Adina Dinitoiu, „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii in fata politicului si a mortii“, prefata de Paul Cornea, Editura Tracus Arte, Bucuresti, 2011
Completându-se constant cu nume reprezentative (debuturile editoriale din 2011 vor detine, cu siguranta, un rol hotarâtor pentru configuratia ei), noua generatie de critici literari nu reuseste deocamdata sa-si impuna directii exegetice si metodologice unitare. Dincolo de polemicile ori animozitatile dintre membrii sai marcanti, dincolo de cele câteva abandonuri mai mult sau mai putin inopinate, dispersarea asteptatei identitati de grup este cauzata, cred, de diversificarea salutara, dar si oarecum dezechilibranta, a grilelor interpretative din ultimii ani. Criticii tineri dovedesc un apetit teoretic accentuat – beneficiind mai mult ca oricând de accesul la bibliografiile occidentale –, asa incât cartile lor absorb (uneori cu accente de festin pantagruelic) strategii si formule analitice specifice studiilor culturale, sociologice, ideologice, deconstructivismului, noului istorism, esteticii receptarii, naratologiei, psihanalizei, pe care le imbina cu abordari tematiste, impresioniste, stilistice. Cei care evita hibridizarile excesive, identificând si coordonând aplicat metodele adecvate subiectului abordat, dau cele mai valoroase studii (mai ales Paul Cernat, Andrei Terian si Alex Goldis), in timp ce destui alti congeneri isi pericliteaza – metodic – demersurile critice, indiferent de minutiozitatea si de anvergura documentarii.
In a doua categorie se inscrie, din pacate, volumul de debut al Adinei Dinitoiu, „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii in fata politicului si a mortii“.
Canonizarea lui Nedelciu
Pe de o parte, autoarea isi respecta promisiunile analitice anuntate chiar din titlu. Cercetarea ei implica o dimensiune aproape formalista, ce vizeaza relevarea particularitatilor naratologice ale proiectelor epice nedelciene. Marcata e si componenta de istorie literara, unele subcapitole evaluând rolul detinut de acestea in evolutia formulelor sau conventiilor prozei autohtone. Dupa cum, Dinitoiu transforma intr-un laitmotiv evidentierea caracterului subversiv politic (nu doar artistic) al creatiei lui Nedelciu, dar si a „umanismului ssaut esential“, capabil sa se opuna mortificarii identitatii, memoriei, interioritatii.
Astfel, articolele teoretice si eseistice, prozele scurte si romanele scriitorului „optzecist“ sustin intelegerea multor problematici socio-literare specifice culturii autohtone din ultimele trei decenii, buna parte din ele deja lamurite – cum recunoaste cu onestitate autoarea – datorita studiilor critice ale lui Adrian Otoiu, Gheorghe Craciun, Ion Bogdan Lefter, Carmen Musat, Sanda Cordos, Mihaela Ursa, Liliana Truta etc.
Pentru Nedelciu, textualismul si experimentele epice „postmoderniste“ (naratiunea la persoana a II-a, schimbarea repetata a perspectivei narative ori a registrelor discursive, insertia autorului in propriul text, ambiguizarea identitatii personajelor si a reperelor spatio-temporale, jocurile para-/inter-/meta-textuale, denuntarea conventiilor fictionalitatii) se distanteaza programatic de modelele occidentale (anume telquelismul si Noul Roman francez), limitându-si sau, dimpotriva, diversificându-si impactul literar-existential in functie de contextul românesc. Luarea in stapânire a lumii de catre limbaj este „traita dureros, dramatic“, pentru ca nu „literatura literala“ ori „subversivitatea intrinseca a limbajului“ il atrag pe prozatorul obligat sa se confrunte in imediat cu manipularile propagandistice, cu „limba de lemn“ ori cu cenzura regimului totalitar, ci capacitatea respectivelor mecanisme literare de a impune jocul dublu al sensului, „strategiile subversiunii“, dar si de a da seama despre noul statut ontologic al umanitatii ori despre noile coduri ce fac posibila comunicarea intr-un stat dictatorial. De aici, cele doua deziderate ale textelor teoretice si epice nedelciene: mai intâi, identificarea si promovarea formulelor care fac posibila impartasirea unei „limbi comune“ (desi repetitiva si disipata in toata cartea, analiza procesului complex al instituirii „pactului cu cititorul“ ramâne una dintre reusitele studiului Adinei Dinitoiu); mai apoi, configurarea unei autenticitati caracteristice ultimilor ani ai secolului trecut, ipostaziata adeseori in raspar cu abordarea camilpetresciana („E o alta vârsta a autenticitatii, una incipient postmoderna, care deconspira, denunta, expune, etaleaza tot ceea ce inseamna conventie literara sau lingvistica“).
