Meseriasii de alta data…

Primele noastre echipe au jucat aproape un campionat de amicale in pregatirile din Antalya. Au fost si câteva reprezentante ale esalonului secund la acest apel – cele care mai sunt inca sustinute de câtiva rasfatati cu techini. Nici nu ne-ar fi trecut prin minte, in tineretile noastre, ca vom vedea Bistrita si Tulcea jucând si antrenându-se cu arbitrii la centru, iarna, pe coasta sudica a Turciei… Sunca si sturionul sub soarele binecuvântat al Mediteranei.
Jocuri multe, dar prea putine edificatoare, patronate de pe margine de conducatorii lor, inveliti in haine groase de iarna, pentru ca si acolo este frig dupa apus. Griji din toate partile, si pentru cei care reprezentau echipele in disputa, dar si pentru invitatii de marca, sositi „al improviso“. Patronau si ochelarii de soare, cu lentilele astupate, parca, de fumul trabucurilor – sa ascunda ochi poate vinovati, dar si pentru ca a revenit moda: „Una fumam, alta vorbim!“, dupa cum spunea, plin de sarcasm, Arghezi, abia iesit din izolare, la inceputul anilor ’50, vazând la lucru nomenclatura national-bolsevica.
Scena cea mai pilduitoare, teribil de hazoasa, a fost aceea când una dintre mâinile drepte ale patronului Florin Walter, adus de hazardul vremurilor la „sepcile rosii“, Dan Tocaci, il imbraca cu o geaca protectoare pe presedintele Ligii, dl Dragomir. Imbracatul ca imbracatul, dar s-a mers si mai departe, incheindu-se fermoarul (precum pupatul pantofului de sultan), ce pleca de la incheietura pantalonilor. Asistam, in vazul lumii, la un act de prea-decadenta reintoarcere la servitute si la dezgustatoare inchinare.
Si, totusi, in acele vremuri de bolsevizare, tot un „pantofar“, Gheorghiu-Dej, atunci când i se povesteau posibilele escapade sentimentale ale marelui economist Alexandru Bârladeanu, incheia discutia cu un verdict incontestabil: „Pe mine nu ma intereseaza ce face Bârladeanu de la buric in jos, ci ceea ce hotaraste de acolo in sus“. Si se facea liniste. Chiar daca sunt convins ca nici el, nici prea multi dintre cei de azi n-au auzit de vorba invatatului Dimitrie Cantemir: „Avutia naste mândria cea spurcata!“. Si câta mândrie falsa si spurcata ne este dat sa constatam si sa suportam, fara a putea misca macar un deget, in zilele de azi… Dar sa ne intoarcem la fotbal.
Si pentru ca tichia de margaritar sa fie plina cu clopotei, emblema oricarui fotbal, reprezentativa nationala ne-a mai oferit un spectacol fara sperante. A participat la traditionalul turneu din februarie din Cipru, alaturi de distributiile, deja constituite, ale Ucrainei si Suediei. Iar noi, fara socotelile de selectie facute, tipic pentru domnia Razvan Lucescu & Company, ne-am dus cu doua echipe! Cu peste 25 de jucatori adica. Unii au evoluat in prima disputa, aceea cu Ucraina. Am fost dominati, evoluând mai mult cu tinerii preluati de la tineretul lui Sandoi. Am fost condusi fara sperante, am egalat aiurea prin singurul jucator mai in vârsta, Alexa, si am pierdut la penalty-uri. Apoi, cu Ciprul, pentru locurile 3-4, am trimis in teren o mare parte din scheletul de echipa ce s-ar putea sa-l avem si in decisivele cu Bosnia. Un joc, iarasi, tot „o apa si un pamânt“, fara claritate. O lupta oarba pe care chiar am provocat-o si am sustinut-o pe parcursul minutelor oficiale de joc, in fata unor pirati ai fotbalului. Pentru ca, stim bine, si la ei, regulile in campionat favorizeaza prezenta jucatorilor straini. Am câstigat la penalty-uri – daca aceasta se poate numi victorie sau speranta pentru viitor! Mai mult decât atât: cred ca au ratat ei, nu ca am marcat noi. Totul, adica aceasta convocare a atâtor jucatori pentru doar doua meciuri dovedeste, daca mai era nevoie, ca Razvanel are niste notiuni confuze, daca nu chiar desarte, asupra a ceea ce ar trebui sa insemne conceptia unui selectioner la o nationala. Si ca „sfatuitorii de bine“ pe care si i-a adus prin preajma dovedesc o prea clara naivitate. Oricum, eu cred ca Bosnia actuala, chiar daca e compusa, in majoritate, din jucatori care joaca la echipe bune din afara, este, totusi, un adversar de depasit, mai ales daca punem la socoteala si capriciile selectionerului lor, Susici, ramas parca in inchistarile celor o mie si o suta de zile de asediu al capitalei lor, Sarajevo, in ultimul razboi fratricid de acolo.
