Metodă şi „est-etică“

Critici din comunism
Nu mulţi sunt criticii activi în România despre care Virgil Ierunca scrie foiletoane în  Subiect şi predicat, Humanitas, 1995, cu o disponibilitate mai largă, atât de potrivită cu epoca poststalinist-ceauşistă a regimului. O minimă relaxare de perspectivă şi un pesimism balansat uşor de speranţa unor evoluţii aşteptate. Noii critici, legaţi doar de noua ordine sistemică, se adaptează fără a se trăda, ca predecesorii.
La Ion Negoiţescu, în care E. Lovinescu avusese vreme pentru a întrevede un „destin singular“, V. Ierunca certifică talent, onestitate, „un critic cu «autoritate moral㻓. Dar nu eticul, nici est-eticul, însă esteticul autonom, măcar la modul teoretic-declarativ, rămâne farul călăuzitor în critica şi în istoria literară. O istorie a literaturii române, pe-atunci doar în proiect, a aceluiaşi Negoiţescu, dădea de înţeles că „Criteriul esenţial este cel estetic“, lovinescian. Lucrarea era adecvată, astfel, fiind „subiectivă“, nicidecum obiectivă. Nu dă deloc de gândit nici teza obiectivităţii extrase din subiectivitate, cu condiţia personalităţii subiectului. Cu referire oarecum egală la stil şi metodă, Ion Negoiţescu este preferat acum lui N. Manolescu, întrucât cel dintâi ar fi având „voinţa parabolică a spusului“, nu inventivitatea borgesiană susţinută de cel din urmă. Disocierea, dacă nu este ermetică, este însă în esenţă o asociere, cu toată distincţia dintre parabolic şi fantastic, termeni în fapt inadecvaţi dacă îi luăm la propriu şi nu la figurat. Comună celor doi le este, în această poziţionare, oblicvitatea discursului, metodei, stilului. Între voluntarismul sugestiv care luptă cu potrivnicia sistemică, cu aceea a cenzurii mai întâi, şi recrearea operei prin lectura critică – dincoace de Borges, o veche cochetărie expusă deja de P. Valéry şi luată în seamă ipotetic şi de G. Călinescu – diferenţa rămâne de nuanţă.
Comentându-l exclusiv şi pe N. Manolescu, Ierunca dezvăluie deopotrivă o contradicţie care incumbă amândurora, anume între cuminţenia şi insolitarea metodică şi stilistică. Pe de o parte, Manolescu „nu cultivă paradoxul, ci evidenţele“, pe de altă parte i se recunosc atribute precum: inventiv, speculativ şi, în aceeaşi logică, este apreciată proza fantastică din bucăţile care nu fac un volum. Deocamdată? Cantitativ, nicidecum structural, inventivul Urmuz a scris cam tot atât cât mimeticul ficţionar Manolescu. Revin la critic: obiectiv în inventivitate. Nu, însă, aş adăuga, integral: acesta este idealul criticii, al criticului, de pretutindeni şi din totdeauna, chiar din societăţile care nu-şi făuresc braţe „străine“ ca să scoată şi să adauge în actul de a scrie.
Prin formaţie, vocaţie şi aplicaţie, cu totul convingător îi apare lui Virgil Ierunca clujeanul Mircea Zaciu. Profesional, el este un „critic solid, de o cultură vastă, deschisă“. Procedural, combină, ai zice că într-un mod fericit, creaţia cu pedagogia, în lectura critică, are „momente de critică inspirată“ şi ia de la critica universitară doar „o seriozitate a metodei“. Ce metodă? Una care aduce a comparatism, deci asociaţionistă: „face sondaje de filiaţii pe cât de nebănuite, pe atât de convingătoare“. Insolitul obiectiv sau doar persuasiv îl atrage încă o dată pe Ierunca. Pe Zaciu, cel interesat de adevăr, un punctual în cazul plagiatului lui E. Barbu din romanul său Incognito (3), îl defavorizează formula, poate neatentă, de „moralist rătăcitor“. Donquijotismul ei impune discuţii.
Lucian Raicu ar fi îndeosebi „o conştiinţă torturată“, mai mult admirabilă decât deplorabilă în perspectivă etică. Metoda sa de lucru îi rămâne, ca de obicei lui Ierunca, vagă, generală. Ce-l încântă acum este că Raicu nu face critică pretextuală, cum, crede el, se procedează, chipurile în absolut, în noua critică franceză, luată ca antimodel sau antimetodă, deşi în sens plural. Pentru acest simplu, dar esenţial, motiv, Raicu ar fi – urmează eticheta impresionistă previzibilă – original. La Raicu, mai citim, critica devine  „examen multiplu“. Plurimetodologism anterior noii critici franceze, oportună defazare, iată ce aplaudă Ierunca. Se poate spune că e contra metodei? Nu e nici împotriva metodelor! A celor nerătăcite, sugerează el, la modul general, abstract, imprecis, neargumentat, neanalitic. Se vrea însă atent cu analizele şi mai ales cu evaluările poeţilor. Raicu nu e ireproşabil: uneori, el se prezintă prea generos cu poeţii mediocri, dar, în compensaţie aparentă, atent cu cei buni neglijaţi. şi cum li se deschide poeţilor, la fel face cu criticii. Cu o excepţie, pe care, din voinţă de atenţie, o şi numeşte:
