Petre Barbu, Pana la capatul liniei, Colectia „Proza“, Editura Cartea Româneasca, Bucuresti, 2012, 168 p.
Douazeci si una de schite si patru nuvele compun cea mai recenta carte de proza a lui Petre Barbu. Naratiunile de maximum trei pagini (destul de unitare tematic si stilistic) au fost publicate, pe parcursul ultimilor doi ani, în editiile de vineri ale cotidianului „Adevarul“, construindu-si un public fidel, care, foarte probabil, astepta antologarea lor. În schimb, nuvelele (care ocupa aproape doua treimi din volum) raspund mai degraba orizontului de asteptare al autorului însusi, ele evidentiind etape importante ale devenirii sale identitare si literare.
Amprenta Petre Barbu
De pilda, „Marul“ (istoria scrierii sale în anul IV de facultate este relatata de prozator într-un interviu acordat Doinei Ioanid, în „Observator cultural“, nr. 602, 2011) constituie una dintre primele încercari epice ale lui Barbu si consfinteste înstrainarea de o viitoare cariera în domeniul ingineriei, iar „Surâsul cailor“ (datata 1988), „Era marinar si semana cu Al Pacino“ ori „Raport confidential despre scufundarea piramidelor“ surprind burlescul vietii din comunism/ primii ani ai tranzitiei, când toate fantasmele si universurile compensatorii (inclusiv cele artistice) contribuie doar la îngrosarea absurdului unei existente doldora de prejudecati, de conformism, de refulari, de frustari si de rutinari aplatizante.
Incluse oarecum fortat în „Pâna la capatul liniei“, aceste nuvele au meritul de a devoala (tezist, uneori, cu irizari textualiste sau în maniera realismului magic, alteori) mecanismele creatoare ale prozelor marca Petre Barbu: captivi într-un infern cotidian în care prolifereaza parca necontenit formele de însingurare si de mortificare spirituala, oamenii cauta solutii dintre cele mai insolite pentru depasirea unei crize existentiale generalizate. Fara exceptie, demersurile se dovedesc inutile, astfel justificându-se coloratura parodic-burlesca sau dimensiunea tragi-comica care pigmenteaza destinele dramatice ale loser-ilor din epica lui Barbu. Pe de alta parte, nuvelele amintite dau seama si de scaderile sale estetice (unele sanctionate, de altfel, în câteva cronici dedicate romanului din 2005, „Blazare“): prozele suspenda derizoriul si banalul existential în proiectii parabolice/ fantasmatice artificiale; din aceeasi apetenta pentru conferirea exemplaritatii situatiilor epice, personajele sunt fortate sa cadreze cu niste tipologii sau devin neverosimile din cauza reflectiilor existentiale ori literare pe care le rostesc; mai mult, tumultul carnavalesc al vietii cotidiene este configurat prin intermediul alternarilor ametitoare ale planurilor narative si prin rasturnari epice cvasi-senzationaliste, inhibante pentru cititori.
Însa niciuna dintre aceste imperfectiuni nu afecteaza cele douazeci si una de schite din „Pâna la capatul liniei“. Pastrând imaginarul si strategiile literare care l-au consacrat, autorul însceneaza o asumare biografica mai accentuata/ explicita ca oricând. Loser-ul protagonist este chiar Petre Barbu, asa încât criza nu mai apartine tuturor si nimanui, dupa cum reprezentarea deziluziei si ratarii este ferita de tentatia generalizarilor fortate. Cu atât mai substantiale se dovedesc ego-prozele volumului din 2012, cu cât autorul experimenteaza si literaturizeaza o serie de traume autentice. Aparent un barbat împlinit, cu o cariera în ascensiune (prozator si dramaturg recunoscut, senior editor în presa centrala), familist conservator si echilibrat, Petre Barbu resimte acutizarea unei angoase existentiale de amploare. Nu clasica si previzibila criza a vârstei mijlocii decide respectiva tensionare spiritual-emotionala, ci confirmarile repetate ale decaderii, chiar naruirii credintei în forta umanitatii de a se opune desertaciunii existentei. În chiar textura celor mai banale evenimente, gesturi, vorbe (de aici caracterul minimalist al prozelor) se insinueaza un rau apocaliptic insesizabil pentru un ochi nedeprins cu inflexiunile durerii. Nu întâmplator, cehovianul Petre Barbu este acompaniat în numeroase schite de Dostoievski.
Un deceniu de moarte
Malaxorul de conditionari socio-ideologico-politice, dublat de jocul mastilor afectivitatii deconspirat de fiecare contact cu vechii prieteni ori cu membrii familiei, îl fragilizeaza interior pe protagonist. Peste toate acestea, cum aflam din schita ce da titlul cartii, el are de asumat, pe parcursul a doar zece ani, socul îmbolnavirii/ mortii tatalui, mamei si surorii: „Ma misc într-un apartament cu trei camere asezate ca niste compartimente de tren, trei camere de suferinte si dureri, trei camere pentru trei muribunzi desfigurati de cancer, de-a lungul unui singur deceniu“. Aceste doua lumi aproape în egala masura traumatizante – a vietii cotidiene, infestate de artefacte, respectiv a mortii manifestate violent în realitatea imediata – se îngâna si-si raspund, dar nu pot oferi solutii sau retete ale salvarii. Ambele sunt acaparatoare, uniformizeaza, vulnerabilizeaza, secatuiesc individul, însa permit raportari complet diferite, relevând coordonatele unei veritabile filosofii existentiale a autorului.
