Multe si marunte… „Masurariul civilizatiunii unui popor“

Am dat, ca dovada ca Eminescu il tradusese pe Rötscher, un citat din „Curierul de Iasi“ (1876). Inca din 1870, in articolul „Echilibrul“, publicat in „Federatiunea“, 4 mai, Eminescu afirma: „Masurariul civilizatiei unui popor in ziua de azi e: o limba sonora si apta sa exprime prin sunete notiuni, prin sir si accent logic cugete, prin accent etic sentimente“. Sunt principiile lui Rötscher pe care poetul si le asuma la 20 de ani. Debutul sau literar in „Convorbiri literare“ se produce in aceleasi zile in care polemiza pe teme maghiare in „Federatiunea“: prima poezie eminesciana la „Convorbiri…“ este „Venere si Madona“, 15 aprilie 1870. De acum inainte va publica poezii numai in revista ieseana – si vom vedea cat este de riguros cu notarea accentului etic, logic sau simbolic in contexte pe care noi, astazi, le-am pierdut cu desavarsire gratie reformelor succesive ale scrierii limbii romane pe de o parte – si, sa nu uitam, gratie (sau disgratie) refuzului constant, crescand, pentru retorica al vremurilor mai noi.
Avem cateva locuri anume in care deducem folosirea apostrofului de catre poet. Iata, in „Luceafarul“, textul publicat in „Almanahul Romania Juna“ in aprilie 1883 (reluat in „Convorbiri…“, august 1883, cand Eminescu nu mai era activ): „Luceste c’un amor nespus/Durerea sa-mi alunge,/ Dar se inalta tot mai sus/ Ca sa nu-l pot ajunge“.
Si dupa o strofa: „De-aceea zilele imi sunt/ Pustii ca niste stepe;/ Dar noptile ‘s de-un farmec sfant/ce nu ‘l mai pot pricepe.“
„Convorbirile…“ si toate editiile uniformizeaza: „nu-l pot ajunge“, „nu-l mai pot pricepe“. In primul caz, insa, ritmul cere accent pe „pot“, care-si cere energia rostirii lasand forma conjuncta (legata) in mora (portiunea) anterioara a versului. „Pot“ se accentueaza ca „tot“. In al doilea caz, in schimb, vrea accent puternic pe u, din „nu ‘l“, ca pentru o uimire interioara, de aceea pune apostrof si lasa spatiu de o litera (blanc). Aici, „nu ‘l“ este anticipat de „noptile“ din versul anterior (anticipat, adica tiparul ritmului este sugerat), care se desparte de verb tot prin blanc si apostrof. Daca Eminescu ar fi vrut accent simbolic pe „farmec sfant“, ar fi scris: „Noptile’s de-un farmec sfant“, cu apostrof legat care indica citirea rapida „noptile’s“ ca sa ramana energie pentru „farmec“. El vrea, insa, accent pe „noptile“, cum ar fi: noptile, cat despre ele, ele sunt etc.
Ce mare lucru ar fi sa uniformizam si noi, cum au facut „Convorbirile…“ si celelalte editii? Iata, insa, situatii gramaticale, unde este vorba de accentul logic pe care poetul il indica ferm prin apostrof. Suntem la versul 29 din „Luceafarul“, unde imediat dupa pauza de trei stelute gasim un apostrof fara blanc, apostrof lipit: „Si pas cu pas pe urma ei/Aluneca’n odaie,/ Tesand din recile-i scantei/ O mreaja de vapaie“.
Aici „Convorbirile…“ preiau primul vers cu apostrof larg: „Aluneca ‘n odaie“. Titu Maiorescu preia, in editia princeps, apostroful larg, pastrandu-l pana la editia a XI-a (1913), si toti editorii pastreaza astfel: „Aluneca ‘n“, forma larga.