Intelegând intre aceste cadre textualismul, exegeta isi propune sa deconspire – pe urmele unora dintre interpretii amintiti anterior – prejudecatile critice (in special manolesciene) ca proza lui Nedelciu ar fi „arida“ si „rece“, afectata grav de „tehnicisme“ si inscenari autoreferentiale pe cât de ludice, pe atât de gratuite. Majoritatea analizelor de text mizeaza, in consecinta, pe cautarea si devoalarea „marilor teme ale general-umanului (iubirea, sensul existentei, moartea etc.)“, a „vibratiei“, „emotiei autentice“, a „pulsarii ultrasensibile“, dar si a implicatiilor subversive ideologic, camuflate de „coaja lucrurilor“. Iar „textul care se deschide, care antreneaza semnificatii si consecinte dincolo de existenta sa textuala“ devine enuntul-refren al acestor close-reading-uri (hilar odata scris sau rostit in aproape orice alt loc). „Aventuri intr-o curte interioara“ nareaza „umplerea cu sens a lumii devenita text“ si problematizeaza „inconsistenta ontologica si social-politica a individului real, in comunism“, „Efectul de ecou controlat“ contureaza tipologia „scriitorului-scriptor“ care isi propune „sa depaseasca aporia limbajului, sa „iasa“ din el, sa exercite asupra cititorului o „actiune antimanipulatoare“, „Amendament la instinctul proprietatii“ urmareste democratizarea si relativizarea instantelor narative, pentru a reflecta parodic autoritarismul socio-politic, dar si fetisizarea omogenitatii identitare a umanitatii tipologice, „Zmeura de câmpie“ este un „substantial roman al memoriei, unul dintre cele mai tulburatoare din intreaga literatura româna postbelica“, „Tratament fabulatoriu“ deconstruieste cu acuitate utopiile comunismului, evidentiind reechilibrarea individului prin asumarea viziunii mature, relativizante, critice asupra existentei s.a.m.d.
Cum se vede, prozei lui Nedelciu i se dedica analize amanuntite, disocieri conceptual-teoretice necesare, contextualizari probe, insa configuratia ei – legitimata de receptarea ultimilor ani – nu sufera modificari. Relectura Adinei Dinitoiu sustine canonizarea epicii nedelciene, iar nu revizuirea ei critica.
Prea multe carti intr-una
Pe de alta parte, autoarea nu se multumeste cu o asemenea abordare oarecum „conservatoare“, de critica si istorie literara, fundamentata pe o viziune „literaturocentrica“, ce filtreaza estetic implicatiile sociale, existentiale, politice ale creatiei nedelciene. Oricât de „cuminte“, restrângerea cercetarii la respectiva grila de interpretare ar fi fost spre binele cercetarii Adinei Dinitoiu. Pentru ca, asa cum afirma – pe jumatate eufemistic – Paul Cornea in prefata cartii, autoarea poseda „mai degraba «l’esprit de finesse» decât «l’esprit de geometrie»“. Dovada stau majoritatea capitolelor (I-IV, VII) ce nu interogheaza analitic proza scurta ori romanele lui Nedelciu, dar si fragmentele din capitolele V-VI menite sa lamureasca directiile teoretice/metodologice ale studiului. In astfel de sectiuni, Dinitoiu pare a transcrie in graba note de lectura realizate cu rabdare si scrupulozitate. Tot astfel, desi unele informatii risca sa dilueze tematica-nucleu a cartii, daca tot au fost insusite, ele se cer si impartasite. Efortul documentarii nu este dublat si de efortul sintetizarii.
De pilda, tensiunea stabilita intre „contracultura liberala“ a generatiei deceniului noua (in termenii lui Caius Dobrescu) si optiunile neomarxiste nedelciene (enuntate mai ales in „Prefata“ romanului „Tratament fabulatoriu“) putea constitui subiectul unei noi cercetari. Iar un excelent punct de plecare ar fi fost chiar radiografierea marelui paradox ce subintinde proiectele narative si teoretice ale lui Nedelciu: proclamarea deschiderii spre real, cotidian si cititor vs. caracterul marcat elitist al textelor. In felul acesta, exegeta avea sansa sa redeschida „cazul postmodernismului românesc“, dar si sa explice mai coerent si mai argumentat de ce, in mod repetat, denunta „esecul strategiilor de subversiune textuala“ alternativ cu afirmarea reusitei lor in cazul autorului „Zodiei scafandrului“. Mai mult, „redistribuirea relatiilor de putere in câmpul literar“ de dupa pulverizarea postcomunista a „optzecismului“, activitatea publicistica a lui Nedelciu din aceeasi perioada ori destinul existential si literar al „desantistilor“ (carora li se confera destule pagini) nu sustin aproape deloc mizele cartii Adinei Dinitoiu. Ele anunta, eventual, studiile culturale, sociologice, ideologice, conexe debutului din 2011.
Derutanta ramâne si preferinta – devoalata in mijlocul analizei preponderent tematice si retorico-stilistice dedicate „Efectului de ecou controlat“ – pentru principiile „noului istorism“. Autoarea preia conceptualizarile lui Stephen Greenblatt in legatura cu „rezonanta“ operei literare, considerând ca surprind „cel mai bine strategiile textuale si intentiile lui Nedelciu“. Se ajunge astfel la concluzia ca „scriitorul nu urmareste niciodata sa transmita doar un «mesaj» estetic ori general uman, ci si unul concret, social-politic“. Cu toate acestea, adeseori, Adina Dinitoiu percepe „valoarea estetica“ in cel mai traditional mod cu putinta (v. atentia acordata gamei parca interminabile de inovatii formale ori narative, precum si „umanismului esential“, „emotiei autentice“ sau „pulsatiei ultrasensibile“ din proza nedelciena). Evaluarea locului detinut de Nedelciu in istoria literaturii române nu urmeaza criteriile „New Historicism“-ului (oricum, aproape imposibil de aplicat in contextul comunismului românesc), ci, dimpotriva, pe acelea asa-zis „intra-estetice“.
Intr-un fel, „Proza lui Mircea Nedelciu“ urmeaza destinul particular al „transmisiunilor directe“ definite si practicate de autorul „Tratamentului fabulatoriu“. Cautând o conectare completa la un subiect mobil si stratificat, Adina Dinitoiu omite ca tocmai „mijloacele tehnice“ la care apeleaza determina, nedelcian, „fidelitatea discutabila“ a comentariilor sale critice.