Sari la conținut
Autor: Maria Ellis
Apărut în nr. 250

Misionarii

    partea a III-a

    Devreme, pe la orele doua, ma indrept dupa intelegere inspre casele amicului meu din copilarie, de lânga piata mare a orasului natal de provincie. Ma intâlnesc acolo cu sora B. si sora G., cele doua misionare ale Bisericii lui Isus Cristos a Sfintilor din Zilele din Urma, stiuta prin popor cu numele „Biserica Mormonilor“. Am povestit cum m-am intâlnit cu ele pe strada, cum au incercat sa imi dea un fluturas si sa ma convinga sa vin la slujba si cum au reusit in cele din urma – nu pentru ca eram in cautare de alte meniuri si gustari spirituale, ci pentru ca mi s-a parut interesant sa vad cine sunt fetele astea de pâna-n douazeci si cinci de ani, care au traversat un ocean si o jumatate de continent (una din America si alta din Anglia) pentru a veni sa opreasca oameni pe strada in România, ca sa le povesteasca despre cartea lui Mormon si despre felul lor special de a se ruga, speriind localnicii si atragându-si blesteme. Am fost intr-o duminica la slujba si n-am aflat mare lucru, decât ca nu au nici un fel de icoane si ca oricare dintre membrii „botezati“ de sex masculin poate tine slujba in oricare duminica a anului.
    Iata-ma, asadar, o saptamâna mai târziu, indreptându-ma inspre sediul local al bisericii lor pentru o intâlnire relaxata si dezinvolta ca sa le trag de limba in privinta stilului lor de viata si a credintelor lor.
    In mijlocul camerei mari, in care duminica se tine slujba, se afla acum intinsa o masa de ping-pong, si baietii misionari, vreo cinci sau sase si imbracati in constumatia „de serviciu“ (camasa alba, pantaloni de costum, cravata si nelipsitul ecuson care ii desemneaza a fi membri ai bisericii), se joaca plini de verva. Ma intâmpina incântati. „Surorile“ le spusesera ca am de gând sa scriu un articol despre ei si am sentimentul ca asta ii incânta la fel cum ar fi incântati niste copii de liceu ca cineva vine sa scrie despre jocul lor de baschet. Nu simt insa ca sunt suspiciosi si nici nu se opresc din ce fac pentru a aparea mai piosi sau mai seriosi. Asta ma face sa râd fiindca imi amintesc o cunostinta care a exclamat, despre un filosof cu un simt al umorului foarte dezvoltat: „El nu poate vorbi despre lucruri sfinte caci nu e destul de serios. Nu râde nimeni când e vorba de Dumnezeu!“
    Baietii ma trimit inspre bucatarie, unde cele doua fete isi fac de mâncare: cartofi prajiti, salata verde cu castraveti si sandvisuri cu parizer. Ne salutam si ne pupam pe ambii obraji, stil românesc. Schimbam câteva politeturi si le intreb daca au cafea. Nu au caci nu au voie sa bea. Nici alcool de altfel, sau orice fel de substanta care ar avea vreo putere de a crea dependenta.
    „Dar Coca-Cola?“ intreb si incep sa râda. Aici regula nu e foarte clara si fiecare hotaraste pentru sine. Ma duc sa-mi cumpar o doza si când ma intorc le gasesc in sala cea mare, lânga pian, cu o fatuca de vreo nouasprezece ani, frumoasa, desteapta si luminoasa care ma imbratiseaza cu efuziune si-mi spune ca-i pare bine sa ma cunoasca. Ma minunez si eu de ea si o intreb daca e membra a bisericii. Imi zice ca da.
    – Parintii tai sunt si ei membrii? o intreb, fericita sa pot vorbi cu un credincios.
    – Nu, imi zice si râde. Din cauza asta ne certam foarte des.
    Sora B. si sora G. se uita intelegatoare si la mine si la fata, careia o sa-i spunem Tania. Imi exprimasem in alte dati dorinta de a vorbi cu membri ai bisericii si le vad multumite ca pot sa imi ofere experienta aceasta si cum Taniei se pare ii place sa impartaseasca experientele ei personale, schimbul este avantajos din toate punctele de vedere.