Am zice ca este o neatentie in „Almanah“, dar privind tabelele noastre cu apostrofuri ajungem la „Scrisoarea III“, v. 21: „Si cum o privea Sultanul, ea se’ntuneca…dispare“, unde virgula si apostroful fara blanc marcheaza perfectul simplu iar cele trei puncte de suspensie atrag atentia asupra concordantei timpurilor (a fost imperfectul continuitatii, urmeaza perfectul simplu instantaneu si va urma prezentul naratiunii). Maiorescu preia in primele sase editii ale sale cu apostroful distantat: „ea se ‘ntuneca, dispare“ – si cu virgula in loc de puncte de suspensie (deci forme identice, de prezent), dar de la editia a saptea in sus revine, in mod ciudat, asupra apostrofului: „ea se’ntuneca“, intelegand ca este vorba de perfect simplu. I. Scurtu si G. Bogdan-Duica preiau textul din „Convorbiri…“, iar Ibraileanu si Perpessicius pastreaza si punctele de suspensie de acolo, si apostroful distantat pentru prezent din primele editii maioresciene.
Ca este vorba de perfect simplu, ne spun si ritmul, si forma conjuncta. Textul este tot dupa pauza grafica, la inceput de episod nou, in alineat (situatia de la „Luceafarul“). Dupa cateva episoade, tot in alineat: „Sa cutremura Sultanul…se desteapta…si pe cer/ Vede luna“… Aceeasi punctuatie, acelasi accent sub ritm: este vorba de perfect simplu.
Revenind, dupa multe alte exemple, la „Luceafarul“, deducem ca „Aluneca’n odaie“ este perfect simplu marcat prin forma stransa a apostrofului. Dar asta schimba sensul: luceafarul nu aluneca (timpul prezent) in odaie cu razele lui, ca lumina etc: el aluneca (perfect simplu) la propriu, pe urma fetei. Luceafarul are o „umbra vie“, pe pamant, nu e doar simbol, doar stea care-si arunca lumina pe fereastra in odaie: este si acolo, sus – dar si aici, are dubla prezenta in persona.
Cum il editam, asadar, pe Eminescu? Tinem cont de aceste „fineturi“ ale scrierii –grafiei pe care el le foloseste atat de indemanatic? Uniformizam la un singur fel de apostrof ori la cratima actuala care amesteca sub „uniformizare“ timpurile gramaticii, adica accentul logic? Vom mai discuta exemple de acest fel.
Eminescu intre matase si borangic
Nu stiu daca reusesc sa cobor suficient de convingator din limbajul stiintific – ori daca mai reusesc sa conving coborand din acest limbaj. Domeniul fiind cu totul nou, prima mea intentie este pur si simplu sa atrag atentia asupra lui. G. Calinescu spunea ca noi suntem oarecum predestinati sa-l avem pe Eminescu in doua moduri. De o parte ar fi ceea ce criticul si editorul numea panzariile de matasuri fine, hieratice, ale primelor forme – de cealalta camasa de borangic, fina si ea, dar imitatie a matasii, cu flori desenate, puse cu mana acolo unde in modelul originar erau naturale. Trebuie, zicea G. Calinescu, sa ne multumim cu borangicul – iar mai departe, fiecare in parte sa urce catre panza fina a poeziei eminesciene. El avea in vedere si manuscrisele – dar si editiile. O editie este munca de ani buni a unui indragostit de Eminescu; nici un editor nu si-ar permite (pentru ca nu si-a permis) sa minimalizeze textul poetului. Si cu toate acestea, scapa printre degete primele tiparituri si atentia se concentreaza asupra manuscriselor. In plus, atentia este deja fixata de normele scrierii, aici intrunindu-se consensul tuturor editorilor: Eminescu trebuie inteles de toata lumea, trebuie editat cat mai simplu pentru ca este poet national, deci apartine tuturor straturilor societatii. Simplificarea si uniformizarea sunt imperative ce tin, in acest caz, de etica profesionala…
Nimeni nu se intreaba, insa, de ce trebuie ca ceva de ordin national sa fie ceva simplu si uniform. Costumul lui Constantin Brancoveanu are cele mai complicate inflorituri cu putinta – si totusi este de ordin national, desi nu toata lumea intelege sensul pliurilor ori semnificatia chenarelor florale. In privinta textului eminescian, uniformizarile si simplificarile seamana prea mult cu un fel de lustruiri succesive cu plusul reformelor ortografice. Daca, de pilda, am accepta maracinisul si chiar intortocherile textului eminescian asa cum l-a vrut poetul, oare asta ar insemna ca el nu mai este national? In fond, oare istoria este a noastra – ori noi suntem ai istoriei? Iata ce spune Eminescu insusi in asemenea chestiuni: „Nu cu fraze si maguliri, nu cu garde nationale de florile marului se iubeste si se creste natia adevarata. Noi o iubim asa cum este, cum a facut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferinte seculare pana in zilele noastre. O iubim sans phrases. Si chiar daca amintirea noastra ar pieri in umbra vremurilor si s-ar sterge din memoria tuturor, tot pe aceeasi cale a conservarii nationalitatii si tarii vom starui, fara a face in aceasta suprema privire nici o concesie primejdioasa ideilor veacurilor. Cine in aceasta privire nu e cu noi, e contra noastra“.
