Mircea Muthu poet

Mircea Muthu nu produce atâta confuzie între calificarile sale de exeget si de poet pe cât produc, bunaoara, Gheorghe Grigurcu sau Ion Pop. Nu e vorba, în cazul sau, de vocatii egale si concurente ori macar de pus în cumpana. Precum la Vianu sau Streinu, poezia e pentru el doar un violon d’Ingres, desi, cu palpitatii rare, i-a însotit tot drumul hermeneutic. Reflex discret al reveriilor sau melancoliilor de carturar, poezia lui Mircea Muthu e din cea de rafinament intelectual, cu subtil si încarcat substrat livresc ce o leaga, aluziv sau direct, de o concentrata serie de poeti de electiune. Petru Poanta o considera, pe drept, „intelectualista si livresca“ (poezie de critic), „congenera manierismului alexandrin“ si având ca „model poetic agreat“ pe Ion Barbu, model investit în profesarea unor „rafinate pasteluri intelectualizate“. Blaga si Kavafis au fost alte doua nume invocate ca empatii de formula, nume, de altfel, deconspirate chiar de autor. „Esente“-le din 1994 au o conduita discursiva mai criptica (poate cu un premeditat ermetism) fata de „Grafii“-le din 2004, nici ele de tot deschise, dar mai libere în exercitiul senzual al imaginii, în notatia ca inflorescenta a starii. Nici în formula discursiva, nici în substantialitatea lor sublimata volumele nu se rup însa unul de altul, practicând cam în egala masura intelectualizarea senzatiilor, propulsia dirijata spre sens si concentrarea sugestiva cu fosnet abstract. E limpede ca ele ies dintr-o unitate afectiv-intelectiva si ca sunt cenzurate de o aceeasi discretie confesiva. Totusi, startul „livresc“, pe motive si teme de rafinament, e mai vizibil în primul volum, cel de-al doilea ascunzând motivatia livresca în aluzii si scurtând drumul de la existential la textual. Poate tocmai de aceea Mircea A. Diaconu, vorbind despre cel din urma, zicea ca „poemele lui Mircea Muthu nu se întemeiaza“ pe o „miza estetica, ci pe una existentiala“ („estetica“, desigur, în loc de livresca, întrucât nu vad cum ar putea lipsi „miza estetica“ din cea „existentiala“ în cazul poeziei; plus ca, oricât ar scurta drumul confesiv, Mircea Muthu ramâne, totusi, un „estet“ al propriilor stari, totdeauna trecute printr-un laborator de sublimare si rafinare expresiva).
Programatica sau spontana, exista o convergenta de fundament între marea tema a exegetului (balcanitatea) si codicele cu reverii grecesti (bizantine) ale poetului. Reveriile lui Mircea Muthu sunt mai întâi culturale (la întretaierea Greciei arhetipale a lui Ion Barbu cu elenismul alexandrin al lui Kavafis), invocari si epifanizari ale unei lumi disparute sub melancolia mirajului, „feerii“ ale imaginatiei restitutive: „Lucea cristalul înselând/ elinul îndoliatului Bizant,/ cu ochii supti, întoarse cârma/ spre feeria din adânc;/ trecea, zarita niciodata,/ istoria putreda spre-apus,/ un cronicar s-a rezemat în barba/ dormind peste cerneluri dus;/ biserici învelite în tacere/ pe fundul marii se întind,/ amestec de venin si miere,/ ochi magic, nu pot sa te-ating;/ e colbul greu si lacatul nedrept,/ ramâne ritmul – un ecou/ vibrând în aer mucezit si spelb,/ al unui sfânt cu bratele pe piept“ („Glasul“). Conduita imaginativa e cam barbiana – si nu mai putin barbian e efortul de resuscitare a lumii pierdute, „magia“ ratata a reînvierii si convertirea ei în melancolia ca reverie. Dar mirajul acestei lumi se actualizeaza, totusi, caci poetul se scufunda în el, notatiile de „actualitate“ peisagistica nefiind decât cheia cu care se porneste epifania. Ca si Pillat, si Mircea Muthu noteaza impresii de peisaj spre a se trezi fata-n fata cu stihiile mitice, accesând timpurile primordiale: „Miroase putred a licheni si sare/ corabiile se leagana, natânge,/ peste tacerea lucie – ochiul scurs,/ stingher, un lopatar zbura din sânge// cu zorii vineti sugrumati în cioc.// înca viseaza tarmul stele oarbe,/ luceste mort un peste-n barca,/ adâncul linistit ma soarbe,/ respira lung ultima Parca// saltând verzui, cu valurile-n joc“ („Marina“). Nu-i de mirare ca dupa aceasta serie de contacte cu latentele adormite (dar retrezite) ale primordialitatii mitice poetul descopera (fie si prin intermediar) ca, de fapt, timpul „sta“ (si atunci miticul si cotidianul sunt simultane): „Atârna pestii la uscat/ leganati de briza Oceanului,/ cu barca jumatate putrezita/ alunec încet pe lânga voi,/ e soapta alba tipatul de aur/ oprind la tarmul fara câini,/ undeva, undeva/ murise crabul ratacit/ aflând târziu ca timpul sta, rotund“ („Litoral“). În orice caz, poetul dupa stratul mitic al lumii umbla („caut gestul/ tot mai ascuns în limpezimi de mit“, zice el în „Teribili oameni“) si exorcizarea uitarii lui o profeseaza: „nu muceziti, profetilor, în rafturi/ precum în noi tacu Orientul/ iesind perfid, din ultimul parfum“. Iar peripetiile prin care trece (oricât de contorsionate de impulsuri ermetizante) pe vremea aceea se petrec: „Urcam în tropot, om si cal/ pe dealul ce se strânge ghem/ ca bocitoarea fara lacrimi,/ ce mare-i lumea dupa noi –/ zeii cei saraci si lacomi;/ asteapta-n culme hotii vineti/ pânditi de potere si ploi/ sa zvârle, înainte de-a pleca,/ lumina zilei fara moarte“ („Stafeta“). Desi cultiva un stil intelectual acut, cu multa bravada de abstractii si cu permutari de calitati ce vizeaza mai totdeauna un salt al lucrului în idee (macar în ideea lui), Mircea Muthu e un extatic reprimat: caci o extaza sublimata a contopirii în mitice cânta el. Aceasta e, de fapt, afinitatea structurala, substantiala cu Ion Barbu: topirea în extaza mithos-ului, în mirajul substratelor (doar ca la Muthu foarte timida). Celelalte afinitati, mai epidermice, fie ca e vorba de transpunerea abstractizanta, fie ca e vorba de imaginea cifrata, cu scop de hieroglifa, sunt doar consecinte.
