Lectura Cronicilor literare ale lui Mircea Iorgulescu, grupate într-un volum alcătuit şi editat la Karta-Graphic din Ploieşti de Ioan Groşescu, colegul şi devotatul prieten de-o viaţă al criticului, prilejuieşte reîntâlnirea cu un foiletonist pur-sânge. Mulţi au scris şi scriu cronică literară, dar puţini au reuşit şi reuşesc să facă din această specie una cu adevărat vie, precum Mircea Iorgulescu. Cartea, prefaţată de Gabriel Dimisianu şi apărută, din păcate, postum (criticul a murit, răpus de cancer, la Paris, în 2011) cuprinde cronici publicate în revista 22, în perioada noiembrie 2001 – februarie 2004, dar cele ce nu au fost incluse în volumul Tangenţiale (Editura Institutului Cultural Român, 2004).
Istoric literar pasionat de documentul revelator, biografist cu verb de scriitor epic, autor de eseuri scrise cu un condei scăpărător – cel despre lumea lui Caragiale a devenit clasic –, pentru Mircea Iorgulescu, critica de întâmpinare a însemnat vocaţia dintâi. Cu temperamentul său tumultuos şi cu un remarcabil talent de jurnalist, el voia mereu să fie primul, aşa-zicând, la locul faptei şi să se pronunţe „la cald“, asumându-şi riscul de a fi infirmat ulterior. În viziunea sa, cronicarul literar poate greşi, dar nu are voie să somnoleze. De luat aminte. Mircea Iorgulescu pendula între bibliotecă şi aerul tare al actualităţii de dincolo de rafturile ei. Departe de ţară, se informa cu lăcomie despre tot ce se petrecea aici. Şi nu numai în câmpul literaturii, al culturii. Se şi implica profund, dar o făcea cu o anumită detaşare – nu o dată ironic, chiar sarcastic – faţă de bălăceala postdecembristă şi de ifosele elitiştilor dâmboviţeni care calcă în ridicol cu şi fără graţie. A şi plătit nemeritat pentru fervoarea şi sinceritatea sa, fiind – scrie cu mâhnire şi Gabriel Dimisianu în Cuvântul înainte – „lovit cu ură şi cruzime de foşti prieteni, acuzat de infamii nedovedite dar în stare să-l murdărească în ochii neştiutorilor şi să-l tulbure profund“. Cum ar fi zis Petre Pandrea: aşa merg lucrurile „în puturoasa Valahie“, mai ales după revoluţii, reale sau trucate. S-a spus că lui Iorgulescu îi repugna tranzacţionismul. Floare rară pe aici, pe la noi, unde tranzacţionismul, astăzi mai înfloritor ca oricând, pare să fie o trăsătură a specificului naţional. A sugerat-o, dacă nu chiar a afirmat-o mai demult Mihai Ralea, el însuşi un campion al tranzacţionismului, dar nu pe mize derizorii.