    – Dar trebuie sa-ti fie foarte greu sa nu te intelegi cu parintii tai – si in privinta unui subiect atât de important ca religia… zic, aruncându-ma direct intr-o intrebare grea.
    E subtire si feminina, cu gene lungi, rimelate, câteva accente de bijuterii si haine ingrijite. E combinatia aceea stranie de om trait la tara, mutat la oras cu scoala, care inca nu se potriveste cu orasenii, dar nu se mai amesteca nici cu cei de la sat. Nu-mi pot abtine un vag sentiment de admiratie pentru ca, asa tânara cum e, are curajul propriilor decizii, mai ales ale unora care merg atât de puternic impotriva curentului.
    – Da… imi zice cu un vag zâmbet, uitându-se nostalgica undeva la podea, de parca ar revedea filmul necazurilor ei. Pe tata nu-l prea intereseaza, mi-a spus ca pot sa fac ce vreau. Dar mama a fost mai suparata pentru ca acum nu mai merg cu ea la biserica si nu mai cred aceleasi lucruri ca ea.
    – Si n-ai fost tentata sa renunti ca sa ii faci pe plac mamei tale?
    Da din cap ca nu.
    – Eu stiu ce cred, imi raspunde, si nu renunt la asta pentru nimeni.
    Sora B. si sora G. o privesc intelegator si dau din cap.
    – Sfântul Duh mi s-a revelat, continua Tania si eu am experienta mea personala cu Iisus Cristos. Eu stiu ce este in sufletul meu.
    Cuvintele astea le spune pe un ton cumva sacadat, putin ezitând, ca cineva care incearca sa invete un cântec care ii place: nu il stie foarte bine, dar ar vrea sa-l cânte.
    Baietii au disparut intre timp, plecati pe ruta zilnica de propovaduire prin centrul orasului. Ma intorc sa ma uit in jur si le spun celorlalte doua fete ca mi-ar placea, daca le e voia, sa vorbim putin despre credintele lor. Dau entuziaste din cap ca da. Tania ramâne undeva lânga noi pe un scaun, privindu-ne zâmbind. Pare foarte fericita si, uitându-ma la ea, nu stiu de ce imi aduc aminte de fascinatia cu care ma duceam pe vremuri la primele cursuri de la facultate, pe vremea când abia ma mutasem la Bucuresti.
    – Am facut putina cercetare pe internet, le spun fetelor, ca sa am un punct de plecare. Am aflat cu uimire ca Biserica lui Isus Hristos a Sfintilor din Zilele din Urma, stiuta si sub numele popular de Biserica Mormonilor, are aproape paisprezece milioane de membri in toata lumea!
    Nu par mirate de statistici. Dau din cap si zâmbesc.
    Incep sa râda si asta deschide discutia despre viata unui misionar. Aflu ca este un lucru obisnuit pentru baietii care implinesc nouasprezece ani sa depuna aplicatii pentru a fi trimisi de biserica in misiuni in toata lumea. Nu pot merge oriunde poftesc, dar au de ales. Termenul dureaza doi ani si regulile sunt stricte, fiecare zi impartita foarte clar in bucati de o jumatate de ora sau o ora. Se trezesc la sase, isi fac rugaciunile, toaleta si gimnastica (o forma de exercitiu fizic este obligatorie), studiaza scripturile o ora sau doua (fiecare dupa puterile si intelegerea lui, isi pot petrece timpul asta cântând imnuri din cartea sfânta), se intâlnesc la biserica si apoi merg sa faca prozeliti, trecând pe strazi sau batând la usi prin blocuri. La ora noua seara se retrag, iar la zece se culca. In timpul misiunii nu au voie sa citeasca nimic altceva decât cartile sfinte, nu se pot uita la televizor si nici forma legaturi de prietenie cu localnicii – sau unii cu altii de altfel, pentru ca nimic sa nu le