„La ce bun scrierea daca nu are ceva din fiorul rostirii dintâi“ – iata o splendida afirmatie care inscrie prin crez o Cale. Esentialul nu este sa ajungi, sa atingi un tel (in fond de neatins, si care constituie obsesia dintotdeauna a oricarui poet genuin – insuficienta, neputinta funciara a cuvântului in fata misterului, denerostirii). Esential este sa mergi, sa fii pe drum. Esentiala este inscrierea pe o spirala ascendenta, interminabila, dat fiind ca mereu da ocol unui miez nerostibil, inefabil.
O metanoia launtrica
„Catedrala din auz. Poeme ligure“, Limes, Cluj-Napoca, 2012, prefigureaza un dar cu doua destinatii: ea se daruie necunoscutului (ca orice act artistic autentic), insa este un Dar, pe care poetul Mircea Petean si-l face lui insusi cu sfiala implinirii a sase decenii de viata. Remarca nu este deloc gratuita, fiindca in perimetrul cartii obsesiile artistice se intrepatrund in mod absolut congenial cu implozia mereu reluata a resurselor inepuizabile ale memoriei. O intrepatrundere dublata de intreteserea recurenta dintre valorile traditionale, perene in impactul lor cu lumea moderna. Benefic este aici faptul ca acest lucru nu se realizeaza prin efecte neoexpresioniste, ci prin inserarea unei ironii de marca in prelungirea unei autoironii, a unui când suav, când accentuat umor ce frizeaza pe alocuri un scepticism, un sarcasm imblânzit doar de calitatea de exceptie a rostirii poetice. Are loc un impact fin si cu maiestrie domolit intre valorile traditiei rurale cu valentele ei perene si asaltul de nestavilit, uruitor si grabit al unei acceleratii urbane. Din acest impact se infiripa un monolog poetic striat de versuri memorabile. Impactul constituie astfel spinul, insa si intâmpinarea colocvial-ironica deseori intr-o montura de-o dureroasa blândete si nostalgie. O blândete ce-si are sorgintea in actul priceperii. Doar cel care s-a lasat patruns de ambele fatete ale biograficului poate intâmpina cu blândete ironica, sceptica, o realitate care pare a friza deseori cosmarul si care pe alocuri clameaza chiar prezenta unui cinism tamaduitor. Echilibrul launtric al lui Petean vine insa din situarea lui funciara pe pozitia dintotdeauna a dreptei socotinte, calitate inculcata in codul genetic stramosesc, care inlesneste, dincolo de cutremurari si spasme, echilibrul desavârsit al Vederii. O vedere, care se preschimba, gratie experimentului textual, in devenire. Prin textele sale, Petean isi acorda sansa rara a unei metanoia launtrice, lucru rar la poetii timpului nostru, preocupati indeobste de epatarea cu orice pret, de valentele socului. De aici si pâna la asumarea constienta a celor intâmpinate si descrise n-a fost decât un pas. Un pas pe care, iata, Petean il face cu un farmec straniu in aceasta carte. Dincolo de scris, dincolo de obsesia lui mereu prezenta, poetul se mântuie, se lasa in voia gratuitatii biograficului, traindu-si prezenta, mai presus de orice alta postura. Iata de ce actul „secundar“ al scrisului se deruleaza cu limpezime, insa si cu detasare, cu o anume delicatete, o anume fragilitate textuala. O fragilitatea ce inscrie memorabile versuri in incercarea mereu reluata de a se apropia pe cât i se ingaduie de „rostirea dintâi“.
Recuperarea oralitatii
Aproape in fiecare poem se poate recepta, la o lectura atenta, concluzia tot mai pregnanta a caducitatii tuturor eforturilor noastre rasfrânte doar in afara, impunând tot mai mult comorile genuine, launtrice. Ceea ce ramâne mereu este experienta, experimentul individual in timpul pe care ni-l luam pentru noi, pe care ni-l daruim noua insine. Este tot ce vom duce cu noi când va sosi clipa plecarii. Restul se petrece, se mistuie, se naruie. Si totusi, ne secondeaza mereu, imbatabil, cântul, versul fragil, murmurul de neretinut al inimii. Ele transpar insa acum ca rezultat al intâmpinarii tacerii, cu bagare de seama si cu o anume smerenie in fata pandantului ei, linistea: „dincolo de linistea sparta de cuvintele rostite/in toate idiomurile limbile si dialectele pamântului/ el contempla nestingherit albul tacerii/“. Ambele devin la Petean „graitoare“ derulându-se spontan in meandrele gingase ale textului. Poetul consemneaza cu har stari si trairi actuale in intrepatrunderea lor analogica si antagonica cu aducerile-aminte, cu memoria afectiva. Jucu, satul lui Petean, devine pe parcursul evocarilor o matrice a sufletului, punct de sprijin si punct de injunctie in devenirea personala rasfrânta textual. Recurenta aceasta tematica inscrie o autoironie de-o eficienta absoluta in prefigurarea ironica a unei lumi in care valorile dintotdeauna par a fi nu atât abolite, insa, mai mult, cu totul ignorate in galopul unui ego-colectiv tot mai haotic, tot mai demonizat.
