Dramaturgul Mihai Sebastian începe sa fie cunoscut dupa ce criticul literar si prozatorul îsi facusera deja un nume în literatura româna. Scrisese, desigur, despre teatru si are câteva idei despre acest gen pe care încearca sa-l modernizeze în epoca, prin infuzia de idei, Camil Petrescu. În 1939, Sebastian publica la Fundatia pentru Literatura si Arta „Jocul de-a vacanta“, în 1944, în plina clandestinitate, se joaca „Steaua fara nume“ (de un autor necunoscut, Victor Mincu), iar în 1946, dupa moartea scriitorului, apare un volum de „Teatru“ în sumarul caruia se afla cele doua piese citate mai înainte. „Ultima ora“, scrisa înainte de încheierea armistitiului, a fost jucata la 25 ianuarie 1945 si publicata în 1956. Reactiile criticii au fost, în genere, pozitive. N. Carandino asista la spectacolul „Stelei fara nume“ si, fara a cunoaste numele real al autorului sau prefacându-se ca nu-l stie, scrie entuziasmat: „Un autor nou? Poate. O piesa mare? Desigur“ („Bis“, 5 martie 1944). Comentariile ulterioare, dupa decriptarea paternitatii piesei, sunt tot asa favorabile. Octav Sulutiu descopera în teatrul lui Sebastian „un idealism de cea mai buna calitate“, mai târziu comentatorii dramaturgului remarca tema fericirii, ca tema recurenta în epica si teatru, altii observa frecventa personajului ironic si dezabuzat (Stefan Valeriu), farmecul dialogului si, în profunzimile discursului, un lirism difuz. Mai sever în judecati se arata Al. Piru care socoteste „Jocul de-a vacanta“ „o usoara improvizatie, cu abilitate construita, aproape fara subiect“, iar „Steaua fara nume“ „o comedie frivola, nesustinuta psihologiceste“. Îi place, totusi, subiectul ingenios din „Ultima Ora“. Paul Georgescu zice ca personajele lui Mihail Sebastian se definesc prin capacitatea lor de a visa si prin faptul ca multe dintre ele cauta „o insula a lui Euthanasius“, ceea ce vrea sa sugereze un spatiu al securitatii interioare si, deci, al fericirii. C. Ciopraga vede partea realista a acestor piese si subliniaza faptul ca eroii au gustul ideilor generale si placerea de a dialoga. Teatrul lui Sebastian este, dar, „o tribuna, sunt dialog pe teme grave“. În acelasi sens judeca problematica pieselor si Dana Dumitriu, care considera ca esentiala este „tema cunoasterii, a întelegerii dezamagite de realitate, a imaginatiei tradate de adevar si tot ea compara Necunoscuta din „Jocul de-a vacanta“ si „Steaua fara nume“ (în speta, Corina si Mona) cu Domnisoara de Stermaria din „În cautarea timpului pierdut“, cu observatia ca, în final, Sebastian rapeste eroinelor sale enigma si le tipizeaza. Le da adica o identitate si le fixeaza într-o categorie determinabila psihologic… Reflectii de luat în seama, ca si cele dinainte. Trimiterea la personajul lui Proust o facuse într-un mic eseu si autorul.
O opinie originala are Ov. S. Crohmalniceanu care e de parere ca piesele lui Sebastian sunt niste farse intelectualizate, mai subtiri decât altele si „cu implicatii sociale si morale serioase“. Despre farsa („farsa, gen superior de arta“) vorbeste într-un articol si Mihail Sebastian. Ramâne de definit si de dovedit câta farsa intra în aceste drame, totusi, sentimentale, pline de mister, dominate de motivul singuratatii si al fericirii individului. Mai clara, mai verosimila este observatia facuta de acelasi critic ca în teatrul lui Sebastian, spre deosebire de acela al lui Camil Petrescu, ceea ce primeaza este drama sensibilitatii ranite, nu drama constiintei. Ceea ce mi se pare corect. O delimitare exacta: logica discursului dramatic al lui Sebastian se bazeaza pe propozitia „câta iluzie, atâta poezie dramatica“, în timp ce teatrul de cunoastere al lui Camil Petrescu pleaca, se stie, de la deviza „câta luciditate atâta drama“… Speculatii inteligente, parafraze reusite, categorii tematice si estetice ce pot intra în discutie atunci când analizam aceste piese scrise într-o epoca în care teatrul, în genere, îsi redefineste câmpul de actiune si stilul. Sa ne amintim ca, în afara de Camil Petrescu, care vrea sa fundamenteze, în opozitie cu modelul I.L. Caragiale, un teatru de idei, alti dramaturgi vor sa creeze farsa tragica si sa reabiliteze melodrama. Tânarul Eugen Ionescu vede salvarea teatrului prin infuzia de metafizica în facila, desueta melodrama. De ce n-ar fi posibila, în fond, si o intelectualizare a farsei, gen facil, gen frivol prin definitie? Subiect de meditatie…
