MIHAI IOVANEL
Omagiindu-l pe Mircea Martin la implinirea a 70 de ani, n-am sa respect eticheta in cel putin doua sensuri: nici eticheta-politetea care cere tamâierea imperturbabila, nici eticheta-colectie de clisee lipite de personajul Mircea Martin.
Raportul sau cu practica si, mai mult, cu practicul este neobisnuit la un om al teoriei.
Aproape toate sau chiar toate cartile lui Mircea Martin sunt produsul unor circumstante practice: „Generatie si creatie“ reflecta activitatea nu foarte lunga de cronicar literar, „Identificari“ strânge mai mult medalioane ocazionale, alte carti („Critica si profunzime“, „Dictiunea ideilor“) sunt formate din diverse prefete – in principal la traduceri din critica europeana, in special de limba franceza, volumul despre G. Calinescu succede unei teze de doctorat. Chiar si cartea despre Fundoianu urmeaza unor prefete (B. Fundoianu, „Poezii“, Minerva, 1978 si „Imagini si carti“, Minerva, 1980). Pe scurt, Mircea Martin are nevoie de o constrângere exterioara (solicitari editoriale sau publicistice), de „prilejuri“ pentru a scrie. Sigur, se poate raspunde, si pe drept cuvânt, ca circumstantialul e subordonat unui proiect intern al criticului. Dar contraargumentul vine alaturi: coerenta activitatii lui Mircea Martin e una (si nimeni nu o pune la indoiala), modul ei circumstantial de manifestare e altceva.
Explicatia acestui tip de productivitate prin declansare din exterior este mai complexa decât pare la prima vedere. Mircea Martin este un scriitor pretentios, foarte pretentios cu sine, dar, in aceeasi masura, sovaitor. Teoretizarea aproape obsesiva a cum-ului discursului (vezi postfata-manifest la „Dictiunea ideilor“, dar si multe pagini din „Singura critica“ si nu numai), a conditiilor de posibilitate, in regim normativ, a textului critic este cât se poate de graitoare pentru aceasta dificultate a lui Mircea Martin de a se decide sa scrie. Insa canonul se face, nu se discuta i s-ar putea raspunde cinic prin vorba lui Manolescu, care a reflectat mai putin si a scris mai mult.
Pe de alta parte, aceasta explicatie nu epuizeaza nici pe departe problema. Sa urmarim activitatea lui Mircea Martin dupa 89: ea poate fi descrisa prin construirea unor politici culturale. Mircea Martin a fost pe rând director la editura Univers, la editura Paralela 45, la revista „Cuvântul“, consilier editorial la editura Art. In aceasta activitate, coroborata cu unele texte din „Singura critica“, sta cheia de lectura a lui Mircea Martin. Utopia lui critica este visul unei practici intense; este utopia unei actiuni germinative. Inainte de 89, cu exceptia catedrei, Mircea Martin nu a avut parte de suportul institutional pentru o astfel de actiune. Cronica literara, care era o institutie si un drept ce se dadea in cel putin aceeasi masura in care se câstiga, a tinut-o putin timp (suficient insa pentru a caftani intr-o prima carte generatia 60); functii politice n-a avut, nici portofoliu editorial – deci celelalte doua institutii plauzibile n-au fost la indemâna. Dupa 89, practica utopiei a putut fi incercata efectiv. Mircea Martin a facut critica de directie institutionala cu rezultate adesea eminente: relev in primul rând etapa „Cuvântul“, care sub conducerea sa a fost cea mai buna revista culturala postdecembrista si care, prin conferintele „Cuvântul“, a oferit unul dintre putinele proiecte interdisciplinare românesti cu bataie larga.
Si totusi. Ce i se poate reprosa lui Mircea Martin e ca nu si-a gestionat mai bine utopia: ca nu si-a gestionat-o mai bine in sens egoist, pentru ca altfel, cât a fost omeneste posibil, Mircea Martin a facut ce trebuia si ce voia sa faca.
Spre deoseobire de modele nonevolutive (Raicu) sau involutive (Manolescu) oferite de peisajul criticii românesti, in cazul lui Martin se poate vorbi in mod real de o evolutie nu atât calitativa, cât paradigmatica. E vorba de evolutia de la autismul estetic (cum il numea un critic avizat) manifestat in „Generatie si creatie“ la lectura socio-ideologico-culturala realizata (aproape neverosimil) in „Singura critica“ (capitolul despre Manolescu) si continuata stralucit dupa 89, intr-o cercetare asupra contextelor literaturii române inceputa in revista „22“ sau in conferintele „Cuvântul“ (o amintesc in mod deosebit pe aceea despre „Jurnalul de la Paltinis“ si dublul joc purtat in câmpul literaturii – respingerea de plano a acestuia si legitimarea in spatiul lui) etc. Ca sa-l citez pe Andrei Terian – din interviul alaturat cu Mircea Martin –, schimbarea s-a facut „dinspre imanenta catre transcendenta textului, in special catre mecanismele ideologice sau institutionale care determina fenomenul literar.“ Toate aceste lucrari au fost seminale. Dar prea putine. Mircea Martin a ratat cantitatea. In cadrul proiectului sau personal, naratiunea evolutiei s-a produs, dar aceasta evolutie, bine reflectata la nivel esential, nu are o suficienta reflectare in masa de texte pe care Mircea Martin ar fi putut sa le scrie, dar nu le-a scris.
Calitatile sale stralucite fac cu totul regretabila aceasta insuficienta; din fericire, nu si definitiva. Vârsta de 70 de ani, dincolo de confetti si retrospective festive altfel pe deplin meritate, trebuie sa duca la innodarea in carti a unor vechi proiecte pe care Mircea Martin si le datoreaza in primul rând siesi.
