Muzeele moca

Recunosc, am fost întotdeauna mai încet în a prinde expresiile la modă. Când mă învăţasem şi eu cu mişto, a apărut caşto. Apoi pe bune, marfă, beton, cool, tun, te bagi, ţeapă, naşpa ş.a.m.d.; când am aflat, pentru prima oară, că ceva e moca, m-am gândit la cafeaua mokka. Apoi mi-am dat seama că înseamnă, de fapt, gratuit. Numai că înţelesul nu este chiar acelaşi. Gratuit te aştepţi să fie ceva care este din principiu gratuit, precum aerul pe care îl respirăm. Dacă ar trebui să plăteşti aerul şi ai reuşi să îi tragi în piept pe încasatori, de abia atunci ai putea să spui că i-ai făcut pe încasatori, pentru că ai respirat moca, în loc să plăteşi.
Pretind că mi-e greu să înţeleg de ce majoritatea vizitatorilor de muzee se aşteaptă să le viziteze moca, de parcă România ar fi Regatul Unit sau Suedia. Aceleaşi persoane nu au nimic împotrivă să plătească şi 100 de lei pe familie (cu tot cu floricele şi bere) ca să vadă, la mall, cea mai recentă aberaţie de peste Ocean cu vampiri. Dar în muzee preferă să intre moca. Nu, situaţia nu are nimic de a face cu diferenţele de calitate culturală dintre muzee şi cinematografe. Vizitatorul ştie că mall-ul este o societate comercială privată, în vreme ce muzeul, nu. Cu alte cuvinte, de la un privat nu se face să furi, dar de la stat, da: că tot aşa se fura şi de pe câmpuri, indiferent dacă erau de la CAP sau de la IAS, tot aşa se fura şi de la întreprinderi – pentru că toate erau, de fapt, ale statului, adică ale nimănui. După 25 de ani de tranziţie românii nu au învăţat, încă, un lucru simplu: un serviciu trebuie plătit, indiferent cine ţi-l oferă. Românii consideră, în continuare, că dacă e oferit de stat, atunci trebuie fie şi moca. De aici şi dispreţul pentru tot ce înseamnă proprietate publică, pentru locurile publice, pe care ne permitem să le murdărim numai atunci când aparţin statului – adică nimănui. Proprietatea personală este, se pare, într-adevăr, inviolabilă. Cea publică mai are de aşteptat.
Revenind la tarifele practicate pentru accesul în muzee în cele două ţări amintite, unde se intră gratuit pentru vizitarea expoziţiilor permanente ale muzeelor publice – şi se plăteşte doar pentru expoziţiile temporare sau pentru diferite alte evenimente conexe –, există câteva explicaţii de oferit (ştiu, am mai discutat acest subiect în Cultura, în urmă cu nişte ani). În primul rând atât în Regatul Unit, cât şi în Suedia măsurile au fost adoptate atunci când la putere se aflau guverne social-democrate, care – potrivit doctrinelor lor politice – consideră că intervenţia Statului în politicile publice, cu deosebire în domenii cum sunt educaţia, cultura şi sănătatea trebuie să rămână ridicată şi stabilă. Chiar dacă guvernele de stânga au părăsit puterea, cele de dreapta, care le-au urmat, s-au temut să taie nişte drepturi câştigate de public, din teama că vor pierde voturi la proximele alegeri. Aşa că tot ce au putut să facă a fost să încerce să crească presiunea pe bugetele muzeelor, fără să le interzică formal schimbarea modalităţii de acces gratuit, dar încercând să le determine să reducă suprafeţele vizitabile gratuit şi, sub diverse pretexte, să introducă tarife de intrare pentru vizite considerate „suplimentare?; este, de fapt, bine cunoscuta metodă aplicată de companiile aeriene low cost, care, pentru biletul ieftin pe care îl plăteşti, nu îţi prea mai asigură mare lucru, taxându-te pentru loc rezervat, pentru bagaje, pentru gustarea oferită la bord şi, implicit, pentru faptul că practică orare incomode şi utilizează aeroporturi lipsite de conexiuni internaţionale şi îndepărtate de marile oraşe. Biletul ieftin ajunge să fie un praf în ochi.
România nu a avut parte, din 1989 încoace, de adevărate guvernări de stânga pentru domeniul culturii. Trecând peste faptul că singurul guvern cu o orientare reală social-democrată a fost cel condus de Nicolae Văcăroiu, preocuparea guvernanţilor pentru cultură a fost întotdeauna minimă. Desigur, au existat şi există administraţii, locale mai ales, interesate să ofere manifestări culturale în mod gratuit, numai că, de regulă, acestea sunt de o calitate artistică joasă şi sunt organizate cu deosebire în anii electorali.
