Înca de la primele file din „Viata unui om singur“ (Polirom, 2010) apare evident faptul ca jurnalul postum al lui Adrian Marino n-are o miza vindicativa, asa cum parea sa reiasa din socantele extrase de presa care i-au semnalat aparitia. Cea mai detestata carte, în masura în care scrierea ei a necesitat o imensa uzura morala, autobiografia spirituala a lui Adrian Marino e, culmea, si singura pe care autorul si-o mai recunoaste pe deplin la sfârsitul unei cariere extrem de prodigioase. O afirmatie pe cât de bizara, pe atât de explicabila în logica din „Viata unui om singur“. Caci existenta lui Marino, asa cum si-o reconstruieste retrospectiv criticul, e o lunga succesiune de închisori care nu debuteaza si nici nu se încheie cu detentia propriu-zisa sau cu domiciliul fortat la Latesti. Înainte de incidentul politic, adolescentul a resimtit cadrul familial sau scolar drept o prima faza de arestare a gândirii nonconformiste. Zgârcita reconstituire a acestor etape ne pune fata în fata cu un adolescent superior, crucificat pe altarul lecturii, hartuit permanent de neîntelegerea si de incultura parintilor, a profesorilor sau a colegilor. Mai surprinzator e, însa, faptul ca eliberarea din 1963 echivaleaza cu o noua etapa în sirul de „Gulag-uri“ sub semnul caruia Marino îsi plaseaza întreaga viata. Ca e vorba de un Cluj ostil, „capitala provincialismului si regionalismului românesc“, sau de lucruri mult mai abstracte precum domeniul criticii sau al teoriei literare, în contradictie cu adevarata vocatie de „ideolog“, toate sunt resimtite drept moduri de încorsetare ce blocheaza orice initiativa personala. Se va dovedi însa, dupa ?90, ca atât înlaturarea regimului comunist, cât si revenirea la adevarata vocatie de ideolog sunt departe de formele de evadare reala. Îndelung gestatele carti de ideologie se ciocnesc de neîntelegerea contemporanilor si nu intra în circuitul ideilor românesti. Astfel încât singurul lucru care-i mai ramâne unui autor nevoit sa-si constate esecul pe toate planurile e de a-l transforma într-un „caz“ si de a medita asupra lui. Libertatea extraordinara a volumului, resimtita si celebrata de autor, rezida, la urma urmei, în constiinta caracterului postum. Marino stie ca, pe când cartea va aparea, el nu va mai fi decât o voce abstracta care poate rosti fara menajamente lucruri pastrate o viata întreaga la adapostul închisorilor sale reale sau inventate. si ce poate garanta mai mult autenticitatea decât confortul unei perspective testamentare?
Taxinomia propriei existente
Desigur ca, fiind vorba de Adrian Marino, aceasta autenticitate nu trebuie confundata cu stilul confesiv-sentimental sau anecdotic al jurnalului obisnuit. La fel ca în celelalte carti, pe critic îl intereseaza ideile generale, principiile universale, precum si, pornind de la ele, formularea unui program paideic pe puncte. Nici macar faptul ca noul volum are în prim-plan propria existenta nu pare sa stârneasca jena taxinomica a criticului de idei. Impulsul de a cataloga si de a fisa chiar si evenimente personale e detectabil în ticuri de limbaj: Marino vorbeste adesea de „fisierul sau mental“ sau de efortul de a „organiza niste amintiri“. Ce-i drept, „Adrian Marino par lui-même“ este o constructie sistematica, în care anecdoticul si confesivul au exclusiv rolul de a exemplifica niste idei generale. Memorialistul lucreaza cu întregul jurnal pe masa (si e greu de imaginat cam ce dimensiuni ar putea avea, din moment ce versiunea comprimata masoara 500 de pagini editate cu caracter mic), dar retine din ele doar amanunte care pot ilustra „esenta“ propriei personalitati. De aceea, desi traverseaza trei regimuri politice distincte, cartea lui Marino nu face nici monografia unei epoci, nici fiziologia eroilor sai centrali. Extrem de putine portrete în „Viata unui om singur“, cu toate ca sunt amintiti în treacat, ca prezente reale, multi scriitori interbelici si postbelici. Staruitoare ramâne impresia ca autorul autobiografiei ar fi avut mult mai multe de spus (naratiunea nu e cursiva, ci sacadata în episoade), dar ca nu s-a lasat prada voluptatii memorialistice. Rezultatul? Portrete schematice si caricaturale, dublate de tablouri de epoca ce depasesc rar un stil crispat-rezumativ. Toate, montate prin lungi pasaje autoreflexive în care criticul îsi clarifica ideile, credintele sau conceptia de viata.