***
Pe Mircea Martin l-am vazut prima oara prin 1998, la un colocviu comparatist organizat de NEC. Sala de conferinte era destul de incarcata. Martin statea intr-un fotoliu undeva in dreapta vorbitorilor, in afara câmpului lor vizual. Impresia lasata de profesor era, franc spus, aceea a unui om care doarme sau motaie, cu acea expresie pioasa arborata adesea in cadrul unor prelectiuni academice lungite fara masura. Ei bine, impresia era in acest caz falsa. La sfârsitul comunicarilor, Mircea Martin a luat cuvântul si a tinut un speech sclipitor, in care ridica la un alt nivel comunicarile, despicându-le la nuanta, desi „dormise“.
Profesorul e inalt si slab, elegant fara a fi prea formal vestimentar. Fata uscativa pare contrasa intr-un nas proeminent ce nu ocupa insa prim-planul figurii. Acest rol il joaca expresia, disputata intre o morga foarte sobra, care nelinisteste, si un zâmbet fermecator, care nu scurtcircuiteza totusi distanta (desi o ajusteaza). Ca vorbitor, Mircea Martin pare un comunicator dificil, aflat intr-o expectativa care, in functie de circumstante, pare fie strategica, fie naturala. Seminariile incep greu. Profesorul introduce in subiect, uneori citind de pe foaie, un text redactat in stilul sau livresc-elegant. Prelectiunea aceasta inaugurala nu epuizeaza orarul, deoarece seminariile sunt gândite (spre deosebire de cursurile propriu-zise, pe care eu nu le-am mai prins) ca un atelier/work-in-progress. Profesorul incepe discutia. Intrebarile sunt puse cu unele pauze, care uneori inlocuiesc secventa finala a intrebarii. Formularea lor adauga un plus continutului: studentul e provocat sa infereze gândul profesorului, desi uneori e greu sa-ti dai seama cam care ar fi acesta. Uneori se tace zeci de secunde – care in context par mult mai lungi. Cu Martin e greu sa te afli in vorba; in prezenta lui vorbele cântaresc mai greu si când spui ceva semnezi pentru ce ai spus. E unul dintre rarii profesori care produc gândire live.
Mircea Martin si sinonimia absenta a criticii
OANA FOTACHE
Daca parcurgem volumele de critica si teorie a criticii publicate de Mircea Martin intre 1969 si 1986 si revenim apoi asupra celui de debut, „Generatie si creatie“, nu putem sa nu observam claritatea programului critic si existenta constiintei teoretice inca de la inceput. Evolutia ulterioara a criticului s-a desfasurat in sensul dezvoltarii si precizarii acestui program. „Avertismentul“ care deschide prima carte aproape ca ar putea figura, cu pasajele-cheie, si in cele urmatoare: „Nu inteleg actul critic altfel decât ca participare, ca «experienta». Critica e una, indiferent de pretexte, si identitatea ei o da efortul interpretativ. Pentru mine acesta presupune o incercare de identificare infinit repetata. Tinta oricarei exegeze trebuie sa fie aceea de a intâlni constiinta unei opere (nu pe cea a autorului) si de a-i reda (sau atribui) o coerenta semnificativa“ („Generatie si creatie“, 1969, p. 5-6).
Avem aici câteva dintre temele criticii lui Mircea Martin: consecventa demersului de identificare („singura critica“), fidelitatea fata de opera, cheia fenomenologica de lectura (ideea unei constiinte – a textului, nu a autorului, precum la G. Poulet). Li se vor adauga cerinta organicitatii si a totalitatii interpretarii critice.
Suntem avertizati ca programul acestei critici trebuie cautat in exegeze. Intr-adevar, dar nu in aceeasi masura pretutindeni. Unele concentreaza mai multa „prezenta“ a criticului, daca putem spune asa: de pilda, primul text, cel despre Nichita Stanescu („11 elegii“). Sub „puterea sopereit de a supune“, critica se traieste pe sine ca act de fidelitate fericita; aceasta, pentru ca temele operei consuna cu propriile sale teme. Ideea esentiala a „Elegiilor“ ar fi cea a „unitatisit exemplare, organice si cosmice“ (op. cit., p. 12) a lumii, idee urmarita pas cu pas, poem cu poem. „Aventura spirituala“ a cartii vizeaza cunoasterea realului prin identificare. La fel si aventura criticii, doar ca obiectul e altul. „La identitatea profunda a lumii nu se poate ajunge decât prin identificare, si aceasta identificare nu e altceva decât pierderea propriei identitati“ (ibid., p. 14): constructia chiasmatica surprinde miscarea spiritului nichitastanescian si deopotriva pe cea a spiritului critic. Aici, ca si in alte volume („Oul si sfera“, „Obiecte cosmice“), se infatiseaza privirii analitice un cogito poetic neexperiential, de ordin intelectual; el este purtatorul unei „suferinte abstracte“ caracteristice. Nu e greu sa observam ca si discursul critic se defineste printr-un pathos sublimat, fapt remarcat de I.V. Serban (care nota despre aceasta carte ca tradeaza „o pasiune inteligenta, care impune exuberantei un cadru auster si demersului logic o temperatura fierbinte“, in „Seminarii de teorie literara“, 2001,
p. 110) si de Virgil Podoaba (care, intr-un alt context, delimita „secventa aprinsa“ ca figura a criticii lui Mircea Martin).
Intâlnirea cu lirica lui Cezar Baltag are loc intr-o zodie tematica. Criticul contempla imaginarul ardent al poemelor (din vol. „Monada“), care cheama o psihanaliza a focului. Inspiratia critica este aici bachelardiana, dar si blanchotiana (cf. „Lucrurile incep sa semnifice singure, cuvintele insesi sa gândeasca, poezia pare scrisa de o fiinta abstracta, de un eu fara nume“, „Generatie si creatie“, p. 27). (De altfel, intreaga carte are un motto din Blanchot). In comentariile despre Marin Sorescu (citit in cheie textualista) si Ioan Alexandru (pentru care poezia inseamna o sansa de „dezvinovatire“) se incearca o psihologie a creatiei. „Metoda“ se pliaza obiectului, astfel incât exegeza insista asupra naturii paradoxale, oximoronice a artei poetice soresciene, sau gliseaza spre analiza mitica in cazul lui Ioan Alexandru. Exemplele pot fi inmultite pentru a proba coerenta volumului, surprinzatoare la o culegere de cronici. (O intrebare se ridica in urma lecturii: daca nu cumva critica de identificare e afina, ca tip de sensibilitate si postulate axiologice, modernismului literar.)