Astfel, raportarea reluata la „binefacerile“ oralitatii nu face, prin accentuarea ei ironica, decât sa determine printre altele o intoarcere la radacini – la acea oralitate vidata de orgolii care ne-a definit secole de-a rândul cultura si traditiile. Aceasta oralitate, care avea avantajul formidabil de-a se adresa nu ochiului (tipic omului modern, omului imaginii), ci Auzului, unificator, si care nu preia partea, ci Intregul, contopind totul intr-o sinteza: „toata lumea fotografiaza/ sau se lasa fotografiata/o intreaga nebunie/ imagini doar imagini/fugoase, aproximative, inconsistente“.
Corp, natura si durata
Sub masca unei colocvialitati, când blajine, când ironice, când sceptice, când muscatoare, obsesiile de mai sus inscriu subteran poezia genuina. Prin aceasta strategie poematica, poezia este fin sugerata, invitând magistral la auscultare, facând spontan apelul la intuitie, la calitatea intuitiva a auzului launtric, a celei de-a treia urechi: „iar eu ascult cum se coc strugurii in vii“. Acest lucru confera originalitate si prospetime derularii textuale, insa mai are avantajul ca antreneaza pe nesimtite lectorul in actul creativ, il atrage in nada textului, transformând poezia intr-o invitatie la actul meditativ: „stau pe ghizdul Turnului lui Andrea Doria/ intr-o cvasi pozitie lotus/ cu ochii fixati pe linia orizontului// lumina sta de povesti cu valul si vântul/ iar eu ascult cum se coc strugurii in vii/ imi prajesc trupul in jarul luminii racoroase// lasând vânturile valurile sa mature/ sa spele si sa aeriseasca odaile mintii“.
(Imi ingadui aici a face o paranteza: ego-ul odata configurat este extrem de greu sa-l transcenzi. Este atât de stabil, atât de durabil, incât scapa inconstientului si tinde sa nege supra-constientul. Acest eu-al-gândurilor nu tinde doar sa se separe de mediul inconjurator imprevizibil, ci si de aspectele spontane ale propriului corp. Aici zace pesemne si un aspect al dilemei tragice a prietenului George C., atât de sfâsietor redate in jurnalul lui. Gândirea pare sa dea, sa ofere ceva ce nici natura nici corpul nu pot da: durata. Cuvântul nuc ramâne mereu acelasi, in vreme ce arborele-nuc se infiripa si se stinge. Rank: fiecare ideologie este un proiect al nemuririi. Ca sa infrunte moartea, eul renunta la corp si isi gaseste refugiul-surogat in gând. Insa gândurile se transcend doar prin constientizare.
Orice agresare a naturii este in fond o agresare a propriului corp.
Dependenta reciproca, ecologica, dintre natura si corp devine evidenta.
Infinitele rafturi pline cu semne ale naturii. In manifestarile ei de perpetua si concomitenta nastere-moarte. Totul este sa le sincronizezi cu propria constiinta, cu semnul individual al propriei constiinte: inserare de holon in constiinta absoluta si Unica. Insa faptul ca am fost intesati pâna la refuz cu tot felul de „cunostinte“ si prejudecati, incepând din anii fragezi, ne face imposibila decriptarea acestor semne. Act de la sine inteles la omul primitiv contopit cu ele, nedisociat de natura. De aceea, maestrul umple paharul cu ceai – al vizitatorului venit sa „invete“ -, pâna la refuz. Ceaiul se revarsa: asa este si cugetul tau, ii zice maestrul. Plin pâna la refuz. Mai poate incapea ceva in el?
Ochiul cauta, urechea gaseste
Astfel, iluzia unui eu este in strânsa dependenta cu timpul si moartea: gânditorul, nu constiinta, este sortit mortii. Acest gânditor a tot palavragit despre dumnezeu, inteligenta universala, constiinta cosmica, iubire etc. Insa a continuat sa distruga, sa ucida si sa se comporte haotic. Si acest lucru nu atât din rea-vointa, ci mai ales din cauza caracterului tridimensional al gândirii, ce blocheaza aflarea de catre gânditor a acelei „realitati“, de care tot vorbeste de secole. Abolirea eu-ului, mistuirea gânditorului, elibereaza o energie fluenta.