De aceea, oamenii pe care-i întâlneste Marino de-a lungul timpului nu sunt descrisi ca personalitati în sine – spectacolul tipurilor umane nu-l atrage deloc –, ci exclusiv din unghiul relatiei cu subiectul central al biografiei. Si, cum cei mai multi i-au pricinuit hipersensibilului critic o cât de mica suferinta, calificativele sunt covârsitor negative. Nu întru totul adevarate, dar aproape întotdeauna spumoase, semn ca Marino uraste autentic si expresiv, aceste catalogari construiesc, în revers, portretul unui mizantrop incurabil. N-as paria nici ca autorul s-a „mizantropizat“ pe parcurs, cum el însusi sustine, caci semnele sunt destule înca din adolescenta sau tinerete, când orice sens al împartasirii fericite cu ceilalti îi este strain: acasa, la scoala, la serviciul militar sau în detentie, Marino e înconjurat doar de invidiosi si de potentiali dusmani. Cea mai drastica lipsa de colegialitate e resimtita însa în cadrul comunitatii cultural-literare, care iese complet sifonata din întâlnirea cu criticul de idei. Nu doar scolile sau directiile literare sunt vestejite (Cercul literar de la Sibiu: „un eseism specializat în notiuni vagi“; gruparea Zaciu de la Cluj: „o pseudoscoala“; paltinisenii de dupa 90: „o mafie culturala“), ci si personalitatile lor centrale. Spicuiesc aproape la întâmplare, caci lista ar putea continua: G. Calinescu: „golanie sufleteasca“, Eugen Simion: „un carierist implacabil, un parvenit, un intelectual la prima generatie“, Ion Caraion: „o lichea perversa“, D. Micu: „o mediocritate totala, ce nu reprezinta istoric-literar nimic“, Dan Petrescu: „micul ratat“, Ulici-Nulici, Livius Ciocârlie-Alexandru Calinescu: „niste colonizati culturali“, Norman Manea: „scriitor de mâna a doua“, Cristian Tudor Popescu: „uluitor de agresiv si vulgar“, Mircea Dinescu: „golanas, suburban, incult, agresiv si obraznic“, Cornel Regman si Liviu Petrescu: „critici mediocri“, Radu Petrescu: „un marunt epigon calinescian“.
Desi pare ca ezita sa coboare la chestiuni mundane – pudoarea aristocratica îi cenzureaza permanent gesturile –, criticul poseda o memorie inflamata si rea, care-l face sa nu ierte nimic. Astfel încât, atunci când scapa autocenzurii, ea dobândeste violenta unei adevarate defulari. Marino înregistreaza, cu o sensibilitate de arici dublata de o mare capacitate amplificatoare, cele mai mici gesturi de ostilitate, uneori involuntare, ale celor din jur. Iar acestea sunt extrapolate negresit la nivelul întregii personalitati în cauza. Criticul citeste într-un singur gest din sprânceana al interlocutorului rasturnarea întregii sale paradigme culturale. Faptul ca Stefan Aug. Doinas n-a venit la o lansare comuna spune ceva esential atât despre caracterul poetului, cât si despre raportarea la Opera lui Marino. La fel, prezumtiva aroganta a lui Andrei Plesu în cadrul unei premieri de la „Cuvântul“ îl descalifica din start. Contrar a ceea ce afirma, singur nu e aproape niciodata Adrian Marino macar din cauza faptului ca se masoara tot timpul cu cei din jur, traieste într-o permanenta alerta a relatiei si a concurentei geloase.
O sensibilitate ulcerata
Întrebarea centrala ar fi daca toate aceste calificative si judecati se încheaga într-o viziune suprapersonala asupra culturii române, daca autobiografia lui Marino poate constitui, asa cum ar vrea autorul ei, „un mic document de sociologie literara“: „O astfel de carte, cum este aceasta «Viata», ar avea deci nevoie – în primul rând – nu de o «critica» propriu-zisa, ci de un sociolog literar. Ar putea examina pe larg, pe baza unui destul de bogat material, un adevarat «caz» de receptie sociala, respectiv cultural-ideologica“. Dincolo de iluzia narcisista ca o autobiografie s-ar putea confunda vreodata cu un „document“ (notiunea de esantion sociologic pornind de la marturia unei singure persoane e absurda), de ce o subiectivitate permanent gata de obiectivare precum cea a lui Adrian Marino n-ar putea servi, la o adica, drept oglinda a societatii românesti? Din pacate, desi diagnosticele criticului – în mare parte cunoscute si din celelalte volume – sunt adeseori exacte, de la fragmentarismul si foiletonismul culturii române sau lipsa apetentei pentru constructie pâna la complexele autohtoniste, modul în care sunt prezentate în „Viata unui om singur“ le face necreditabile. La ce ma refer?