„Critica si profunzime“ (1974) este o carte de teorie a criticii urmarita in câteva din instantele ei semnificative. Autorul analizeaza, in studii ample, conceptia despre critica a unor mari critici francezi, de la Sainte-Beuve la Marcel Raymond si Gaëtan Picon. Titlul face ecou la volumul lui Jean-Pierre Richard din 1955 („Poezie si profunzime“), cu precizarea ca profunzimea pe care o are in vedere Martin e a spiritului, nu a inconstientului. Se detaseaza din ansamblu studiul dedicat lui Marcel Raymond – modelul lui Mircea Martin in critica. Elementele de forta ale gândirii critice raymondiene, al carei traseu e reconstituit cu grija, sunt conceptia integratoare, viziunea organica asupra istoriei literare, coerenta demersului. Pe aceste coordonate se produce intâlnirea dintre proiectul critic al lui M. Raymond si cel al discipolului sau. Aceleasi elemente vor fi selectate si la G. Calinescu (v. „G. Calinescu si «complexele» literaturii române“, 1981), unde intra in alcatuirea perspectivei calinesciene asupra traditiei literare nationale.
O fraza care sintetizeaza miscarea criticii raymondiene pare a functiona drept reper pentru aplicatiile viitoare: „Asa cum creatorul tinde cu toate fortele spre identificarea cu cosmosul, cititorul trebuie sa tinda catre o identificare totala cu opera“ („Critica si profunzime“, 1974, p. 120). Textele despre T. Vianu (in posteritatea caruia a fost situat criticul) sau G. Bogza incluse in volumul „Identificari“ (1977) le releva unitatea operei, obtinuta printr-un efort ordonator si integrator. La Geo Bogza, identificarea cu lumea se realizeaza prin constiinta de minunare. Daca efectul de omogenitate al analizelor e opera criticului sau rezultatul unei selectii atente a autorilor, s-ar putea descoperi numai in urma unei cercetari mai amanuntite.
Un moment important in cristalizarea cu alura definitiva a conceptiei critice a lui Mircea Martin il reprezinta „Dictiunea ideilor“ (1981). Tema cartii, inscrisa in eseurile ce o compun, dar si explicitata in „discursurile de escorta“ (introducerea, postfata), este conditia scriiturii teoretice, mai exact raportul intre idee si expresia ei intr-o asemenea scriere. „Dictiunea“ desemneaza latura asa-zis formala a textului teoretic; „ca si artistul, gânditorul e in cautarea unui «cum»“, afirma Mircea Martin (p. 94). Am scris „formala“, dar, de fapt, ar fi mai potrivit aici termenul „rematica“, folosit de Gérard Genette in „Fictiune si dictiune“ (1991). Iata si explicatia lui Genette, care opune doua criterii in definirea literaritatii: unul tematic (manifestat in fictiune) si altul rematic (caracteristic dictiunii): „imprumut in mod foarte liber din lingvistica termenul de remá pentru a desemna, in opozitie cu tema unui discurs, discursul considerat in sine (un titlu precum „Mici poeme in proza“ este rematic pentru ca specifica nu obiectul acestei culegeri, ca «Spleenul Parisului», ci oarecum culegerea insasi: nu ceea ce spune ea, ci ceea ce este)“; „Rematic este, in acceptiunea mea, mai larg decât formal, pentru ca «forma» (…) nu este decât un aspect al fiintei textului“ (op. cit., trad. rom. Univers, 1994, p. 107). In viziunea lui Mircea Martin, cu care Genette se intâlneste astfel intr-o „sincronitate aeriana“, stilul si ideile sunt indisociabile in orice critica (veritabila). Marca unei personalitati o da tocmai modul in care se angajeaza cu intreaga fiinta in ceea ce spune / gândeste, si se defineste (exista, traieste) prin asta. „Nu ma intereseaza numai ideile in sine, dar si felul in care ele sunt traite de o personalitate anume – care se si formuleaza prin intermediul lor“ („Dictiunea ideilor“, 1981, p. 6), marturiseste criticul, evocând „ideile traite“ ale lui Vianu. Necesitatea acestei implicari existentiale, inteleasa drept conditie a criticii, va fi lamurita in paginile de final („Dictiunea ideilor, un manifest in loc de postfata“). Un titlu din „Identificari“ exprima, cred, foarte exact aceasta ars critica: „imposibila gratuitate“.
