacitatea sa de a-si face mariajul sa mearga mai bine si sa nu se destrame progresiv prin abandonarea viselor si sperantelor si printr-o înstrainare din ce în ce mai accentuata, pe care atât el, cât si Eleanor o resimt din ce în ce mai acut. Sigur, numerosi alti scriitori contemporani s-au folosit de aceasta strategie a prezentarii mediate a unei existente umane, prin intermediul unor obiecte definitorii, daca e sa ne gândim doar la romanul de razboi „You Went Away“, al lui Timothy Findley, sau la cel al lui Umberto Eco despre Regina Luana. Dar, daca alti autori includeau în text vechi scrisori sau cele mai diverse marturii „scripturale“, Jon McGregor alege sa nu accentueze prea mult asemenea trucuri narative, ci pastreaza tonul calm al romanului sau ce mizeaza mult (evident, în descendenta prozei de analiza psihologica a lui Henry James, caci strategia aceasta a obiectelor de-a dreptul însufletite e înrudita îndeaproape cu cea utilizata în „Comorile din Poynton“) pe atmosfera si sugestie. Dar „Atâtea începuturi“ nu este, contrar aparentelor, un roman monoton, autorul stiind cum sa se serveasca de o linie narativa ce nu mai respecta cronologia, de strategia unui prolog semnificativ si, cel mai important, de o constructie ce ne duce cu gândul la tehnica montajului cinematografic – nu trebuie sa uitam studiile de cinematografie ale tânarului scriitor! – printr-o serie de excelente prim-planuri si flash-back-uri care reusesc sa prinda, în câteva pagini, secventele relevante ale biografiei personajelor, dar si sa ofere explicatiile faptelor acestora, fara, însa, a impune cititorului o anumita interpretare, ci lasând acestuia posibilitatea de a învesti cu sens întâmplarile relatate.
„Atâtea începuturi“, având ca ax central atât de vechea tema a diferentei dintre aparenta si esenta (caci viata lui David nu este ceea ce paruse a fi, la fel cum nici oamenii din jurul sau, ca si lucrurile la care tine nu sunt ceea ce este el tentat sa creada la prima vedere) foloseste toate tehnicile majore ale postmodernismului. Nu doar dislocarea temporalitatii – în fond, aceasta era deja una din strategiile predilecte ale reprezentantilor modernismului – ci mai cu seama discutarea, din diferite puncte de vedere, a relatiei dintre istorie, identitate si autenticitate. Fara sa procedeze asemenea lui Graham Swift (al carui roman, „Waterland“, pe care, în paranteza fie spus, este evident ca McGregor l-a citit cu deosebita atentie!), tentat foarte adesea sa accentueze importanta trecutului, în detrimentul prezentului, care se dovedea, astfel, a fi de-a dreptul imposibil de îndurat pentru protagonisti, JonMcGregor evidentiaza tocmai nevoia încrederii în prezent, pentru ca numai astfel este posibil un nou început – sau, dupa caz, doar asa noile începuturi pot deveni realitate. Totul prezentat cu o excelenta tehnica muzicala, a carei esenta e reprezentata de mai multe linii melodice ce dau senzatia de monotonie, dar care, ulterior, chiar atunci când cititorul se asteapta mai putin, îsi dezvaluie întreaga potentialitate, care pe drept cuvânt a fost numita de numerosi critici, simfonica. Sigur, realitatea – mai ales cea a prezentului – este marcata în romanul acesta de hazard, de întâlnirile sau revelatiile întâmplatoare ori de detaliile aparent neînsemnate. Dar oare, pare a se întreba si a-si provoca cititorii sa se întrebe McGregor, ceea ce ne-am obisnuit sa numim „Marea Istorie“ este determinata întotdeauna de altceva, este ea definita doar de marile întâmplari si de întâlnirile spectaculoase?… Fara sa riste sa formuleze vreun raspuns definitiv, scriitorul abordeaza, tocmai prin interogatii precum acestea si rolul artei, al literaturii mai ales, în perioada contemporana. Caci, meditând (de cele mai multe ori cu tristete si cu nostalgie) asupra propriei sale identitati, David Carter întelege importanta actului însusi al rememorarii, precum si pe aceea a istorisirii si, implicit, a literaturii, singurele în stare a salva din trecut si de risipire în vâltoarea prezentului ceea ce merita salvat – dar, deopotriva, tot singurele capabile a deschide calea spre începuturile care merita o sansa chiar si atunci când, aparent, nu mai exista nici o speranta.