Ea poarta insemnul iubirii.
Auzul devine o catedrala, intr-adevar: Hipertrofia contemporana a ochiului este catastrofala!
Atenuând dezastruos celelalte simturi. Asadar, atenuând intensitatea trairii in fond.
Stiinta inscrie precumpanirea vizibilului, a ochiului: precumpanirea programarii ochiului: sporirea agresivitatii: nutrind larma/ fertilizând astfel agresivitatea. Dominarea vazului a dus la disocierea subiect-obiect. Disociere pe care Einstein o numea: un soi de inchisoare.
Ochiul este expansiv, agresiv, dur, taios, masculin, ego-centrat, ahtiat de putere.
Ochiul compara. Urechea cuantifica. Mecanismul de decodare al ochiului se bazeaza pe evaluarea prin repetabilitate. Al auzului, al urechii: pe surprinderea unica, irepetabila.
Fenomen extrem de relevant. Mai ales ca mecanismul decodarii auzului este departe de aproximatia ochiului. Ochiul cauta. Urechea gaseste. Traim in epoca manipularii prin vizualizare a consumatorilor. O pereche iubindu-se inchide ochii: se asculta unul pe altul. Ochiul si-a adus din plin aportul la de-spiritualizarea lumii si preponderenta rationalismului, materialismului. Când visam, ochii sunt inchisi si totusi „vedem“ totul cu o limpezime de vis… oare cu ce vedem in vis? Ori analog: ochiul launtric din visarea cu ochii deschisi, când vedem clar locurile indepartate ale copilariei? Asadar auzul presupune nu disociere, ci unitate si comuniune.)
Dincolo de dictatura imaginii
Am facut aceasta paranteza incitat si incântat de faptul ca in aceasta carte Petean se indeparteaza lent, dar sigur de dictatura imaginii, preferând auscultarea si acordând sanse depline poeziei genuine prin traire launtrica, rabdarea in receptarea mesajului verbal si mai ales prin limpezime, concizie si simplitate asumata. Sunt convins ca urmatoarele carti se vor indrepta spre aceste deziderate nu lesne de realizat, constituind insa tocmai de aceea o provocare demna de un poet autentic, prin care poemele lui sa-si rotunjeasca sound-ul propriu, inconfundabil, acolo unde „lumina loveste clapele marii“ ori unde: „un copil – acelasi caruia ii placea sa aseze banuti pe sine/ si sa-i contemple calzi turtiti in palma dupa ce trenul trecuse
peste ei cu toata greutatea vagoanelor sale/ arunca pietre si asculta cu urechea ecoul din adâncuri“.
Vraja, care este apanajul rostirii in conceptia poetului, prelungeste pe undeva si o posibila definitie a poeziei: cel care o recepteaza nu mai este niciodata acelasi. Poetul trezeste lectorul.
Trezirea lui ii deschide noi perspective de intâmpinare a propriei vieti si a „realitatii“ din jur,
intr-o lume in care nimeni nu mai pare sa asculte la ce zice celalalt, intr-o lume care mai degraba vrea sa trezeasca atentia in loc de a o acorda…
Sub aparenta consemnarii egale si atente se deruleaza insa posibila poezie; ea, consemnarea, serveste doar ca pretext spre a declansa subteran râsfrângeri de memorie, de nostalgie si de durere potolita, insa astfel incât totul se desfasoara „ca si când nimic nu s-ar fi intâmplat“, afirmatie ce indeamna in mod rafinat la o recurenta a impactului de lectura. Si iata din nou: „de ce am preferat tacerea -/ aceasta-i intrebarea“. Astfel devine limpede ca dincolo de text are loc o devenire individuala, ce nu poate fi decât sugerata in contextul cartii, spre a sluji printre altele si ca indemn de tamaduire prin inscrierea interogarii si a unei posibile explicatii (stiindu-se prea bine ca atunci când cineva incepe timid sa-si explice inexplicabilul amânat mereu, acest act constituie si inceputul tamaduirii).
Talentul ca „ortonim“
„Poemele Anei“ constituie o parte cu totul remarcabila in evolutia poeziei lui Mircea Petean.
