Ethnos-ul românesc (deşi, eu nu cred în aşa ceva, dar este cool, vorba lui Adrian Sârbu, să vorbeşti despre el) nu este întreg, fără îndoială, doar cu Eminescu şi Creangă. Caragiale îşi merită, cu prisosinţă, locul alături de ei şi de alţii, în panoplia celor care au pus în piuneze neamul românesc.
Sincer să fiu, ca om născut în Bucureşti, mă simt mai apropiat de parfumul mahalalelor din Dealul Spirii, decât de teii din nordul Moldovei genialului Mihai. Adevărul este că nu am fost, nu sunt şi nu voi putea fi niciodată suficient de cult şi de inteligent pentru a înţelege măcar a zecea parte din ceea ce Eminescu a aşternut pe hârtie (nu îndrăznesc să îmi imaginez ce a gândit el, cu adevărat, pentru că nu cred că am capacitatea de a-l înţelege). Dar, cu nenea Iancu, e mai simplu. El e mai de aici, mai de colea, mai din popor, mă înţelegi, şi dacă noi nu am priceput că şi el a fost un geniu, el nu se supără: se retrage în Berlinul său, de unde ne priveşte cu graţie şi de la distanţă. Ca oricare alt geniu, şi Caragiale a reuşit să ne plaseze neamul acolo unde îi e locul. El este cel care a spus că românul este la tinereţe anarhist, la maturitate ajunge liberal, şi la bătrâneţe devine conservator. Am putut să probez această adevărată apoftegmă pe propria-mi persoană. Am fost, aşadar, un anarhist convins – am înţeles că regimul comunist nu poate fi doborât decât prin lovituri din afară, dure şi sângeroase. Şi nu am greşit! Toată muzeografia românească s-a clătinat, odată cu prăbuşirea regimului comunist. În decembrie 1989 am primit dovada intuiţiei mele, de ultim moment, cu privire la singura soluţie posibilă de a scăpa de regimul opresiv.
Am trecut apoi la liberalism. Am mizat totul pe cartea iniţiativei private, pe concepţia statului minimalist şi pe ideea că societatea civilă se va autoregla şi va decide, cu de la sine putere, ce loc trebuie să confere muzeelor în comunitate. Am vizat, aşadar, o societate matură, care înţelege de ce are nevoie de muzee şi care ştie cum trebuie să le sprijine. Am visat la o reformă fundamentală a muzeelor, ca instituţii publice. Dar m-am întâlnit, apoi, cu directorii din Ministerul Finanţelor. Ca să vă imaginaţi cum este să discuţi cu un director din Ministerul Finanţelor, vă rog să vă gândiţi la cineva care îi vorbeşte unui eschimos despre cămile. Am trecut prin această experienţă şi am rămas la convingerea că unii dintre conaţionalii noştri nu au aflat că ţara noastră se numeşte România. Ei cred, în continuare, că se numeşte Republica Socia..
În fine…
Mulţi ani mai târziu, am observat că s-a putut face o excepţie de la Codul Muncii, atunci când s-a aprobat un statut cu totul special pentru managerii instituţiilor publice de cultură. Dar, pentru muzee, nu am reuşit să obţinem un statut special. Ele au rămas instituţii aflate la voia bună sau la voia rea a ordonatorilor lor de credite. Am sperat să le dăm managerilor de muzee libertatea de a decide cum doresc să împartă subvenţia pe care o primesc de la autorităţi: cât să dea pentru salarii, cât să rezerve pentru bunuri şi servicii. Nu a fost posibil. Ne-am lovit de grila unică de salarizare şi de dreptul suveran al ordonatorului de credite de a decide ce crede el că e mai bine pentru cultura vietăţilor de prin ogradă: mai un vernisaj, mai o lansare de carte… mă rog, ce pică de la stăpânire, în limita subvenţiilor acordate „după buget, coane Fănică“.
Şi, pentru că „remuneraţia“ e mică, am abandonat, până la urmă, liberalismul. Aşadar, în buna tradiţie caragialiană, am ajuns, ca orice om, la bătrâneţe, la conservatorism.
Cu alte cuvinte, cred că autorităţile publice, atâta vreme cât sunt plătite de alde noi, cetăţenii ţării, trebuie să ne ofere servicii culturale pe măsură. Altfel, desigur, putem să trecem şi în extrema liberală, care presupune finanţarea de la privaţi, dar, vorba muzeologului britanic Nicholas Burt, „sprijinul bogaţilor, dacă este accesibil, înseamnă controlul din partea bogaţilor“. Am mai avut ocazia să vorbesc despre asta: sponsorii muzeelor, dacă nu sunt îndiguiţi, pot decide politica de achiziţii şi, în ultima instanţă, politica expoziţională a muzeelor. Şi pot schimba ordinea valorilor culturale în societate. Or, muzeografii sunt creatori, la fel ca poeţii, pictorii sau coregrafii. Nici unul dintre aceştia nu suportă să le spună cineva ce este bine şi ce este rău, ce este frumos şi ce este urât. Asta, pentru că ei au fost instruiţi să decidă asupra acestor lucruri!