Totuşi, în general tarifele practicate pentru accesul în muzeele româneşti au rămas foarte mici, comparativ nu doar cu ceea ce se întâmplă în alte ţări europene, ci şi cu tarifele plătite pentru alte tipuri de instituţii culturale din România. Chiar şi marile muzee naţionale au în general tarife de intrare situate la nivelul a cel mult doi euro; în mod excepţional, în doar câteva cazuri, se ajunge la echivalentul a cinci euro sau chiar puţin peste acest prag. Desigur, în muzeele mai mici, mai ales în cazul celor administrate de autorităţi locale, preţul unui bilet de intrare depăşeşte, arareori, valoarea unui euro, aflându-se, de cele mai multe ori, la nivelul a circa 50-70 eurocenţi. În restul ţărilor din Uniunea Europeană (lăsând la o parte excepţiile discutate) cele mai mici tarife de intrare sunt situate pe la doi sau trei euro, dar în marile muzee se plăteşte, în mod obişnuit, şi câte 10 sau 12 euro pentru un bilet. Da, ştiu, şi veniturile cetăţenilor din acele ţări sunt de patru-cinci ori mai mari decât ale noastre, numai că, atunci când vizităm Rijksmuseum, nu ne face nimeni reducere numai pentru că suntem români.
Dar, pentru mulţi dintre concetăţenii noştri, chiar şi aceste preţuri foarte mici pentru plata unui bilet de intrare într-un muzeu reprezintă prea mult. Acesta este şi motivul pentru care, dincolo de faptul că Noaptea Europeană a Muzeelor a devenit un fenomen cool pentru tineri şi un motiv de ieşit noaptea la muzee (şi apoi la cluburi), chiar sunt destule familii care încearcă să profite de acest moment pentru a vizita muzeele gratuit, pentru că şi plata a doar 20 sau 25 de lei, pentru o vizită cu întreaga familie, li se pare prea mult. Aşa se explică şi nebunia de a încerca să vizitezi, într-o seară, cât mai multe muzee: faptul că se intră moca! Face parte din micile bucurii ale vieţii: aceea de a fenta statul sau, mă rog, autoritatea publică, prin utilizarea unui serviciu public fără să plăteşti. Există o bucurie ascunsă în mulţi dintre noi, de a merge cu transportul în comun fără să validăm biletul, de a ne strecura pe lângă turnicheţii de la metrou, de a lua o revistă sau un ziar fără să le plătim, de a ne duce la biserici ca să luăm un bidon cu apă sfinţită în ziua Izvorului Tămăduirii, de a sta la o coadă, chiar şi pentru o oră, doar dacă ni se oferă moca o farfurie de fasole cu ciolan etc. Nu e un fenomen nou. Era, deja, înrădăcinat în perioada regimului comunist. A fost amplificat de sacoşele cu pixuri şi caiete ori de pungile cu pui congelaţi primite cu ocazia alegerilor. Evident, nimeni nu pare a se gândi la adevărul zicerii americane potrivit căreia nu există nici o masă gratuită (There is no such a thing as a free lunch); dacă cineva îţi oferă ceva gratuit, înseamnă că aşteaptă altceva la schimb. Politicienii aşteaptă să fie votaţi, clericii speră în mai multe donaţii la biserică, iar muzeografii îşi doresc să le crească numărul de vizitatori. Chiar şi la mesele unde eşti invitat de cineva care nu îţi este prieten, înseamnă că trebuie să asculţi ruga, pretenţia, intervenţia, discursul celui care te-a invitat. Desigur, motivaţiile sunt fundamentate diferit şi pot să nu aibă nici o legătură cu vreun interes strict personal. În România, cel puţin, în cazul accesului la muzee, acesta nu face decât să întărească ideea că, de fapt, cultura ar trebui să fie accesibilă gratuit, indiferent de cantitatea şi calitatea actului cultural.
Să ne înţelegem: sunt unul dintre cei mai aprigi susţinători ai ideii că muzeele publice sunt subvenţionate de la buget şi, pentru acest motiv, trebuie să ofere cât se poate de mult din ceea ce produc sau găzduiesc, în mod gratuit, pentru public. Muzeele nu scot profit din veniturile lor. Numai că, de la an la an, autorităţile publice tutelare au pretenţia ca muzeele să obţină venituri din ce în ce mai mari, pentru a le putea scădea subvenţia. Cică, în acest fel, le rămân mai mulţi bani pentru îngrijirea spaţiilor verzi şi pentru hrana necesară bătrânilor din aziluri. Numai că astea sunt doar vorbe de clacă. Bugetul public nu este niciodată un vehicul transparent pentru circulaţia banilor. Aceştia se varsă într-un sac mare, indiferent de sursă, şi se cheltuiesc după priorităţi. Tocmai din acest motiv, pentru ca şi cultura să poată beneficia de nişte surse sigure de finanţare, se încearcă diverse direcţionări precise, de genul celor două procente din veniturile Loteriei pentru A.F.C.N. sau timbrul cultural pentru uniunile de creatori. În ce mă priveşte – şi ştiu că mulţi manageri de muzee gândesc la fel – aş fi mulţumit să pot oferi acces gratuit la toate manifestările muzeului, dar numai dacă aş putea să beneficiez şi de o subvenţie pe măsură. Altfel, a pretinde muzeelor să îşi crească veniturile proprii (pe „proiecte“) pentru a oferi cultură moca este doar o imensă neruşinare!