De vina e, în primul rând, structura obsesiva a cartii. Niciun lucru, de la judecatile generale, pâna la consideratiile particulare despre persoane sau situatii, nu e spus doar o singura data. În ciuda efortului de obiectivare, cartea respecta, cu buna stiinta (autorul recunoaste ca se repeta), o specularitate ritualica, rod al unei sensibilitati permanent ulcerate. Un gol imens se naste, cel mai adesea, între judecatile si principiile prea generale si faptele particulare menite sa le ilustreze. Astfel încât nivelul intermediar, al argumentarii si al explicatiei mecanismelor, lipseste cu desavârsire. Din faptul ca cutare autor îi citeste prost sau doar îi ignora cartea, Adrian Marino extrage concluzii grave cu privire la cultura româna în totalitate. E falsa impresia lui Paul Cernat („Observator cultural“, nr. 519/2010) ca în „Viata unui om singur“ „atacurile la persoana palesc pe lânga atacurile la idei“, de vreme ce multe fragmente memorialistice dovedesc, dimpotriva, ca ideologul amesteca permanent criteriile. Atunci când se supara pe vreun critic sau teoretician, Marino întoarce spatele întregului domeniu. El însusi recunoaste, din pacate, în atâtea rânduri, ca ingratitudinea si indiferenta autorilor despre care a scris – cele mai flagrante cazuri: Mircea Eliade si René Étiemble – sau doar a receptarii critice îl fac sa-si priveasca cu aversiune retrospectiva cartile.
Harta relatiilor interpersonale
Nu stiu cum se face, apoi, ca personajele pozitive, infinit mai putine decât eroii negativi care populeaza cultura româna, sunt elogiate, în primul rând, nu atât pentru calitatile intelectuale intrinsece, incontestabile – nu-i vorba – de cele mai multe ori, ci pentru capacitatea de admiratie a operei lui Marino. Aproape inconstient, atunci când le face portretul, criticul le mentioneaza si relatia cu propria opera sau persoana. Marta Petreu, „una dintre singurele poete ale Clujului“ are, printre altele, calitatea de a fi „totdeauna, amicala, în ce ma priveste, în «Apostrof»-ul sau“, în vreme ce unul dintre însemnele distinctiei intelectuale ale lui Stefan Borbély se leaga de motivatia ca „a suportat cu stoicism si solidarizare atacul lui Alex. Stefanescu pentru faptul de a ma fi „laudat“ într-una din cartile sale“. Lui Manolescu însusi i se restituie titulatura de critic serios, întelegem, prin schimbarea, în anii ‘90, a atitudinii fata de autorul „Vietii lui Macedonski“: „În unele probleme literare, nu ne despart decât…opiniile. Deci, din nou spus, foarte…putine lucruri. Este un om de valoare. Reîntâlnirea, recenta, la Cluj, a fost chiar cordiala. Mi-a multumit, anterior, la telefon pentru articolul despre «antiamericanul» Hurduzeu“. Fara placere o constat, nenumarate sunt exemplele care dovedesc ca impersonalul critic al ideilor literare asteapta sa fie curtat si cultivat, sa i se returneze, într-un fel, serviciile: „Intervenea un tip foarte special de relatii false si, adesea, de lipsa totala de reciprocitate. Despre unii scriitori am scris, favorabil, în publicatii de mare tiraj si din proprie initiativa. Apoi, când au observat ca nu mai scriu, în continuare, cu aceeasi asiduitate, mi-au întors pur si simplu spatele“. Exemple concrete: Mircea Horia Simionescu sau Bedros Horasangian, dar si o serie de critici: „Am recenzat carti de L. Antonesei si Al. Calinescu. Niciun raspuns, niciun semn favorabil“. La fel, tacerea cu privire la propria opera a politologilor tineri pe care „i-a lansat“ si i-a elogiat îl umileste si îl descurajeaza pe critic: „Stelian Tanase si Dan Pavel, comentati de mine nu o data, nu mi-au întins niciodata nici cea mai mica mâna de ajutor“. Faptul ca Alina Mungiu-Pippidi, despre care a scris „cu simpatie“, îl „uita complet“, conduce grabnic la o retragere partiala a calitatilor autoarei: „Încep sa înteleg ceva de ce aceasta autoare – cu atât de evidente calitati – este antipatizata. Decide preferential si prea superior si definitiv în toate problemele“. N-ar fi fost nelalocul lor mai ales într-o scriere memorialistica astfel de slabiciuni pur omenesti care, fara îndoiala, nu ocolesc niciun autor, de orice calibru, daca ele n-ar fi intrat în contradictie flagranta cu critica neconcesiva la adresa moravurilor vietii literare românesti. Intrat el însusi într-o astfel de hora, Marino nu mai poate fi creditat pe deplin atunci când denunta „importanta, adesea enorma, a recenziilor si elogiilor circulare, în cerc închis, al laudelor reciproce, baza esentiala a tuturor succeselor si reputatiilor literare“. Mai ales ca, în ciuda tuturor lamentatiilor, criticul nici n-a fost defavorizat de vreme ce se poate lauda ca toate cartile lui sunt epuizate din librarii, ca a luat câteva premii ale Uniunii si Academiei, ca a intrat în manuale sau ca a putut contabiliza „între 1500 si 1700 de referinte“ (!). Ca toate acestea nu înseamna nimic, tine mai mult de o perceptie pur subiectiva si mai putin de realitate. Nici de cultivarea relatiilor nu s-a ferit criticul, cât timp recunoaste el însusi: „am expediat în diferite directii si câte 70-80 de exemplare din cartile mele“.