Consecinta fireasca, pentru critica, este ca ajunge sa impartaseasca statutul scriiturii literare. „Critica intâlneste literatura prin ambitia si calitatea inconfundabila a unei scriituri“, „anticipa“ autorul in „Critica si profunzime“ (1974, p. 168). Dar cum arata acest „stil al ideii“? El s-ar caracteriza prin „pregnanta formularii“ („Dictiunea ideilor“, p. 92); „prin darul (…) expresiei irepetabile si memorabile“ (ibid., p. 196); prin „capacitatea de adecvare si de expresie, de adecvare a expresiei“ (p. 197). (Devine limpede ca doar o critica de identificare ar putea sa implineasca aceasta conditie!) Sa vedem, pentru ilustrare, paginile despre Marcel Raymond din acelasi volum („Dincolo de adevarul pozitivist“, cu referire la prima carte a acestuia, prea putin cunoscuta – teza despre Ronsard). Aici, „teza“ pe care si-o propune Martin este revelarea tonului propriu al criticului genevez deja in „Influenta lui Ronsard asupra poeziei franceze“, studiu istoric si comparatist cu puternice aparente pozitiviste. Strategia sa consta in a ne face martori la precizarea ideilor in limbaj, la dificultatile nuantarii; caci, sa nu ne inselam, impresia de simultaneitate a ideii cu expresia e de fapt – ca si in literatura! – rezultatul unui travaliu meditativ si stilistic: „daca autorul le transcende uneori scadrele traditionale ale lucrarii, n.n.t este numai (sau tocmai) din nevoia de probitate“ (ibid., p. 68); „pozitivismul este adus la limita adevarurilor sale sau, mai degraba, la adevarul limitelor sale“ (ibid.); „autorul face sa se intâlneasca intentia demonstrativa (…) cu un fel de vânatoare – era sa zic braconaj – al frumusetilor artistice“ (p. 71) s.a.m.d. Clarificarea se face cumulativ, nu prin excludere. Acest sau urmat de modalizatori pare a fi un veritabil etimon spiritual, simbolul unei critici disjunctive, care cântareste indelung toate optiunile pâna sa se pronunte. Criticul, nemultumit de prima solutie, pe care o suspecteaza de facilitate, alege cuvintele cu extrema atentie, pune in scena un intreg ceremonial al spunerii, revine, adauga, masoara din nou justetea frazei. Parantezele, liniile de pauza, care de obicei indica pasaje suplimentare (in dublul sens derridean) in economia discursului, nu pot fi scoase. O rasturnare de topica precum cea din al doilea citat de mai sus nu are nimic gratuit, ci creeaza sentimentul de implacabil. De aici, dificultatea lecturii, remarcata adesea. In ciuda gratiei incontestabile, o asemenea scriitura respinge programatic lizibilitatea (cf. op. cit., p. 200-1) si invita cititorul la o lectura lenta si atenta, care intârzie pe fiecare fraza. Iata inca un exemplu caracteristic – pentru stil si viziune critica deopotriva –, din „Introducere in opera lui B. Fundoianu“, 1984: „Puterea criticii sta, dupa mine, in intelegere si in interpretare, in largimea intelegerii si profunzimea interpretarii“, p. 253. (In stilul lui Mircea Martin trebuie sa observam predilectia pentru simetria binara, paralelismele gramaticale ce amintesc de principiul jakobsonian al echivalentei.) In fine, sintagma sub care am asezat aceste pagini este intru totul probata de explicatiile din manifestul care incheie volumul: „Expresia care adera la idee nu e si nu trebuie sa fie un privilegiu al poeziei, al literaturii. Criticul cauta si el in serie sinonimica, asemeni poetului (…). Limbajul critic tinde la rândul lui sa aboleasca sinonimia.“ („Dictiunea ideilor“, p. 199).
In continuitatea logica si psihologica a acestei profesiuni de credinta se situeaza ciclul despre „Singura critica“, din volumul omonim (1986). Cele trei eseuri („Critica singura“, „Singura critica“, „Singura critica“), in care criticul isi ingaduie un joc al articularii (al dictiunii), vizeaza o coerenta ce se construieste din trei momente. Se porneste de la apararea criticii in sens lovinescian, pentru a vorbi apoi despre functia ei sociala, de afirmare a libertatii de opinie si a culturii libere, si a incheia cu o diagnoza a institutiei criticii românesti in perioada contemporana. Intereseaza, in aceasta parte finala, pozitia criticului in privinta unor probleme frecvent dezbatute: statutul cronicii literare, ecoul românesc al metodelor critice moderne, subiectivitate vs. obiectivitate in critica. Definirea criticii ca intelegere, intr-un paragraf sintetic cu valoare de manifest (deseori reluat in comentariile asupra lui Mircea Martin), ilustreaza inca o data principiul identificarii la care adera criticul: „Cred ca un critic ar trebui sa inteleaga si ceea ce nu iubeste; dupa cum ar trebui sa se apropie cu iubire de ceea ce nu intelege: sa incerce sa inteleaga si ceea ce la inceput n-a inteles, sa depaseasca momentele de contrarietate sau de opacitate printr-un elan de simpatie penetranta. (…) Intelegerea, deci, ca putere de supunere la obiect, ca proba de plasticitate spirituala, ca sfidare a inchistarii si suficientei, ca semn ca dialogul exista si comunicarea – comuniunea chiar – sunt posibile“ (1986, p. 80).
Cum se raporteaza aceasta critica la metodologiile domeniului? Mai degraba sceptic fata de tendintele de hipertehnicizare a discursului, nu le respinge insa din principiu, ci le recunoaste caracterul inovator in plan teoretic, subordonându-le totodata personalitatii criticului care le foloseste. Asadar, „conflictul“ intre perspectiva traditionala si cea moderna in critica se consuma, de fapt, „intre critici fara preocupari metodologice si metodologi care nu sunt critici“ (1986, p. 252). Mircea Martin reface, in felul acesta, situarea criticii de identificare la distanta atât de aplicarea stricta a unei metode, cât si de impresionismul nerational, pur intuitiv.
Dupa 1990, preocuparile criticului s-au extins in sensul unui atentii sporite acordata contextului social si istoric al operei, prin studii de sociologia culturii si istoria ideilor – domenii de cercetare (re)integrate, in ultimii ani, in zona de interes a teoriei literare românesti.
Personajul asteptat
ALEX. STEFANESCU
In unele piese de teatru, pe parcursul primului act, se vorbeste despre un personaj care nu se afla inca pe scena. Se creeaza astfel, in rândul publicului, o asteptare si o curiozitate care fac ca aparitia lui in actul al doilea sa constituie un eveniment. Acest statut de „personaj asteptat“ l-a avut de când era tânar si continua sa-l aiba si azi in viata literara profesorul universitar si criticul literar Mircea Martin.