În cronicile lui Mircea Iorgulescu, mai presus de judecăţile de valoare, unele cam repezite sau prea generoase – de exemplu, cea privind cartea lui
G. Liiceanu, Uşa interzisă, care l-ar situa, în opinia sa, pe cunoscutul filozof „în rândul întâi al scriitorilor români de azi“ sau cea referitoare la Femeia din fotografie a Tiei Şerbănescu, criticul încheindu-şi recenzia cu sintagma, grea ca o piatră de moară pentru biata autoare: „mare literatură“ ori aprecierea că istoricul de salon Neagu Djuvara, altminteri fermecător memorialist, ar fi „unul dintre cei mai importanţi scriitori români. De azi“ – sunt de remarcat stilul, pregnanţa formulelor definitorii, uneori memorabile, spiritul polemic exercitat cu o impecabilă ţinută intelectuală. Polemistul demontează minuţios şi argumentează abundent. În Campaniile sale, cu termenul lui Ibrăileanu, care, aşa cum observam în comentariul la volumul Tangenţiale, li se potriveşte de minune, el denunţă lipsa probităţii şi onestităţii intelectuale, mistificările, falsele „idei primite“ (a se vedea ampla şi amănunţita analiză a tomului de 500 de pagini Cioran, Eliade, Ionesco. L’oubli du fascisme al Alexandrei Laignel-Lavastine, a cărei metodă de cercetare e practicarea „cu hărnicie a plagiatului şi compilaţiei nemărturisite“), dar şi provincialismul nostru cultural, „delirul ideologic“, opintirile revizioniste în canon, care nu au făcut decât să arunce în derizoriu teoria lui Lovinescu, practicile de demolare a valorilor în cel mai pur stil stalinist, inclusiv prin fabricarea de „dosare“ mincinoase etc. Extrem de dur şi nedrept în anumite privinţe este redutabilul polemist şi cronicarul de la 22 cu Marian Popa ca autor al Istoriei literaturii române de azi pe mâine. În acest caz ironiile sale cad uneori alături sau vizează aspecte neesenţiale. O fi având Marian Popa „vocaţie de scenograf“, cu expresia lui Mircea Iorgulescu, adică un fel de aranjor al tabloului literaturii şi al lumii literare, dar asta nu-l descalifică nicidecum. O asemenea „vocaţie“ avea şi, păstrând proporţiile, G. Călinescu. În comentariul ce seamănă pe alocuri cu un rechizitoriu, el identifică două mari obsesii ale criticului trăitor de multă vreme la Köln. Una dintre acestea ar fi viaţa sexuală a scriitorilor. „Pornocritică?!“, întreabă mirându-se insinuant Mircea Iorgulescu. Or, termenul este cât se poate de impropriu. Nu e nici critică, nici pornocritică. A consemna faptul că un scriitor este homosexual nu înseamnă a face critică, ci, eventual, biografie. Iar o istorie literară o impune cu necesitate. Mai important este modul cum e văzută şi „cântată“ sexualitatea în proza, poezia sau dramaturgia scriitorilor. În această idee, citez cu admiraţie finalul cronicii la romanul Tricephalos al Ruxandrei Cesereanu: „În comparaţie cu anume proze ale Hortensiei Papadat-Bengescu, cu poeziile Mariei Banuş din Ţara fetelor sau lirica Martei Petreu, fiindcă în literatura română actuala revoluţie sexuală izbeşte uneori de pereţi uşi deja deschise, şi artistic bine deschise, cartea Ruxandrei Cesereanu are adesea recea strălucire, chiar perfecţiunea unui superb veşmânt sută la sută poliester“.
Filolog fin, lui Mircea Iorgulescu îi reuşesc jocurile lingvistice şi expresiile plastice. Textul se resimte benefic de umorul său fin. O eroină a lui Radu Cosaşu, soţie de cenzor şi „iubita ocultă“ a unui scriitor care, călcând strâmb, n-a mai putut să publice timp de 12 ani, petrece cu amantul ei, într-un cadru pe cât de umil, pe atât de romantic, „o noapte de amor fraudulos, una, însă, aniversară“, căci se împlineau 10 ani de „adulter bine ascuns“ sau, mai inspirat spus, de „amor ilicit“. Replică la jurnalismul politic devenit „un fel de cronică mondenă“, publicistica Ilenei Mălăncioiu ilustrează nu atât o voce „«într-un pustiu», ci într-un vacarm. Sau, dacă preferăm, într-un pustiu de vorbe“, în fine, o publicistică în care „supremaţia artistului asupra jurnalistului înseamnă accesul la esenţial“. Concertul de deschidere al lui Daniel Cristea-Enache – „prefaţat generos de C. Stănescu“ – îi oferă ocazia unei schiţe de portret psihologic. Una dintre liniile acestuia este ispita răsfăţului ce contrastează cu „ţinuta în general sobră şi riguroasă a cronicilor lui“ care e ţinuta unui „bun critic“ şi a unui „excelent cronicar literar“ atunci „când uită de sine, cum uită de ei în scenă actorii buni“. În Scriitorincul lui Dan C. Mihăilescu – „probabil literatul român cel mai bine adaptat regulilor culturii de piaţă“, preocupat de „a se arăta la modă, informat, pe creasta zilei“, cu un stil critic şi jurnalistic „artist“ mai mult prin „intensitatea cromatică“ decât prin „fineţea expresiei“ – îl amuză, între altele, „ştrengăriile metafizice“ ale autorului. Apreciază ironic tehnicile publicitare ale acestuia „perfect potrivite cu mediul autohton“ şi, în cheia jucăuşă a lui Dan C. Mihăilescu, caracterizează imposibila vocabulă din titlul cărţii: „Un zbenghi“. Etc.