Celei dintâi îi corespunde parodia, (auto)ironia si satira, deoarece ea traieste exclusiv la nivelul suprafetelor, prin intermediul unui joc burlesc al mastilor ce denatureaza sentimentele si identitatile umane. Conturata mai ales în „Am fost odata la Roma“, „Carnavalul nemuritorilor“, „Meciul unchiului Petrica“, „Sa traiti, sefu’!“, „Ghita de pe Facebook“, „Prietenie, haina grea“, „Vrei un job? Taie-ti aripile!“, „Iubitele noastre sacose“, „Un Pepsi pentru unchiul Lica“, „Pauza de Dostoievski“, aceasta lume se fundamenteaza pe disiparea iluziilor democratiei si libertatii, pe imposibilitatea comuniunii firesti cu alteritatea, pe ridicolul demersurilor nostalgice. De exemplu, reîntâlnirea peste ani cu prietenii se dovedeste invariabil deprimanta, deoarece deconspira nu doar spulberarea viselor de tinerete, ci si neputinta dezicerii de sabloanele identitare, care protejeaza ipocrit o stima de sine construita pe o suma de compromisuri. Personajele mimeaza empatia, comunicarea este mereu de convenienta – tacerile sunt enorme si monstruoase în schitele lui Barbu – cuvintele, când apuca sa fie rostite, exprima invariabil atenuarea unor emotii puternice. La fel de tulburatoare ramâne confruntarea cu simulacrele impuse de asa-zisa societate democratica de dupa 1989. Sugestiva în acest sens este imaginea absurda a unei Românii unde „capitalismul a învins“, de vreme ce îngramadeste, pe raza unui kilometru patrat, „unitatile a opt banci comerciale“, pavoazate cu reclame la „credite avantajoase“, „opt farmacii cochete“ ce „se lauda cu promotii la medicamente“, „patru sali de jocuri de noroc si doua agentii de pariuri sportive“, dar si un magazin de pompe funebre, care, nederanjat „de tranzitie, de cresterea economica sau de criza financiara“, refuza sa lanseze vreo promotie.
Daca, în cadrele derizoriului cotidian, umorul (când negru, când buf) poate functiona ca un paleativ provizoriu, în universul mortii din „Pâna la capatul liniei“, inserturile tragi-comice sau tonalitatile (auto)ironice au rolul de a accentua deznadejdea autorului-narator-personaj. Confruntat cu boala/moartea celor apropiati, el realizeaza ca aceste experiente îl ravasesc prin impactul exercitat asupra unor aspecte aparent nesemnificative ale vietii sale. Convingerile arogante, ierarhia egoista de valori si de prioritati, acceptarea relaxata a rutinarii afectivitatii familiale, toate îsi dezvaluie caracterul burlesc si sunt vizate de ironia protagonistului parca perpetuu îndoliat.
În fapt, un moto elocvent pentru schite ca „Mi-e dor de Mos Craciun“, „La o crâsma din Fundeni“, „Nostalgia CFR“, „La prima ora a diminetii“, „Dragostea sau cancerul“, „Vai, sarmanul tata!“ sau „Rosu-aprins“ ar putea deveni chiar butada enuntata de Barbu în dialogul cu Doina Ioanid, amintit anterior: „Lucrurile mici ne darâma, în timp ce lucrurile mari ne uimesc“. Absenta mamei este resimtita acut cu ocazia zilei de nastere, când, la prima ora a diminetii, telefonul intermedia „urarile bucuriei, urarile dragostei“: „Erau identice în fiecare an. Ascultam resemnat ca un bou, cu o detasare pentru care acum îmi vine sa-mi trag palme, cu o superioritate ce merita numai flegme în ochi, cu o nepasare din care m-ar trezi un sut în fund. (…) Ma barbieresc cu urechile ciulite la telefonul fix. Cât de dor mi-e sa sune. Sa sune, dracului, odata telefonul asta mort!“. Tot astfel, tata este evocat prin sfaturile si gesturile pe cât de simple, pe atât de necesare reechilibrarii emotionale a fiului. Iar relatia cu fiica Teodora (schitata memorabil în „Rolul vietii mele“ si în „Gerul iubirii“) urmeaza tocmai un demers preluat de la propriii parinti, acela al valorificarii celor mai comune dovezi de iubire, chiar daca, momentan, efortul afectiv al tatalui o sâcâie si o plictiseste pe copila.
Creatii ale unui artizan miniaturist, iar nu ale unui „bijutier“ calofil, schitele din „Pâna la capatul liniei“ aduc în literatura româna actuala cea mai substantiala radiografiere a impactului mortii (fizice/ spirituale) asupra confortului artificial si ipocrit ce ghideaza existenta cotidiana. Cum demonstreaza prozele lui Petre Barbu, lumea nu poate fi salvata de frumusete, dragoste si speranta, atâta timp cât ele se manifesta cliseistic si autist.