El se pronunta rar asupra problemelor literaturii române contemporane, dar (tocmai de aceea) interventiile sale atrag atentia si au ecou. Cartea sa „G. Calinescu si complexele literaturii române“, 1981, cazuta ca un meteorit in spatiul nostru literar, intr-un moment de supraestimare propagandistica a realizarilor literaturii române, a suscitat un larg interes si a generat discutii animate.
Mircea Martin este un lider de opinie in general absent din viata publica. Dar niciodata uitat. Lumea asteapta mereu sa afle si versiunea sa in legatura cu ce se intâmpla in literatura româna. Nu vom sti niciodata daca aceste amânari tin de comoditatea unui barbat rasfatat sau reprezinta o tehnica de pregatire psihologica a publicului, in scopul obtinerii unui maximum de atentie. Cert este ca metoda functioneaza si „absentul“ se bucura de autoritate profesionala si morala. Contribuie la aceasta si sobrietatea sa, grija de a nu face – in rarele cazuri când intervine in discutie – afirmatii hazardate. Inalt si subtire, exsanguu, cu ochi de un verde-gri ocrotiti de ochelari si cu un nas ascutit, bun pentru adulmecare, criticul ni se infatiseaza ca un specialist in literatura, care poate spune cu precizie câte carate are un text.
Cu mare intârziere s-a aflat ce rol important a jucat Mircea Martin in formarea si afirmarea tinerilor din asa-numita generatie „nouazeci“, in calitatea sa de conducator al Cenaclului „Universitas“. S-a tot vorbit, un an, doi, douazeci despre „Cenaclul de luni“, a fost adus in repetate rânduri in prim-plan, prin diverse evocari, cenaclul „Junimea“ (versiunea din deceniile sapte si opt ale secolului douazeci), ca sa nu mai vorbim de gruparea de mare anvergura de la Cluj, „Echinox“, careia i s-au consacrat sute de articole si câteva monografii. Dar despre „Universitas“ exista doar ideea, difuza, ca… va veni vremea sa se discute si despre importanta sa.
Vremea a venit in… 2008, la 25 de ani de la infiintare, când a aparut volumul (de 568 de pagini format mare) „A fost odata un cenaclu…“
Schitând un istoric al cenaclului, Mircea Martin parodiaza cu finete o formula folosita de junimistii lui din secolul nouasprezece:
„Inceputurile Cenaclului «Universitas» nu se pierd in negura vremurilor. Prima intâlnire anuntata «oficial» (prin mici afise puse la Facultatile de Filologie si Filosofie) a avut loc in a doua vineri din luna aprilie a anului 1983.“
Cenaclul a fost frecventat de tineri autori dintre care multi au devenit ulterior cunoscuti. Este interesant de compus un „portrait en miettes“ al profesorului folosind extrase din evocarile lor:
Horia Gârbea: „Eu personal ii sunt recunoscator pentru impartialitate.“;
Lucian Vasilescu: „Mircea Martin si-a sumat rolul de capitan al corabiei – a botezat-o «Universitas» si a pornit a-si pierde din timpul vietii sale facând exercitii de abordaj cu un echipaj de ratati. Echipajul era compus exclusiv din voluntari al caror singur vis era sa fie ratatii de lux ai literaturii române. Ca sa fii un ratat autentic, trebuie sa ai ce rata – astfel gândeau matelotii si se straduiau din rasputeri sa rateze, saptamâna de saptamâna, cu fiecare sedinta de cenaclu, cât mai mult.“;
George Arun: „Profesorul Mircea Martin, conducatorul Cenaclului «Universitas», vorbea de fiecare data ultimul. Pe un ton scazut, egal, intr-o liniste religioasa care se instapânea odata cu tabietul profesorului de a-si drege glasul.“;
Doina Tudorovici: „Dl Mircea Martin este un om foarte fin, poate prea fin, prea scrupulos pentru o lume atât de agresiva! Am simtit-o atunci când am iesit trântind usile si, ulterior, când tot domnia sa (…) m-a indemnat sa ma intorc la cenaclu.“;
Anca Mizumschi: „Cine tacea la Martin? Pai, de obicei Martin insusi, precum si multi dintre cei executati, eu imi aduc aminte doar de executia celor cu valoare indubitabila ca Galatanu si Ioan Es. Pop.“; „Martin vorbea intotdeauna la sfârsit, cu tact si eleganta. daca victima fusese prea intens mursecata in opinia lui, punea lucrurile la loc cu un soi de normalitate neostentativa, daca, dimpotriva, fusese o sedinta cu prea multe prietenii literare afisate, le mai ajusta din poignet.“;
Mihail Galatanu: „Martin nu intervenea niciodata peste noi, decât daca trebuia. Nu tinea, absolut deloc, sa-si impuna punctul de vedere – si-l amintea cu discretie vanitoasa, dar fara atributele exterioare ale autoritatii.“;
Fevronia Novac: „Cenaclul «Universitas» era deosebit de eterogen. Participau la el scriitori si critici literari de toate vârstele, cu diverse gusturi literare si cunostinte in materie de literatura. «Universitas» nu a incercat niciodata sa fie o scoala literara. Desi conducatorul cenaclului, domnul profesor Mircea Martin, era un teoretician literar si critic dintre cei mai importanti, el nu a impus o directie cenaclului, respectând diversitatea lui.“;
Traian Ungureanu: „Spre deosebire de teribilistii magnetici si de academicii de plasament, Mircea Martin nu a convertit si nu a promovat. Seductia lui Mircea Martin a fost, pur si simplu, promisiunea implinita a educatiei. Stiu ca exact aceasta fanta luminoasa a strabatut seminariile si cursurile Profesorului si tocmai aceasta exceptie de la regulile vremurilor literar-istorice a atras.“;
Razvan Petrescu: „Ne-am intâlnit, era primavara si-n loc de sentinta prevazuta sin legatura cu un text trimis de Razvan Petrescu lui Mircea Martin printr-un intermediar, n.n.t am auzit fara sa inteleg imediat cele mai surprinzatoare cuvinte pe care le poate auzi un vag aspirant la imortalizare prin tipografiere. Era un om inalt, slab, cu pauze derutante in discurs, elegant ca si-acum, cu un cuvânt, discret, cu nasul lung, sobru si oarecum melancolic de nu cumva o fi fost vorba de un fel de inacceptare resemnata a lumii. Mi-a spus sec, cu mina judecatorului care te condamna pentru binele tau si-al omenirii, scotând din mapa o povestire, ca n-a mai citit ceva asemanator. Ca ii placuse. Dupa ce-am inghitit surpriza lipita de marul lui Adam in care tocmai trasese Wilhelm Tell, m-am pregatit sa ma clatin de fericire dar nu mi-a dat ragaz, pentru ca profesorul a incheiat propunându-mi sa-mi introduca doua, maximum trei texte intr-un volum colectiv de proza scurta ce urma sa apara la Cartea Româneasca.“
Aceste citate, remarcabile prin expresivitate (evocarea lui Razvan Petrescu fiind chiar antologica), se completeaza reciproc. Observam, printre altele, ca Mircea Martin practica si la Cenaclul „Universitas“ tehnica amânarii, prin care crea, in rândurile asistentei, o asteptare favorabila receptarii opiniilor sale.