Nimeni nu spune ca Eminescu este usor; iata frazele de mai sus. Trebuie citit de doua ori ca sa-l intelegi. E mai bine sa-i tai cuvinte, virgule, sa-l adaptezi la scrisul de azi? – Caci, sa nu uitam sensul demersului nostru: despre scriere este vorba, iar scrierea e conventie ce n-ar trebui schimbata atat de simplu, atat de des.
O ciudata interventie editoriala in „Scrisoarea III“, v. 36. Editiile curente au: „Toate se intind nainte-i…ca pe-un urias covor,/ Vede tara langa tara si popor langa popor –/ Ca prin neguri alburie se strevad si se prefac/ In intinsa-mparatie sub o umbra de copac.“ Este cum viseaza Osman, primul sultan, viitorul imperiului sau. „Convorbirile literare“ si „Timpul“ sunt aici, concordante: „Vede tara langa tara, si popor langa popor/ Ca prin neguri alburie se strevad si se prefac/ In intinsa ?mparatie…“ Apostroful din urma, fiind larg, cere pauza deci accent simbolic: „intiiinsa“. Asta n-ar fi nimic, insa de ce scot editiile virgula dupa „tara“? Virgula eminesciana vrea sa spuna strict ca „popoarele se prefac“, nu „tarile“! Tarile sunt entitati, sunt forme (ca florile pe un covor), vezi si mai jos, cand sultanului: „Astfel tara dupa tara drum de glorie-i deschid“: tarile sunt ca niste „ecluze“; oricum, nu se prefac, cum invatam noi. Tara este sfanta la Eminescu, este zeita; popoarele, da, pot castiga sentimentul imperial, se pot preface etc. Ezitarea, aici, este a lui Maiorescu: in prima editie pune punct si virgula, apoi scoate punctuatia si pune virgula dupa vers (care virgula va insemna in editiile de dupa el linia de pauza existenta). Cum lasam?
Si tot la „Scrisoarea III“ trebuie comentata acea scena erotica de la inceput. Este vorba de versul 17, pe care Titu Maiorescu il preia astfel: „- Las’ sa leg a mea viata de a ta. In bratu-mi vino,/ Si durerea mea de vacuri cu durerea ta alino“. In editiile tarzii Maiorescu chiar nuanteaza: „In brate-mi vino,/ Si durerea…“. Aici, nici manuscrisul, nici „Convorbirile…“ si nici „Timpul…“ nu au apostroful pentru persoana a II-a a imperativului. Textul din „Convorbiri literare“ este : „- Las sa leg a mea viata de a ta… In bratu-mi vino/ Si durerea mea de veacuri cu durerea ta alino…“. Evident, sunt sensuri deosebite: in revista zeita lasa, accepta, concede – nu se roaga de sultan. Expresia „In bratu-mi vino“ face aluzie la bratul victoriei care-l poarta pe cel ales prin batalii, vezi iconografia aferenta consacrata. Sultanul va spune, mai jos, v.105 : „Si, purtat de biruinta, sa ma’mpiedec de-un mosneag?“ – unde iarasi gasim o expresie consacrata, pusa intre virgule (iarasi scoase de Titu Maiorescu): „purtat de biruinta“ traduce grecescul „Nikeforos“: cel care poarta victoria; zeita biruintei, Nike, il poarta in bratul ei pe sultan. In „Scrisoarea III“ zeita nu este lasciva, bolnava de iubirea pentru un muritor, ci ii transmite primului sultan un ordin, o porunca, destinul viitorului imperiu. Acest apostrof care a fost desfiintat din scrierea limbii romane la 1953 persista tocmai in formele inadecvate.