Dar, fiindca inca de pe vremea lui Petru Groza se spunea ca la noi „se schimba doar fundurile, dar limbile ramân aceleasi“, sa speram ca, acolo, la Sarajevo, unde s-a aprins flacara primei conflagratii mondiale, va fi un joc pasnic si frumos. Dumnezeu sa ne ajute, Razvane, dar trebuie sa stii si sa te infrângi. Este calitatea oamenilor adevarati! Joaca cu Mutu lânga Marica si cu Torje si Deac pe benzi! Pentru ca trebuie sa câstigi! Restul pare asezat. Si cere-le sa paseze, fara a accepta o lupta oarba la mijloc. Am vazut-o cu Ucraina si Cipru si tocmai asta nu ne caracterizeaza si nu ne e de folos. Am fost criticati, aiurea, pe timpul tatalui tau si al meu, ca practicam o „temporizare“ impusa de marii Angelo Niculescu si Emerich Vogl. Nu era altceva decât un „tiki-taka“ de posesie, practicat acum cu atât succes de Barcelona. Nu o sa-mi spui ca Xavi, Iñesta, David Villa sau Pedro sunt niste luptatori! Stiu, nu-i usor sa-i schimbi acum pe agresivii Ropotan si Florescu, sa-i faci sa puna mingea jos si sa paseze. Dar evita, la mijloc, când avem mingea, duelurile pe care le vedem când se bat Bolton si Newcastle! Nu-i cazul nostru si, adu-ti aminte ca tot prin pase repetate, pe jos, si prin schimbarea directiei câstiga si generatia lui Hagi si Gica Popescu. Esti tânar, binecrescut, inteligent, dar singur. Iti trebuie si ceva pragmatism, care sa-ti mâne gândurile spre reusita. Astea ti le spun eu, dar sfatuieste-te si cu tatal tau, stiutor.
Dar, pentru ca mai avem câteva zile pâna la inceperea returului de acasa, sa aruncam si aici o privire. Caci viata ne-a intors la esenta, mai ales prin criza pe care, cu masurile ce s-au luat, nu cred c-o va putea suporta aproape trei sferturi din populatie. Cert este ca am vândut (ce am cumparat prost) mai mult decât am achizitionat, „par hazard“. Nu ne-am intinerit loturile decât aparent. E un proces ce nu se poate face peste noapte, daca vrem sa aiba o eficienta reala. Ceea ce ma ingrijoreaza este ca orice tânar promovat e impins inainte doar prin comentarii. Or, pentru ca acesti tineri sa devina, cu adevarat, eficienti si innoitori in fotbalul nostru, trebuie lucrat individual cu ei. Din pacate, au disparut mentorii adevarati care sa le recomande acestor veritabile talente lucrul individual, care sa compenseze deficientele pe care, obiectiv, inca le scot la iveala. Si inchei amintind ce eram noi obligati sa facem ore intregi: lovirea mingii la zid, cu ambele picioare, si lovirea mingii „la spânzuratori“ pentru a ne corecta jocul de cap. E pacat ca aceste exercitii nu se mai practica, fiindca sunt baza fotbalului! Ca si alunecarile, pe zgura, pe care ma punea Traian Ionescu sa le execut, minute in sir, la gardul de sârma. E drept, poate de-atunci mi se trage coxartroza care ma chinuie acum, la batrânete. Dar nu se poate face performanta reala fara asumarea unor sacrificii. Depinde ce si cine le comanda. Chiar mi-e dor de chinurile copilariei mele fotbalistice si de forta profesionala a celor care ma indrumau…