La cei saptezeci de ani ai sai impliniti de curând Mircea Martin este in continuare „personajul asteptat“. Nu avem indoiala ca – in ritmul sau de cometa Halley – isi va face la un moment dat din nou aparitia in spatiul literaturii noastre cu o opera critica prin care va capta atentia tuturor.
„Orice fel de critica
mi se pare de neconceput fara imaginatia Celuilalt“
Mircea Martin in dialog cu Andrei Terian
Andrei Terian.: Stimate domnule Mircea Martin, dati-mi voie mai intâi sa va felicit pentru implinirea frumoasei vârste de 70 de ani. E o vârsta care, in cazul Dvs., ritmeaza nu doar o existenta, dar si o cariera critica exemplara. De aceea, as dori sa va intreb, pentru inceput, când s-a nascut criticul Mircea Martin: exista in tineretea Dvs. vreo experienta decisiva care sa va fi determinat sa urmati Filologia si, mai ales, sa optati pentru critica literara?
Mircea Martin: Multumesc, domnule Andrei Terian, si multumesc si revistei „Cultura“ pentru aceasta initiativa despre care trebuie sa spun de la inceput ca ma onoreaza, dar nu ma incânta câtusi de putin. „Frumoasa vârsta“ ar fi trebuit s-o implinesc abia peste 5 ani, când macar o parte din proiectele mele sper sa se realizeze si sa devina vizibile. Sunt in intârziere, draga domnule Terian, si nu doar cu 5 ani, sunt in mare intârziere… „Cariera critica exemplara“? Stiu ca exista, in asemenea momente aniversare, anumite conventii, anumite formule, dar sa ne amintim impreuna ca Tudor Vianu a murit la 64 de ani si G. Calinescu la 65, lasând in urma opere cu adevarat exemplare.
Revenind la mine si raspunzând la intrebare, nu-mi amintesc de un anumit moment sau de o „experienta“ anume care sa ma fi indreptat spre filologie. Mi-a placut sa citesc si sa scriu inca din scoala primara, am avut parte de profesoare de româna eminente care ma incurajau, dar eram bun si la matematica, fizica si chimie, discipline care se bucurau de un mare prestigiu social si intelectual; ezitam, de fapt, intre medicina (la presiunea familiei) si fizica nucleara. S-a intâmplat insa ca in toamna lui 1957, când terminam liceul, sa se anunte la Facultatea de Filologie din Bucuresti o sectie de „teoria literaturii, critica literara si folclor“. Suna imbietor, mai ales de la o departare provinciala, asa ca m-am decis brusc si fara sa ma mai poata disuada nimeni.
A.T.: Ati studiat Literele intr-o perioada nu tocmai irespirabila, dar deloc fasta pentru critica noastra (1957-1962). V-as ruga sa evocati putin atmosfera politica si culturala din vremea studentiei Dvs. Care au fost modelele intelectuale care v-au marcat in timpul facultatii? Cum si in ce masura credeti ca a influentat contextul ideologic imediat profilul mental al generatiei ’60?
M.M.: Da, atmosfera nu era tocmai respirabila. Simteai in aer o tensiune, o amenintare. Pentru mine, transplantarea la Bucuresti a insemnat – si din aceasta perspectiva – mai mult decât un soc cultural: unul existential. Eram singur, dezorientat; in septembrie 1958, am fost si exmatriculat. Incepuse valul de restalinizare, cu arestari (astazi binecunoscute, pe atunci secrete), epurari, „vigilenta revolutionara“ intarita sau, cu un termen la moda astazi, reinvestita. La inceputul anilor 60, mai precis, prin 62, au aparut unele semne de atenuare a presiunii ideologice, experienta terorii si-a pus pecetea asupra mentalului colectiv, inclusiv pe acela al noii generatii. Urme se pot gasi chiar in textele publicate atunci, dar si dincolo de textele propriu-zise, in biografii si in autobiografiile care conditionau pe atunci nu numai angajarea unei persoane intr-un post oarecare, ci existenta ei insesi. Nu era echivalentul CV-ului de astazi, cum ar putea fi unii inclinati sa creada, pentru ca, de fapt, „cheia“ dosarului o constituia originea sociala, iar elementele decisive erau date de apartenenta politica a parintilor si a rudelor apropiate. Dupa zeci de ani, nu ma pot gândi cu detasare si umor la rolul serviciului de cadre in viata mea (din 57 pâna in 89!).