Când comentează cărţi de proză, Mircea Iorgulescu obişnuieşte să refacă alert şi sugestiv firul epic sau să reconstituie atmosfera într-o manieră menită să-l incite pe prezumtivul cititor. Scriind, de pildă, despre romanul lui Petru Cimpoeşu, Simion Liftnicul, unul dintre cele mai bune apărute la noi în ultimii douãzeci şi cinci de ani, altminteri foarte puţine, el configurează succint şi captivant, utilizând materialul clientului, imaginea lumii în care se întâmplă cele narate de prozator; o imagine a mahalalei pe verticală, mai sufocantă decât cea pe orizontală, multiseculară, bacoviană, că doar ne aflăm la Bacău, dar un Bacău generic, care, într-un sens mai larg, este chiar România (cronica se intitulează Viaţa la români, după Evenimente): „Acţiunea romanului este plasată într-un bloc de opt etaje dintr-un oraş de provincie, oraş de altfel precizat – Bacău. Pereţii dintre apartamente sunt subţiri, totul se aude, de la chiţcăielile erotice ale cuplurilor în activitate la trasul apei în spaţiul imperial. Se trăieşte într-un fel de colectivism olfactiv, ce şi cine găteşte se ştie şi se simte imediat. Apa caldă mai mult nu curge. Liftul se strică deseori, dar nimeni nu se miră că depanatorii nu se grăbesc să vină. Pe paliere e tot timpul beznă, ziua pentru că proiectantul blocului nu a pus ferestre, iar noaptea fiindcă becurile ori sunt arse, ori lipsesc, iar comutatoarele au fost oricum smulse, «de forţele întunericului». În momentul acţiunii romanului se anunţă sistarea furnizării gazelor… În acest bloc, un bloc «turn», aflat pe strada Oilor (fostă Euler), trăiesc pensionari, şomeri, «întreprinzători», un profesor, un jandarm, un instructor de yoga, un cizmar, un baterist, dar sunt şi locatari «numai pe hârtie», unii plecaţi în Turcia, alţii prin Germania, care pe unde a putut. Pe scurt, omenet de tot felul – ca la bloc! Există şi un şef-de-scară, desigur pensionar, desigur fost angajat la Securitate, chiar dacă într-o funcţie modestă şi cu grad mic. Dar cetăţenii îl respectă, are simţul ordinii“.
Întâmplarea face să scriu aceste însemnări într-un bloc tot cu opt etaje, nu din Bacău, ci din buricul Iaşului, unde un locatar nou-venit de la trei îşi recondiţionează apartamentul. Se dărâmă cu elan revoluţionar. Bubuiturile ce nu contenesc de vreo săptămână sunt ca de tun, liftul este defect, depanatorii au venit, dar ca şi ieri, ca şi alaltăieri, degeaba. Se vede limpede că nu prea se pricep; cei care se pricep cu adevărat au plecat „care pe unde a putut“. Repară lifturi în UE sau prin cine ştie ce alte… uniuni. Există o consolare, totuşi: într-o ţară suprarealistă ca a noastră, viaţa bate literatura.