Grecitatea nu e mai putin manifesta în „Grafii“, unde epifaniile alexandrine, dupa Kavafis, sunt de-a dreptul ostentative: „La Megara în golful de argint/ orasul scufundat leagana umbre/ si albe strazi în cerul inversat;/ nimicul naste stranii forme/ în cub fluid, sub tarmul inelat;/ arhonti îsi pleaca pestii-spada/ dansând cu capete la subsuoara/ pe margini de abis albastru;/ în agora patrata si lichida/ încet, o caracatita coboara/ rotindu-si ochiul spre Bizant/ si în amurgul de un rosu putred/ Irina mai vorbeste de pe ziduri/ si Psellos scrie înca, printre alge,/ cinstind memoria sângelui, ce-a fost“ („Orasul scufundat“). Transparenta realului, transformat în cod de semne, nu face decât sa activeze rumoarea livresca a substratului, sa capteze ecourile din adâncul istoriei. Chiar si „ocazionalele“ se revendica de la un timp „geologizat“ („timpul de piatra“ e o metafora cu izomorfism recurent, de dublu sens: eternizare în semn, pe de o parte, agresivitate, pe de alta parte), înscriindu-se în timpul imemorial al grafiilor pietrificate si transformând violenta clipei în semn peste vremi: „Ca un bivol rosu seara/ umple cochilia unei vârste/ pietrificând-o, asa cum/ spirala melcului albastru/ în zidul translucid de sare,/ în zidul translucid de sare…“ („Aniversara“). Desenele de peisaj sunt acum mai aproape de maniera expresionista, cu precipitari imaginative si condensari de stare, dar peisajele stau sub acelasi semn melancolic (uneori tradus aforistic): „Pierdut si nevazut/ greierul zdrobeste linistea/ în câmpia rosie din Aragon;/ si mori de vânt – înalte lumânari/ plantând absente incendiate;/ lânga biserica ce se destrama/ cum cad, bufnind, caisele târzii,/ Ay, viata – aceasta înaintare cu spatele!“ („La meridianul zero“). Acute sunt si peisajele de stare, de senzatie, un fel de peisaje „analitice“ si clinice: „Tâmpla stânga se desparte de tâmpla dreapta/ luându-o la fuga peste deal;/ Tâmpla dreapta pleaca de lânga tâmpla stânga/ alunecând mereu spre vale/ si între ele – fruntea, un abis/ cutreierat de ascensoare“ etc. („Migrena“). În general însa „grafiile“ lui Mircea Muthu sunt caligrafii melancolice ale inefabilului, ecuatii diafane ale unor imponderabile elegiace: „Între Eu si Tu/ fuioare lungi de ceata ling/ albia de cuvinte moarte// Între Eu si Mine/ doar nemiscatele cicade mai aduc/ respiratia calma a Oceanului“ („Între, I“). „Seninatatea privirii“ subliniata de Andrei Bodiu vine din ethosul contemplativ, dar si dintr-un optimism al „urmei“, din încrederea în pozitivitatea trecerii: „Sa te retragi, usor, precum apa/ limpede dupa varateca ploaie,/ lasând în urma grâul verde/ si macii înfloriti;/ Sa te retragi, încet, precum aurul/ spre miezul pamântului/ distilând esentele târzii;/ În propria umbra sa te retragi,/ precum în vechiul descântec/ zâmbetul, cuvântul, lacrima“ („Sa te retragi“). Proiectul extatic din „Esente“ a devenit proiect melancolic în „Grafii“, dar si melancolia lui Muthu mizeaza tot pe contopire, asa ca, fie si cu sens oarecum schimbat, cele doua se întâlnesc.