In ciuda conditiilor contextuale si a terorii generalizate care impiedica sau disturba comunicarea intre persoane, in ciuda precaritatii si partialitatii informatiei culturale ingaduite oficial, pot spune ca am avut, in genere, profesori buni si in Facultate. Ma intrebi de modele, aici s-ar cere o discutie… Daca model inseamna o figura pe care o consideram exemplara si ale carei performante aspiram sa le egalam cândva chiar daca in momentul respectiv le resimtim ca infinit departate, atunci modele au fost pentru mine, in ordine cronologica, Edgar Papu, Tudor Vianu, G. Calinescu.
Dar exista si altfel de modele sau, mai bine-zis, o altfel de actiune modelatoare: una difuza, adesea inaparenta, exercitata in timp si constientizata mai târziu sau deloc. O interpretare memorabila, o judecata de valoare sustinuta convingator, o anumita tinuta, o intonatie anume, sugestii de lectura, opinii despre viata in genere etc., toate acestea trec de la un profesor care-si respecta profesia la un student dornic sa invete. Eu am invatat mult de la Savin Bratu, Mihai Pop si Zoe Dumitrescu-Busulenga – de care am fost mai apropiat in anii de facultate, dar si de la Silvian Iosifescu, Vera Calin si Ion Ianosi cu care m-am imprietenit mai tarziu.
A.T.: Faceti parte dintr-o generatie de critici care a avut o sarcina dificila, dar si o sansa: aceea de a inlatura dogmatismul sociologizant al deceniului sase si de a reimpune primatul valorii artistice. Stim cu totii ce s-a câstigat in urma acestei batalii: o relativa autonomie a actului critic, insuficienta daca o comparam cu epoca actuala, dar imensa in raport cu perioada anterioara. Si totusi, prin configuratia acestei paradigme instaurate la mijlocul anilor ’60 si perpetuate prin anumite trasaturi (neoimpresionism, reticenta fata de teorii si metode, alergie fata de „social“ etc.) pâna in clipa de fata nu cumva s-au ratat si o serie de oportunitati pe termen lung? Va puteti inchipui un alt scenariu de evolutie a criticii românesti de dupa 1965?
M.M.: Intrebarea este extrem de interesanta si nu e, desigur, o intâmplare ca ea vine de la unul din autorii reprezentativi ai celei mai tineri generatii de critici. Aceasta ipoteza contrafactuala mi se pare fecunda pentru oricine s-ar angaja intr-o istorie a criticii literare românesti postbelice. Noi, ca actori ai perioadei, nu prea aveam cum sa ne punem problema in acesti termeni. Pentru noi autonomia câmpului artistic si preeminenta criteriului estetic au devenit si au ramas repere ferme, a caror negociere era de neimaginat. Caracterul lor polemic in conditiile ideologiei totalitare s-a mentinut pâna târziu in anii 80, când s-a produs o dezamorsare provocata de degringolada – inclusiv ideologica – a regimului.
„Alergia“ fata de social a existat, e drept, dar si aici e loc de nuante si de explicatii pe care e greu si nepotrivit sa le dezvolt acum. Ar trebui totusi precizat faptul ca nu s-a câstigat atunci doar o „relativa autonomie a actului critic“, ci si o anumita eficienta a lui in plan social. Critica literara a exercitat prin ceea ce as numi – cu un termen neacademic, dar exact – agatarea indârjita de criteriul estetic, un rol social indirect si subversiv, aparând si promovând valorile literare autentice si descurajând, fie si prin ignorare, veleitarii si oportunistii, „laudatorii“ de serviciu.
Am vorbit si am scris cu alte prilejuri despre limitele acestui estetism in ansamblul câmpului literar. Daca e sa ma refer la consecintele lui, in plan intern, al profesiunii insesi, ele au insemnat, intr-adevar, rezistenta la teorie (nu in sensul lui Paul de Man) si la metodologie. Acestor oferte generoase si fecunde in alte domenii (in spatii literare libere) li s-a raspuns, in genere, la noi – empiric si pragmatic – cu un impresionism „sanatos“. (Adjectivul trebuie inteles in ambele lui sensuri: peiorativ si pozitiv). La urma urmelor, cu ce se putea alege un cronicar literar din psihocritica sau din critica arhetipala, de pilda, decât cu identificarea unor motive sau unor precautii in propriile lecturi? Dar critica are si alte forme de manifestare, iar acolo insuficienta teoretica se resimte din plin.
Ca sa raspund insa la ultima parte a intrebarii, ar trebui sa pornesc mai de departe, de la specificitatea regimului comunist in România, ceea ce ar presupune, din nou, prea multe disocieri prealabile. De ce in alte tari comuniste (Cehoslovacia, Polonia, Ungaria) critica a fost puternic alimentata, informata de sociologie si de istorie, de ce acolo ea a urmat „un alt scenariu de evolutie“? Voi raspunde scurt, sarind peste multe etape: pentru ca acolo comunismul a fost luat in serios – si de activisti si de criticii insisi – atât in anii 50, cât si mai târziu. Asa se explica faptul ca acolo n-au avut loc distrugeri culturale ca la noi in anii 50, si, la fel, faptul ca acolo au aparut Charta 77 pragheza, KOR-ul polonez, „antipolitica“ unui Georgy Konrad.
A.T.: Nu v-am adresat intâmplator intrebarea precedenta, dat fiind ca ati fost unul dintre cronicarii literari cu autoritate in perioada „liberalizarii“. Ce v-a facut sa abandonati aceasta indeletnicire si sa va indreptati, dupa 1970, catre studiul academic manifestat in principal prin lucrarile Dvs. de teorie si de critica a criticii?