Cert este ca, citit azi, teatrul lui Mihail Sebastian nu pare a fi nici farsa intelectualizata, nici comedie frivola si nici nu pare a fi obsedat de motivul cunoasterii, cel putin în sensul pe care îl are termenul în teatrul de idei din epoca. Tema esentiala este mai aproape, cred, de ceea ce autorul numeste într-un rând „o iesire din singuratate“. O tema, dar, existentiala si morala pe care o aflam si în epica si diaristica lui Sebastian, cititor asiduu al lui Montaigne, spirit sceptic (un scepticism, am putea spune, parafrazând pe G. Calinescu, pozitiv), uneori anxios, de cele mai multe ori dornic sa cunoasca pentru a putea întelege. O singuratate, revin la acest motiv recurent în literatura si chiar în critica lui, înteleasa ca o aventura a spiritului. Iesirea din singuratate se traduce, în fapt, prin încercarea individului de a cunoaste fericirea. Fericirea este, într-adevar, punctul de reper al acestor intelectuali care cauta ceva ce nu gasesc, iar când gasesc, visul se destrama repede. Vazând dramele acestor personaje dezabuzate, am putea spune ca fericirea se poate câstiga prin iubire. În toate circumstantele din cele trei piese scrise de Mihail Sebastian, iubirea este motorul si filtrul acestor aspiratii care încep, uneori se si termina, printr-o evaziune din real. Este tema din comedia sentimentala „Jocul de-a vacanta“. O comedie în care se râde putin si se viseaza mult. Spatiul de desfasurare este, ca în „Femei“ sau „Accidentul“, muntele purificator… La pensiunea Weber se întâlnesc în vacanta indivizi de vârste, profesiuni si mentalitati diferite. Bogoiu este un flacau tomnadic (50 de ani), care a pornit într-o lunga calatorie imaginara. Este modul lui de a evada din conditia de modest amploaiat strivit de dosare si umilit de sefi autoritari. O evadare într-o si printr-o reverie geografica. Alt personaj, Maiorul, asteapta vesti de afara si este iritat ca radioul si telefonul nu functioneaza. Madame Vintila, femeie la 30 de ani, usor vulgara si concupiscenta, asteapta scrisori care nu mai sosesc, în fine, un elev corigent la matematica este îndragostit fara sperante de Corina, o tânara misterioasa si inteligenta.
Mai este în aceasta comunitate pestrita un personaj, Stefan Valeriu, vechea noastra cunostinta din „Femei“ si „Accidentul“. El circula, în fapt, sub diverse identitati în mai toate scrierile de fictiune ale lui Mihail Sebastian. Este, de regula, naratorul si cel care pune în miscare si comenteaza actele eroilor. Stefan este, aici, ca si în celelalte naratiuni, absent si lenevos. O lene justificata spiritual, ca forma de refuz a lumii mediocre în care traieste 11 luni pe an. În cea de a 12-a vrea sa uite totul. E forma lui de revolta. O revolta prin izolare si inertie. Face aceasta teorie în dialogul cu Corina, femeie cultivata, amatoare de muzica si de lecturi. Ea citeaza din Baudelaire si admira pe Mozart. Teoria lui Stefan Valeriu, a carui profesiune nu este aici dezvaluita, este ca lenea si izolarea reprezinta libertatea de spirit si mijlocul lui de protectie. Natura, în imaginatia lui, are valori terapeutice. Lânga un pom se simte mai putin umilit: „Vezi, aveai dreptate când spuneai adineauri ca sunt un om cumsecade. Da. Unsprezece luni pe an. Dar am si eu luna mea de libertate – si nu exista decât o singura forma – suprema! – de libertate : lenea. Am si eu luna mea de lene. De la 1 august la 31. Si fac tot ce pot ca sa n-o pierd. Dumneata te agiti, vorbesti, repari telefoane, esti într-o vesnica miscare, într-o vesnica asteptare. Eu stau, privesc, tac si nu astept nimic… Daca ai sti ce mare lucru este sa nu astepti nimic… Unsprezece luni pe an sunt si eu un om grabit, un om crispat, un om care alearga, care discuta, care rezista, dar dupa unsprezece luni ma duc undeva departe de oras sa iau lectii de lene de la piatra asta, de ia copacul ala. Uita-te la el. Nu ti se pare ca e ceva împaratesc în indiferenta lui? Totdeauna lânga un copac m-am simtit putin umilit. Nemiscarea lui…“
