Constatam, de peste zece ani, ca echipelor noastre din prima divizie iarna noastra cea atât de capricioasa nu le mai pune piedicile de altadata, anume de a nu se putea antrena pe terenuri foarte bune; sau de a nu juca, cel putin în jumatate dintre meciurile oficiale ale returului, în amicale, în aceleasi conditii excelente. Din pacate, lucrurile bune nu se întâmpla aici, acasa, ci în Cipru, mai întâi, iar mai apoi pe litoralul Antalyei. Se practica si varianta Peninsulei Iberice, dar acolo este aproape la fel de scump ca în insula Afroditei. Asa ca, mai toti de la noi îsi pregatesc sezonul oficial stând pâna la douazeci si ceva de zile (sau doua stagii mai scurte) pe coasta Antalyei. Care nu are nici mai mult, nici mai putin decât vreo 600 de kilometri, dotati pentru a acoperi toate gusturile si exigentele turismului, pe tot parcursul anului. Un adevarat miracol! Confirm acest adevar, fiindca sunt unul dintre cei care au simtit, înca de pe la sfârsitul anilor ’60, ce se va întâmpla în Turcia. Aveam, cu Dinamo, relatii foarte bune acolo, în special cu celebra Fenerbahce, al carei presedinte era pe atunci primarul Istanbulului, Farouk. Astfel, si iarna si vara jucam meciuri de pregatire în principal cu formatia sa ori alta cu care se puneau ei de acord, fiind în foarte bune relatii. Stateam mai mult pe malul asiatic, adica în Fanar, si cred ca am facut de trei ori mai multe drumuri cu ferry-boat-ul între cele doua maluri, decât de la Bucuresti la Constanta cu trenul, în toata copilaria mea, de când am început sa fiu dus de parinti, dupa 1958, în fiecare an la mare.
Ciudat mai era Istanbulul acelor vremuri! Amestecul dintre Orient si Occident era prezent la tot pasul. Si înauntrul, dar si în afara zidurilor vechiului Constantinopol. Strazi înguste, pe care se târau în ritmul aglomeratiei noastre de acum mari masini americane, alaturi de platforme din lemn si caratoare de marfa, trase mai mult de magari sau chiar de oameni! Era, însa, capitalism, si se simtea imediat flerul lor negustoresc. Sigur, existau si decalaje mari de trai, dar toti se descurcau, având hrana asigurata, de la pâinea saracilor (multi), pâna la delicateturile de cea mai buna calitatea, accesibile celor avuti. Traiau în pace, i-adevarat, sub comanda unor dictaturi militare, ce s-au cam succedat dupa marele lor reformator, presedintele Atatürk. Primarul Farouk ne-a aratat, odata, chiar locul unde, la sfârsitul saptamânii, se întâlneau, aproape de cantonamentul lui Fenerbahce, mai marii armatei, pentru a hotarî soarta tarii lor. Repet, erau deja anii ‘70. Apoi, a venit guvernul, mai democratic, al lui Bülent Ecevit. Dar tot cu generalii la putere! Si câte nu s-ar mai putea povesti din acea perioada, în care nu cred ca am pierdut mai mult de doua jocuri în fata ospitalierelor noastre gazde. Cert este ca relatiile dintre noi si ei s-au oprit prin 1977, când am facut un turneu, vara, la invitatia lui Besiktas si, sigur, ne-am cam dat în petec. Am evoluat, într-un meci, gen spaga suplimentara, la Eskisekir, unde antrena fostul dinamovist Neagu. Ce vreti? Ne sclipeau si noaptea, în somn, vitrinele cu aur si haine de piele din bazar. Apoi, fiind cald afara, dupa jocurile de pe „Mithat Pasa“, singurul lor stadion pe care se evolua atunci, am consumat ceva beri în plus. La plecare, turcii ne-au comunicat ca ar mai fi ceva de plata, extra. Inspirat, un fel de a zice, a raspuns pentru toti bietul Sandu Gabriel, fie-i tarîna usoara: „Cine sa plateasca, Besiktas plateste!“. Dar, dupa acest obisnuit la noi… „turcul plateste!“, n-am prea mai fost invitati pe acolo. Ce vreti, fostul mare imperiu are urechile mereu ciulite, iar la ei o decizie odata luata e respectata de toata lumea. As mai aminti, pentru a avea o imagine veridica asupra felului în care arata Istanbulul acelor ani, ca aeroportul era un fel de „Baneasa“ de la noi. Iar drumul de la el pâna la portile de intrare în orasul lui Constantin cel Mare semanau mult cu iesirea noastra din Bucuresti, pe celebra cale a Colentinei! Este tot atât de adevarat, se vorbea înca de pe atunci, ca „spatiul Antalyei“ ar fi, pentru ei, un fel de „Coasta de Azur“. Dar, atunci n-am vazut-o! Se spunea ca au hoteluri de lux si plaje minunate, iar mai toata lumea, vara, se perpelea sub dogorâtorul lor soare, racorindu-se imediat în cristalul Mediteranei.