Imi ingadui sa adaug aici o incursiune anterioara in acest volum spre a scoate in evidenta o certitudine: Petean se indreapta incet dar sigur spre valorile perene launtrice, spre decantare si limpezime, gratie asumarii unei deveniri, gratie recunoasterii faptului ca suntem cu totii supusi unei metanoia individuala, la care vrând-nevrând trebuie sa aderam cu totii: ironia, când nu este un feed-back in contextul strict intelectual, este indeobste atitudinea unuia adânc ranit, care astfel incearca sa „reziste“ in aria sociala, unul care isi impune ironia ca un scut in fata marii sale vulnerabilitati. Intrebarea este insa intotdeauna: ce face acest om fata in fata cu sine insusi, si mai ales noaptea, când – cum spunea cineva – vin, te asalteaza demonii?
In cazul unui creator, talentul joaca tainic in acest context un rol „ortonimic“, insa spre deosebire de Pessoa, el il tradeaza pe „autor“ prin reveniri imperioase inspre miezul individual. Ramâne mereu gustul amar al ratacirii, al irosirii, al in-autenticitatii si astfel un soi de perpetuare obsesiv reluata, marcata mereu de insatisfactie la o relectura, la o reconsiderare de sine. Este in fond o actiune de cautare, de cautare disperata pâna ce nu lasi sa cada totul la pamânt, intr-un cuvânt: pâna nu te predai. Predarea, mai intotdeauna un rezultat al gratiei, te pune deodata in postura de a te lasa gasit, de a fi din nou vulnerabil. Este terenul pregatitor, fertil, al iubirii (care, ca si singuratatea, nu este cuantificabila).
Raportat la creatie, Petean defineste foarte adecvat acest lucru prin sintagma memorabila: a lega in poezie. Ori, absolut deschis si simplu, tot el: in iubire se afla izvoarele poeziei. Astfel dintr-o data devii un om al atentiei nude, unul care vede in detaliile ignorate de altii, esentele, rasfrângerile launtrice. Cu alte cuvinte: launtrul din cele din afara: „dormi/ surâsul in coltul gurii uitat/ ca un fluture viu“.
La inceput totul este insa tatonare, o tatonare cu rost, ca si cum ai redescoperi lumea si implicit si launtrul tau genuin. Tatonarea devine astfel rezultatul unei stari de veghe, de atentie la tot si la toate, insa o stare care nu mai este rezultatul unei incordari, al unui efort, ci al unei spontaneitati si al unei trairi in clipa, când pâna si „iarba rasuna a impacare“. Treptat se configureaza mai apoi si atributul esential al „aplecarii“, al ascultarii cu daruire la spusele celuilalt, concomitent cu asumarea auscultarii: „ana/ te aud si te ascult“, lucru atât de necesar mai ales in lumea de azi in care nimeni nu mai are timp sa-si plece urechea in tacere la spusele celuilalt. Dimpotriva, vrea sa se auda doar pe el insusi si in orice imprejurare, ca si cum astfel ar putea alunga angoasa intâmpinarii de sine. Ceea ce a fost mereu doar „smalt zbanghiu“, devine astfel esenta, traire plina, deplina. Acest lucru implica, precum in orice traire, dualitatea si ca urmare si asumarea fara de echivoc a „arsurilor“, a umbrelor; si e ca o asezare decisa, o predare in fata oglinzii, o oprire dârza si totusi blând asumata in fata ei.
Uimire si reinnoire
Iubirea devine astfel si factor al decantarii launtrice, al epurarii si limpezirii launtrice, asadar al mistuirii eului iluzoric in favoarea sinelui genuin. Esti dintr-o data lumea, esti celalalt, iubindu-l nu atât ca pe tine insuti, ci drept tine insuti. Orice semn, orice rasfrângere de chip, de gest al celuilalt isi gaseste corespondentul launtric la cel care contempla, care vede. Unitatea nu mai e doar o vorba goala, devine o realitate tacut si launtric acceptata. Descoperi la tot pasul, in derularea frageda a textului, o uimire ce insoteste fiecare enunt, simplificându-l implicit, daruindu-i o rezonanta memorabila. O uimire ce atesta autenticitatea si plinul trairii, contopirea: „sfârsitul umbrei mele/ inceputul umbrei care te vesteste/ este“.
Poematizarea rasfirata face loc treptat „legarii in poezie“, prin firescul si simplitatea derularii ei firave. Ecourile ei insa mai persista, desi puterea lor de ademenire scade dinspre punctul vital al unei duble epurari: launtrice si prin urmare, si textuale. Tributul acordat modelor, colocvialitatii „mântuitoare“ se diminueaza in favoarea naturaletii, care prin privilegiul predarii si al auscultarii isi inscrie prospetimea: „rugarul isi scutura pastaia (…) plopii isi scutura frunzisul/ aidoma unor steaguri de nunta“.