Si pentru a pune în practica ideile despre terapia prin însingurare si atonie, strica telefonul si radioul, interzice difuzarea scrisorilor în pensiunea Weber, în fine, ascunde indicatoarele de pe sosea pentru ca autobuzul sa nu opreasca. Organizeaza, pe scurt, un joc în care intra pâna la urma toti: „jocul de-a vacanta“ care, spune el, se mai cheama si „jocul de-a uitarea“ si „jocul de-a fericirea“. Pensiunea Weber devine, astfel, o rezervatie în care nu-i permis accesul civilizatiei. „Eu nu vreau sa stiu ora exacta. Si nu vreau sa stiu ce e azi, ce va fi mâine si ce a fost alaltaieri. Ce e azi? O zi cu soare. Mi-e de ajuns. Îmi face mila, zau, când va vad cu ce disperare, cu ce panica va agatati de tot ce ati lasat dincolo, acasa, la Bucuresti. Si, la drept vorbind, n-ati lasat nimic. Ati adus totul cu voi: regrete, zâmbete, amoruri“ – mai zice el. Jocul de-a vacanta se transforma în cazul Corina-Stefan într-un joc al iubirii, desi scepticul, rousseauistul Stefan declarase la început ca „amorul nu intra în programul de vara“ si ca iubirea îi „tulbura sentimentul s…t de eternitate“. Se îndragosteste, cu toate acestea, de Corina, fata desteapta si, prin aceasta, „groaznica specie“. Când Corina vorbeste de concerte si citeaza din poetii moderni, Stefan o admonesteaza, vazând în ea speta femeii intelectuale si sofisticate pe care, dupa toate aparentele, o detesta: „Esti plina de lecturi, de muzici, de idei; nu e nimic de facut cu dumneata; ma întreb ce cauti aici; nu simti, nu vezi ca esti prea desteapta pentru locurile astea somnoroase“…
Femeia desteapta si, prin aceasta, mistificata, primejdioasa, are însa alte optiuni. Pentru a fi fericit, spune ea, nu este interzis sa fii sensibil, sa ai adica idei si sa iubesti muzica. „Asta e o superstitie nascocita de un prost“. Ea lasase acasa „un fel de iubire“ si este pe cale, acum, când jocul de-a uitarea prinde, sa accepte alta, dar, în ultimul moment, se decide sa paraseasca nava de la pensiunea Werber. Logica ei amoroasa seamana cu aceea a Mariei din „Femei“ si a Monei din „Steaua fara nume“: ca sa nu strice visul, fuge; ca sa nu piarda sensul jocului de-a vacanta si sa nu distruga misterul lui, se întoarce la viata ei modesta de afara. Reveria frumoasa de la munte se încheie cu aceste propozitii: „Stefan !… Lasa-ma sa fiu necunoscuta care se rupe de lânga tine, pentru a se întoarce într-o viata de mister. Lasa-ma sa fiu marea dansatoare, care douazeci de zile, pe coverta unui vapor, s-a amuzat sa treaca drept o mica fata sentimentala. Si tu… ramâi printul meu de Galles…“ Mai este o încheiere a acestei comedii, mai explicita: femeia intelectuala promite, romantios, sa revina în… vis. Caci visul este mai frumos si mai puternic… Cu alte vorbe, reveria, proiectia onirica, meditatia sentimentala sunt mai trainice si mai la îndemâna acestor suflete dornice de împlinire si puritate, decât desarta realitate. Un vis, totusi, din care eroina fuge „pentru ca sa nu se sfârseasca singur“ – justifica ea lucrurile, parasind scena pentru a reveni în viata reala.
Care este valoarea estetica a acestei comedii (sa ramânem la precizarea facuta de autor!) în care se fac calatorii imaginare si se vorbeste despre singuratate si fericire, despre o existenta individuala „fara calendar“, adica o viata care sa iasa din uniformitate cotidiana?! Criticii literari au fost, am impresia, prea severi cu acest teatru scris cu abilitate si inteligenta de un om cultivat, iar când au fost mai binevoitori (în epoca postbelica), i-au dat o interpretare mai degraba sociologica. „Jocul de-a vacanta“ este, în fond, un joc al spiritului combinativ, o „jucarea“ pusa cu fantezie în scena, cu dialoguri bune si o intriga ingenioasa. Nu-i, evident, o mare piesa, dar este una care, interpretata bine, poate sustine un spectacol în care comedia evolueaza pe nesimtite spre teatrul liric si reveria melancolizanta. Ce se retine, la lectura, este schita unui personaj care, repet, circula în mai toate scrierile lui Mihail Sebastian (Stefan Valeriu), tip de raisonneur jumatate sceptic, jumatate visator. Ambele ipostaze evolueaza pe un fond de revolta mocnita fata de mecanismele lumii moderne. Acestea nu-l împiedica însa sa caute fericirea si sa treaca din esec în esec. Al doilea personaj notabil este chiar necunoscuta care intra, dupa o faza de ostilitate, în acest joc al spiritului, Corina. E tipul femeii lucide, de conditie, se pare, modesta (îsi coase singura rochiile), cu un fond sentimental bogat si un spirit care trece usor de la ironie la contemplatie.
(va urma)