distraga atentia de la a „face munca lui Dumnezeu“ si anume de a deschide alte suflete catre „calea Sa“. Locuiesc câte doi si nu au voie sa fie decât la baie singuri, mergând in pereche peste tot, dar partenerul se schimba la fiecare sase saptamâni, fiind periodic trimisi in alte orase. Regulile sunt comune pentru fete si pentru baieti, cu exceptia duratei termenului: la fete e mai scurt cu o jumatate de an. Si, surprinzator, aflu ca isi platesc singuri intreaga calatorie, caci Domul ii inspira sa propovaduiasca mesajul sau de fericire, iar asta le este toata multumirea.
    Sora G., care imi inspira a fi inclinata spre partea poetica a vietii, da din cap multumita. Ma uit vag amuzata in ochii surorii B., care pare a avea un simt practic dezvoltat.
    – Vrei sa spui ca iti platesti singura sederea de un an si jumatate in România?
    Da din cap ca da, mândra. Explica apoi ca au ajutat-o si parintii. E din Salt Lake City, sediul mondial al mormonilor, orasul fondat odata cu noua biserica de americanul Joseph Smith, pe la 1830. Parintii sunt si ei, desigur, mormoni, la fel ca toti fratii si surorile ei. Inteleg.
    – Fratii mei au fost toti in misiuni, imi spune. Si trebuie sa recunosc faptul ca (râde) sunt o persoana destul de competitiva. Nu aveam de gând sa stau acasa si sa ii ascult povestind ce bine s-au distrat.
    De la sora G. aflu ca exista o vaga stigma asupra fetelor care se imbarca in misiuni, aventurile de genul acesta fiind rezervate in special baietilor: sunt considerate „fete batrâne“ – sau urâte sau inadecvate din punct de vedere al atractiei, caci cele cu succes in planul amorului se casatoresc si nu pleaca prin lume sa propovaduiasca nimic – nici macar cuvântul Domnului. Imi povestesc toate astea râzând, spunându-mi ca nu aveau de gând sa lase asta sa le opreasca din a avea o viata implinita, daca Sfântul Duh, vorbind in sufletul lor, le indeamna inspre a face asta.
    Incep sa am sentimentul ca Sfântul Duh este mai degraba o stafie care ne urmareste pretutindeni, cu mesaje de livrat.
    – Tania, ma intorc inspre fata cealalta, cum ai auzit tu vocea lui Dumnezeu inauntrul tau?
    Imi spune ca pur si simplu si-a directionat atentia inauntrul sau si a fost… „asa ca o stiinta… pur si simplu stii.“
    Surorile dau din cap. Nu exista dovezi. Nici nu ar putea exista dovezi. Pur si simplu stii si prezenta, boarea Sfântului Duh prin lacasurile intime ale sufletului unui credincios este de neconfundat.
    Mai schimbam povesti de viata, istorii mici de toate felurile si plec intr-un final urându-i succes Taniei care abia a inceput facultatea (studiaza geologie) si hotarâta sa investighez mai atent povestea cu Duhul cel Sfânt. Mai plec si cu promisiunea ca, daca e posibil, sa ne intâlnim peste o saptamâna din nou si sa vorbim cu un fost preot ortodox caruia o sa-i spunem Mihai si care, cu câteva luni in urma, s-a botezat in biserica lui Joseph Smith din Salt Lake City.
    (va urma)

    Un comentariu la „Misionarii”

    1. (sa-i spunem) Adrian

      Este confortabil sa faci cunostinta cu o astfel de poveste din exterior, ferit fiind de refularile naturale educatiei romanesti care-ti sugereaza sa dai negativ din cap, sa maresti pasul si sa te uiti cu coada ochiului daca nu cumva s-a creat un spectacol in jurul tau.
      Dar hei, care-i pana la urma rolul jurnalistului? …uneori de a fi interfata intre situatiile stanjenitoare si curiozitatea „clientilor” sobri.
      Astept „va urma”-ul!

    Comentariile sunt închise.