M.M.: Mi-e usor sa raspund la aceasta intrebare. Nu am argumente superioare, de ordin moral, precum Tudor Vianu, am crezut si cred in posibilitatea si utilitatea criticii curente, a cronicii literare. N-am mai practicat-o pur si simplu pentru ca n-am mai avut unde sau n-am avut aceleasi conditii ca inainte. In urma manifestatiilor studentesti din ajunul Craciunului 1968, conducerea revistei „Amfiteatru“ (unde tineam cronica literara) a fost schimbata prin ordin de „sus“. Ca si alti colaboratori permanenti (nu toti), am parasit redactia in semn de solidaritate cu vechea conducere. As fi putut, daca as fi tinut cu tot dinadinsul, sa scriu, alaturi de altii, la „România literara“ sau in alta parte. Dar n-as mai fi beneficiat nici de ritmul lunar (pentru mine ideal) si nici de exclusivitatea dreptului de a alege cartile. Ar fi fost mult mai greu sa fac vizibil si sa impun un program critic.
A.T.: Intr-un articol din 2001 va recunosteati „magistrul“ in persoana lui Marcel Raymond si explicati aceasta intâlnire fertila prin faptul ca in 1969 vi s-a propus sa prefatati traducerea româneasca a studiului „De la Baudelaire la suprarealism“. Dar, dincolo de aceasta conjunctura, ce v-a atras la „critica de identificare“? De ce Raymond si nu Barthes, bunaoara, mai ales ca alegerea Dvs. s-a produs intr-o vreme când ecourile revolutiei produse de „Noua Critica“ franceza se resimteau inca
puternic la noi?
M.M.: Prefata la cartea lui Marcel Raymond reprezinta ocazia fericita, dar nu explicatia intâlnirii – pentru mine destinala (daca in ziua de azi mi se ingaduie un asemenea termen) – cu marele profesor si critic. Exlicatia este … intâlnirea insasi. – experienta revelatoare, cum ar spune Virgil Podoaba, pe care am avut-o in proximitatea acestui om si a cartilor sale.
Dar, simt nevoia sa spun ca atractia pentru critica de identificare nu se leaga neaparat de numele lui Marcel Raymond, este, oricum, anterioara intâlnirii cu el iar, pe de alta parte, personalitatea lui e departe de a se reduce pentru mine la faptul ca a practicat o critica de identificare. Pot sa afirm ca am avut o inclinatie instinctiva pentru acest mod de a citi si interpreta literatura – ceea ce risca sa sune ciudat din partea unui critic. Merg, totusi, mai departe si spun ca identificarea mi s-a parut modul firesc, natural, de a face critica, spre a nu zice singurul mod.
De ce Marcel Raymond si nu Roland Barthes? Explicatia e de ordin biografic. Pe Marcel Raymond am avut sansa extraordinara de a-l cunoaste personal, de a vedea si intelege cum gândeste, cum se raporteaza la oameni (inclusiv la colegi) etc. Scriitura lui Roland Barthes era fascinanta, e adevarat, ideile lui erau, nu o data, revolutionare, si m-au marcat, fara indoiala. Dar ramâne diferenta intre un om de hârtie si un om in carne si oase si, mai ales, in spirit si suflet. E rar, e rarissim, sa stai (fie si doua-trei luni) in apropierea unui om, a unui mare om, si (à propos de modele) sa nu fii dezamagit de nici una sau de nici unul din vorbele sau gesturile lui. Câte modele rezista la proba unei oricât de relative intimitati?
A.T.: Am impresia ca asocierea Dvs. cu „critica de identificare“ tinde sa devina de la o vreme incoace un cliseu. In ceea ce ma priveste, cred ca exista o anume ruptura care se petrece in scrisul Dvs. in jurul anului 1980 si care se constata in cartile despre Calinescu si Fundoianu, dar mai cu seama in prima parte a volumului „Singura critica“ (1986). Spun asta deoarece mi se pare ca in volumele respective se produce o reorientare a interesului Dvs. dinspre imanenta catre transcendenta textului, in special catre mecanismele ideologice sau institutionale care determina fenomenul literar. In cazul in care ipoteza mea este corecta, ce a provocat aceasta cotitura?
M.M.: Chiar daca parerea mea nu prea are importanta in aceasta materie, tin sa te contrazic, iubite domnule Terian. Desi problematica volumului consacrat lui Calinescu este predominant ideologica, cred ca am continuat si in cuprinsul lui aceeasi practica identificatoare. Iar cât il priveste pe Fundoianu, acolo lucrurile mi se par si mai clare, exegeza mea este una identificatoare. (Sa ne intelegem, e o remarca taxonomica, nu axiologica). Nici portretele din volumul „Singura critica“ nu sunt mai putin „identificari“, in ciuda rezervelor sau obiectiilor prezente in text. Spiritul critic nu lipseste si nu trebuie sa lipseasca din critica de identificare.
O „reorientare a interesului (meu) dinspre imanenta catre transcendenta textului“ se produce, cred, abia dupa 1989, când astfel de abordari devin posibile, adica practicabile pâna la capat, fara omisiuni si eufemisme. Dar chiar si in aceste din urma situatii, când schimbarea obiectului si a mijloacelor este vizibila, se poate vorbi de o „cotitura“, dar nu de o „ruptura“. Si nu pentru ca as tine neaparat sa fiu egal cu mine insumi, ci pentru ca am inteles de la inceput critica de identificare intr-un mod care o face compatibila cu abordarile mai largi, culturologice, institutionale chiar. In ce sens?
In sensul ca, pentru mine, lectura identificatoare a insemnat intotdeauna o sansa data obiectivitatii, nu subiectivitatii, un efort de supunere la obiect, de obiectivare, nu un pretext pentru o parada a unei inteligente speculative. Critica de identificare este constitutiv orientata spre Celalalt, nu spre sine; ea e de neconceput fara o dimensiune a alteritatii. De fapt, orice fel de critica mi se pare de neconceput fara imaginatia Celuilalt.
Cum se vede, abia acum raspund la intrebarea anterioara: asta m-a atras spre critica de identificare.