Dupa zece ani, adica prin 1988, am prins un scurt turneu la Istanbul, în postura de antrenor al „speciilor rosii“ clujene. Ei bine, am ramas înmarmurit. În afara de centru, si el modernizat, si de bazar sau de clasicele moschei, n-am mai recunoscut aproape nimic. Aeroportul era parca altul, imens, iar autostrazile si cartiere întregi de blocuri moderne aparusera peste noapte, în locul cocioabelor, parca, de pe Colentina, unde acum vezi mai mult covrigarii, spalatorii si mici pravalii cu de toate sau cu mai nimic. Teribila schimbare de peisaj, dar si de continut. Toata lumea muncea, cele mai mari firme produceau în Turcia. Si lucruri de calitate! În fine, nu întâmplator, dominau si în topul turismului european. Cam treisprezece milioane de turisti calcau anual prin batrânul Constantinopol, din care doar Sfântul Scaun Papal nu si-a recuperat ctitoria initial crestina a „Sfintei Sofia“. Decalajele nivelului de trai se schimbasera si ele într-o alta proportie. Aveau si ei saraci, dar nu muritori de foame ca la noi acum. Si n-am vazut cersetori! Dar, ceea ce mi s-a parut cel mai important este ca reusisera sa-si creeze o clasa de mijloc numeroasa si stabila. Chiar daca au revenit la rigorile islamice, cu un astfel de partid la putere. Ordinea era si mai riguroasa, deci, generalii, chiar daca mai în umbra, erau înca acolo.
Desigur, curiozitatea, dar si melancolia unui trecut destul de apropiat m-au readus în Turcia si dupa 1990. Am mers acum în Antalya, într-o saptamâna de vara. Într-un hotel cu de toate, parca un paradis, unde, trei persoane, având totul la dispozitie de dimineata pâna noaptea târziu, am scos din buzunar doar vreo mie si doua sute de dolari. Cu avion cu tot si, bineînteles, de la micul dejun pâna la miezul noptii mâncai si beai tot ce voiai în acest paradis de hotel, cu piscine, restaurante cu toate profilurile si camere demne de „Seherezada“. Totul, precizez, costase cam 50 de dolari de persoana, pe zi! Atunci am realizat, pentru prima data, ce înseamna miracolul Antalya. Am mai si întrebat în stânga si-n dreapta, ca sa înteleg. Cum de a crescut acest oras, în doar 15 ani, de la 100 000 de locuitori la 1 milion si jumatate, cât numara acum? Dar, mai ales, cum au construit, pe 100 de kilometri, hotel lânga hotel, majoritatea de 5 stele, cu preturile si serviciile pe care le-am aratat? Pe lânga toate acestea, mai peste tot au fost create zeci de complexe cu terenuri de fotbal sau de golf, iluminate, de cea mai buna calitate. Iar explicatia este dezarmant de simpla. Statul a cesionat celor interesati, fie ei straini, rusi în special, gen Abramovici, dar verificati dupa performante, terenurile de pe malul marii, pe 50 de ani, gratis! Mai mult decât atât: le-a dat si credite, fara dobânda, de la bancile lor (noi nu mai avem asa ceva!), pe aceeasi perioada, pentru a construi. Preturile sunt mai mult decât accesibile, existând societati care încheie contracte în acest sens. Nu întâmplator hotelurile, toate!, sunt aproape pline chiar si iarna, întesate de mai toate semintiile lumii. La care se adauga si vreo 200 de echipe de fotbal din Europa si Asia, care se antreneaza si joaca programat între ele. Sunt cam 30, 40 de jocuri pe zi. Si nici nu se stie, la ei, cine raspunde de turism si de dezvoltare. Statul a creat strategia generala, a dat fondurile necesare celor care conduceau regiunea, iar acestia le-au investit cu grija si cu cap, conform particularitatilor zonei. Democratie realista fara doar si poate.
Aduc aminte ce-am mai spus cu alta ocazie: si la noi s-ar putea folosi aceasta strategie de turism, pentru vara, în multitudinea de statiuni pe care le avem, de la 400 de metri în sus. Astfel, vara, nu numai ca echipele noastre nu ar mai lua alt drum strain, acela al Austriei de pilda, dar am putea beneficia si de prezenta a zeci de echipe arabe, care fug si ele, în aceeasi perioada, de soarele toropitor. N-a interesat si nu intereseaza pe nimeni aceasta idee! Mai mult decât atât, si acolo unde erau ceva terenuri, au fost distruse, în beneficiul dubioaselor afaceri imobiliare ce mergeau ca pe roate, doar speculativ însa, pâna de curând la noi. Cu siguranta, nu am fost si nu vom fi, niciodata, nici imperiu si nici nu avem mentalitate de negustori adevarati. Mare pacat, fiindca astfel toti ne dau… doar cu tifla.
Autor: CORNEL DINUApărut în nr. 3102011-02-10