La slaba legitimitate a judecatilor asupra spatiului românesc contribuie, ca într-un efect de bumerang, etichetele aplicate culturii occidentale. Nu doar cea mai mare parte a literatilor români sunt desconsiderati, ci si personalitati culturale pe care criticul le-a întâlnit în desele sale calatorii în Occident. Daca Roland Barthes, Jean Starobinski, Robert Escarpit sau René Étiemble ies si ei prost din relatia, câta a fost, cu Adrian Marino, rezulta ca autorul autobiografiei e „universalist“ si „european“ inclusiv la capitolul mizantropie. Care sa fie modelul cultural la care se mai poate adera în contemporaneitate daca criticul ideilor constata, aproape la fiecare pas, „stupiditatea celor care fac opinia în Vest“? Prin lentila lui Marino, lumea franceza e la fel de putreda ca cea româneasca, de vreme ce aceleasi legi implacabile ale provincialismului cultural îi fixeaza dinamica: „totul se reduce doar la un efect de influenta si de feedback social“, la „suprematia unor pseudoautoritati, pseudovalori“. De aici, nasterea unui insuportabil complex de superioritate, pe care Marino nu pregeta sa-l afiseze la fiecare pas: „Constatam ca, uneori, stiam ceva mai mult si mai bine decât alti ilustri sorbonarzi“. Sau, în alt loc: „«Biografia ideii de literatura», de pilda, fara a fi deloc completa, infailibila, depaseste, cu mult, toate rezultatele obtinute de R. Escarpit si «scoala» sa“.
Un om care poate afirma ca „Aveam mai totdeauna dreptate, dar cadeam mereu în gol, total neadaptat mediului literar dominant“ nu aplica nici propriei opere, nici propriei persoane, criteriile draconice cu care masoara conduita celorlalti. Când sunt recunoscute deschis, defectele lui Adrian Marino sunt…hipercorectitudini. Personajul din „Viata unui om singur“ e ori prea principial, ori prea idealist, ori prea noncoformist, însa are enormul ghinion de a fi trai permanent într-un „mediu ostil“. Chiar mizantropia si singuratatea, stângacia sociala de care face atâta caz, nu sunt decât sinonime cochete pentru incoruptibilitatea morala a scriitorului. Nu discut acum detalii aparute recent în presa, lasând pe seama „judecatorilor“ societatii românesti în ansamblu astfel de sentinte, ci ma grabesc doar sa constat ca raportarea emfatica la sine are doua consecinte contrare: pe de o parte, ea conserva întreaga autenticitate a personajului – Marino trece, orice s-ar zice, peste falsele politeturi ale celor care se plaseaza întotdeauna pe locul doi, proclamându-si verde-n fata valoarea. Din acest punct de vedere, recenta autobiografie e o victorie incontestabila. Pe de alta parte, aceasta atitudine nu poate sa nu inculce impresia ca harta ideilor culturale ale criticului corespunde fara rest cu harta relatiilor sale interpersonale. Problema lui Adrian Marino, mai vizibila în „Viata unui om singur“ decât în celelalte carti (desi Mircea Martin remarca elegant, în „Singura critica“, subtextul jurnalistic si „personal“ al polemicilor de idei), consta nu în faptul ca n-are dreptate întotdeauna, ci în faptul ca îsi legitimeaza principiile doar pornind de la propria pozitie si experienta. Motiv pentru care, în mod paradoxal, chiar si când are dreptate, criticul ideilor nu e pe deplin creditabil.
Astfel încât „Viata unui om singur“ ramâne nu un „document sociologic“ al culturii române din ultimul secol, ci, vai, doar documentul psihologic extrem de credibil si de autentic al unui intelectual care a trecut de-a lungul unei vieti prin toate formele posibile de cenzura si autocenzura. si nu stiu, în ciuda prejudecatii autorului ca o autobiografie ar trebui sa însemne mult mai mult de atât, daca abilitatea de a da expresie acestei drame e chiar atât de putin lucru…
Autor: ALEX GOLDISApărut în nr. 297