Ne întoarcem, aşadar, la finanţarea publică şi constatăm că aceasta nu este suficientă! Ei, abia aici începe rolul societăţii civile, mânate de la spate de ocrotitorii muzeelor: este nevoie ca autoritatea publică să priceapă că, dacă vrea să aibă o comunitate închegată, aceasta nu se adună în jurul vreunei echipe de fotbal, ci pornind de la patrimoniul cultural moştenit. Asta înseamnă că, din bugetul disponibil, atâta cât este, cel puţin 2% trebuie alocat promovării culturii autentice (nu concertelor cu vedetele de mucava ce fac turul ţării, în fiecare an electoral)! Asta nu se întâmplă şi nici nu se va întâmpla prea curând. Este nevoie de o îndelungă muncă de convingere a consilierilor locali. De obicei, consilierii aceştia, după ce dau semne că ar înţelege ceva, îşi termină mandatele şi trebuie să o iei de la capăt, cu noii consilieri. Din păcate, partidele nu trimit în funcţii de răspundere oameni gata şcoliţi, ci doar un fel de utecişti, pregătiţi să înveţe la locul de muncă, entuziaşti şi, pe alocuri, deja corupţi. Până înţeleg ceva, sunt mutaţi în altă funcţie de răspundere.
Revenind la conservatorismele noastre: după atâtea încercări eşuate, înţelegând că nu doreşte nimeni să procedăm la o modificare profundă a sistemului de funcţionare a muzeelor, ne dorim, cel puţin, să fim lăsaţi să funcţionăm în vechile paradigme: cu muzee aflate, cât se poate de clar, în proprietatea şi în răspunderea managerială a unei autoriăţi locale; cu bugete aprobate clar de autoritate şi cu obligaţii de ambele părţi. Cu alte cuvinte, ne dorim să conservăm ceea ce se mai poate conserva din ceea ce am avut bun în muzeele noastre. Ne dorim să pornim de la basics. Cum ar spune Stephen H. Miller, „muzeele există pentru a conserva obiecte de importanţă culturală şi ştiinţifică“. Şi adaugă muzeologul american: „această atribuţie le face unice“! Ei bine, da: muzeele sunt unice pentru că sunt singurele instituţii pregătite „genetic“ să păstreze moştenirea culturală şi ştiinţifică a omenirii. Asta înseamnă adevărata întoarcere la origini, la menirea instituţiilor muzeale. Vom putea vorbi multe secole de acum înainte despre contribuţia cetăţenilor particulari la dezvoltarea muzeelor, despre sponsori şi mecena, dar nu vom mai putea uita că principala responsabilitate pentru prezervarea muzeelor rămâne în sarcina autorităţilor publice, pentru că ele sunt plătite din banii noştri, pentru că ele sunt mandatate să ne reprezinte, pentru că ele sunt acel alter ego al fiinţei noastre (sună patetic, dar asta e!). De asta plătim din buzunarele noastre nişte persoane care, altfel, ar fi muritoare de foame, ca să ne reprezinte şi care să decidă cu privire la alocarea de fonduri pentru muzeele noastre, pentru patrimoniul nostru, pentru istoria noastră, pentru cultura noastră! Uite, de aia am ajuns eu conservator, dintr-un vechi anarhist şi un vechi liberal: pentru că vreau să am concitadini inteligenţi şi cultivaţi, care să înţeleagă de ce Caragiale a fost genial şi de ce noi, urmaşii lui filogenetici, îi păstrăm patrimoniul material şi imaterial pe care el ni l-a lăsat. Şi, pentru că veni vorba de nenea Iancu, să nu uităm că în anul de graţie 2015 se împlinesc fix 200 de ani de la reprezentaţia pe care trupa lui Johann Gerger a dat-o, în Sala Redutelor din Braşov, cu piesa Vecinătatea periculoasă de August von Kotzebue – primul spectacol clar documentat al unei piese de teatru de pe teritoriul de azi al României. Cum ar spune un alt geniu al naţiunii noastre, „De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii“! Problema noastră este azi, aici şi acum, când „Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii…“.
Regret că sunt nevoit să mă repet, dar am senzaţia că singura cale de a-i face pe cei care sunt responsabili, în numele nostru, de soarta noastră, să înţeleagă propria lor responsabilitate este aceea de a-i scutura zdravăn din funcţii şi privilegii: muzeele trebuie să existe nu pentru că aşa vrem unii dintre noi, cetăţenii României, ci pentru că aşa trebuie! Spre binele României!