L. Raicu ar fi prea distant faţă de N. Manolescu.
O concesie, măsurată, de metodă înnoitoare, îi acordă lui Ovidiu Cotruş, critic recunoscut ca fiind informat la zi, pe care-l vede apropiat de G. Bachelard. Nu şi prin limbaj, despre care constată a fi totuşi tradiţional. Cotruş este recunoscut fără rabat ca un estetizant, unul cu totul în afara eticii şi metafizicii. Reproş apropiat de acceptare, pentru acest critic „adevărat“ mai cu seamă în lectura lui Mateiu I. Caragiale.
Gheorghe Grigurcu ar deţine metoda lipsei de metodă: paradox obscur, ce se vrea de efect impresionistic. Şi cum procedează un critic stăpân, la modul ipotetic secret, pe antimetodă? Ei bine, s-ar spune că asemenea unui ficţionar textualist ori textualizant, dedat la „o spovedanie a textului“. Formula, neştiută de critic, plagiată involuntar sau numai ghicită, îi aparţine lui Gheorghe Iova! Spovedania metodic-nemetodică a textului (operei) citite critic îl defineşte pe Grigurcu drept o „voce inconfundabilă“. Metoda amprentei vocale ar performa şi moral-profesional, în recuperarea unor poeţi, poate şi critici, neglijaţi. Fără teorie, principii, terminologie aferentă, amprenta vocală este condusă într-o relaţie oarecum omologică cu critica de identificare a lui… George Poulet. De la lipsa de metodă la proximitatea unei înnoiri pe filiera franceză, de altminteri refuzată, Ierunca oscilează ca cea mai pură lamă de oţel.
Cursul critic îl obligă la o drastică autorevizuire, chiar dacă nerecunoscută, spre sfârşitul deceniului şapte şi începutul celui următor. La Marian Papahagi, ia act de un „asalt de metodă“, ca şi la L. Ciocârlie, E. Negrici, Al. Călinescu. Ce se petrece nu-i uşor de lămurit din formula impresionistă „înseninare metodologică“. Constrâns să admită fie un imanentism, fie un „personalism hermeneutic“, în critica literară, se lasă convins de metoda varientisticii a lui
G. Contini, pe care o ignoră cu smerenie, prin aplicaţia elevului italianului, unul considerat şi de el a fi strălucit: unic în analiza lui Ion Barbu, M. Papahagi ar produce „o dată în evoluţia criticii româneşti“. Numai la modul aplicativ, fără creaţie metodologică proprie. Dar ce înţelege Ierunca din poezia lui Barbu prin aplicarea noii lecturi? Nu o descifrare, dar un respect pentru încifrare, întrucât rezultatul ar fi doar acela de „a cinsti taina“.
Din ţară, în treacăt, Dinu Pillat este apreciat, nu ca prozator, dar ca istoric şi critic literar, apoi ca antologator de poezie. Eugen Simion este însă contestat punctual de Ierunca, în nemulţumirea motivată de faptul că filosoful C. Noica contestase statutul disciplinei critice. Articolul criticului ar fi cel mai neinspirat şi injust scris de el până la acel moment. Da, dar din perspectivă filosofică ori critică? Ierunca crede că filosofia integrează critica, sau: şi critica literară?
Din exilul critic
Din exilul comunist, în Româneşte, pe lângă Al. Busuioceanu, binevoitor este citit şi Lucian Bădescu, erudit, savant, „un bun istoric literar, dar fără voie“. În Subiect şi predicat, bunăvoinţa ia chip într-o relaţie cu virtuala sa devenire, omul nemaifiind ce a ajuns, dar ce-ar fi fost să fie: L. Bădescu, „ar fi putut deveni un eseist şi un polemist de primă mână“. E drept că acest doctor în litere, cu o teză despre poezie de 1.400 de pagini, i-a prilejuit lui Virgil Ierunca o prietenie ajunsă „reculegere şi cenuşă“. Critic însă, nu se cuvine a discrimina pozitiv protagoniştii meta-literari din exil, iar negativ pe aceia apăsaţi de dictatură. Mai corect literar ar fi să nu facem rabat la text din pricini de context. Necritic este citit şi Mircea Popescu, într-adevăr un italienist, publicist literar intens, polemic şi oportun. Dar nu numai atât.