Concomitent cu aceste „desfolieri“ cu corespondente evident launtrice, incepe insa si reintoarcerea la origini, la valorile rurale perene: „ancoram in dreptul casei parintesti / unde primeai binecuvântarea bunicii/ al carei nume il porti/ si urarile de bine ale strabunilor“. Inscrierii pe verticala launtrica ii corespunde astfel inscrierea adânca inspre radacini, pâna inspre miturile uitate, pâna inspre ceremoniile „pagâne“, prefigurând astfel insasi verticalitatea iubirii in dubla ei ipostaza: dinspre abis inspre abis: „ pe iarba rara moale si racoroasa/ ca pielea sarpelui/ oficiai cu gravitate misterele umbrei“. Nelipsita, se insinueaza si o atmosfera suava de basm, in tentatia mereu reluata a unui „ireal“, care acum devine insasi realitatea prin reverberatia originara a cuvintelor.: „am deprins mersul gesturile si obiceiurile/ primilor oameni sub streasina acelui cuvânt“.
Uimirea trece prin ceremonial devenind ritualica, insa odata instaurata starea de nuda atentie, de „aplecare“, de ubicua veghe, ea reliefeaza cu luciditate si tarele vremii, tot dinspre o contopire tandra: „acareturile au cazut in paragina/ unchiul a pierit/ dupa ce fu vânturat ca un ciulin/ pe baraganul istoriei“.
Mareele iubirii in cumpana vremii recurg uneori la texte rasfirate in jurul miezului ei de neatins prin cuvinte: doar tacerea, uimirea fragmentata se pot apropie de ea in adulmecarea de reinnoire. Ori si mai elocvent: „colosal nu e cuvântul in sine ci ceea ce il prevesteste“. Poemul 61 devine in acest sens relevant si merita citat in intregime: „aud/ si ascult/ cum linistea e redusa la tacere -/ cad bulgari de pamânt/ peste cântecul ferecat al vietii// aud/ si ascult/ vuietul copacului/ de dincolo de marginea marginii -/ pe crengi se pârguiesc calatorii/ in miezul lor zabavele-s mai amare ca sâmburii// vad muntele inaltat precum cugetul/ intre mine si sinele meu// te vad pe tine/ murind ca sa renasti o data cu mine“.
Spre chipul ascuns
Tocmai dinspre o liniste a debarasarii, dinspre tacerea fertila a predarii se prefigureaza lent – gratie auscultarii – ceea ce Petean desemneaza drept „vocile“, ele fiind si cele mai inspirate, mai memorabile: „noi suntem dintre aceia care aud voci/ noi suntem dintre aceia care stiu sa le distinga/ in haos in degringolada si-n vacarm“. Alunecarile textuale prin aluzii culturale, prin seductia exercitata de un ludus tipic poetilor din toate vremurile, intereseaza mai putin in acest context. Important mi se pare faptul ca aceasta stare instaurata prin gratia iubirii este mereu cea care genereaza metanoia; si doar ea este cea care face posibil saltul cuantic prin care incepem sa Vedem. Prin inlesnirea unei transparente individuale, aceasta Vedere este mai importanta decât orice, fiindca prin ea incepe calea inspre ceea ce cu totii cautam in fond in aceasta lume: armonia.
Incetul cu incetul poemele incearca sa prefigureze liniar si auster chipul launtric decantat prin iubire, chipul de care nu ostenim a ne apropiem mereu, insa pe care nicicum nu-l vom putea intrezari in aceasta viata: este chipul dinaintea recluziunii in timp. Versurile inscriu o epura parca liturgica inspre finalul cartii, care poarta de altfel si un titlu inspirat: „Poemele Anei“.
Dupa gratia unei asemenea „aflari“ a iubirii, nu se mai poate scrie ca inainte, pentru ca ea creeaza o stare, o decantare de balast intru instaurarea treptata a unei „alte“ Iubiri, una care nu cunoaste caducitatea, o stare dinspre care compasiunea si comuniunea vor prefigura orice rostire, ba mai mult: orice tacere fertila. O stare care obliga la renuntare spre a inlesni sunetul propriu, genuin, sound-ul, care doar el poate inscrie o implinire. Sa-i dam asadar poetului rostirea din urma, una care devine emblematica in acest sens: „iubirea leaga ceea ce nici moartea nu dezleaga“. Oare nu a devenit insusi dumnezeu prin Iubire vulnerabil?