Într-un interviu publicat recent în „Le Monde“, „Professeur Schwab“, Klaus Schwab,
fondatorul Forumului de la Davos, sustine raspicat ca nu exista o alternativa la
capitalism. Greu de presupus
ca ar fi putut gândi altceva,
participantii la Forum fiind, ca si invitatii la vânatoarea anuala de mistreti de la Balc, cei
pentru care capitalismul se declina cu eternitatea.
Puternicii planetei, se poate spune pe buna dreptate, care au sosit în mica statiune elvetiana de schi pentru a pune din nou la cale viitorul apropiat si îndepartat al capitalismului. Un capitalism în criza, dar capitalism. În urma cu un an, tot cu prilejul Forumului, Profesorul Schwab era convins de moartea capitalismului în forma sa actuala. Adept neconditionat al mondializarii si al ultraliberalismului de tip anglo-saxon, si-a modificat între timp discursul. Lejer. În salile conferintelor, ale receptiilor, prima economie mondiala, cea a Statelor Unite, nu va mai fi în centrul tuturor discutiilor. Se va discuta despre China, India, Rusia, Brazilia, Africa de Sud, tari care au rezistat crizei si au inventat sau sunt pe cale sa inventeze capitalismul lor. Austeritatea din Occident a avut si are consecinte dezastruoase: cresterea saraciei si a somajului, revolte sociale, enorme datorii suverane, influenta din ce în ce mai mare a partidelor extremiste. Astfel încât Klaus Schwab crede azi ca întreprinzatorii si competitivitatea vor salva capitalismul, dar într-o varianta mai sociala, mai preocupata de mediul înconjurator si mai putin occidentala. E convins, de asemenea, ca a venit si vremea înlocuirii cuvântului capitalism, care n-ar mai corespunde realitatii, cu „sistem economic al întreprinzatorilor“ (antreprenoriat, to undertake). Întreprinzatori care vor trebui totusi sã fie rezonabili. La 74 de ani si la renumele lui, o astfel de viziune optimista asupra celor care vor umaniza capitalismul suna mai mult decât suspect, dar nu i se poate reprosa ca nu are memorie buna si ca intentioneaza sa deturneze scopul întâlnirii anuale de la Davos, unde se hotaraste, practic, în mare si în mic, soarta lumii.
S-ar putea ca aparatorii cei mai convinsi, cei mai agitati si cei mai greu de tratat ai capitalismului în forma sa actuala, salbatica, sa se gaseasca în România. Mai zilele trecute, un tinerel care-si însoteste contributia aproape zilnica la luminarea maselor derutate, nostalgice si puturoase cu profilul efeminat de baiat ce mediteaza adânc, gasea strigator la cer ca spitalele private nu vor mai primi bani de la stat. Un amarât de 10% din bugetul sarac al Ministerului Sanatatii taiat, o, infamie politica!, de ministrul care se pretinde liberal. Pentru ca proportiile monstruoase ale masurii sa fie mai bine întelese si condamnate, evoca viitorul cumplit al plapândei clase mijlocii românesti harnice, care va fi obligata sa foloseasca toaletele mizerabile ale spitalelor publice. Alti câtiva la fel de tineri si de batosi s-au trezit si ei tipând.
Dupa toate aparentele, tinereii indignati s-au nascut într-un spital socialist, dar au preferat sã uite acest amanunt, nu dadea frumos si coerent cu ceea ce gândesc azi despre ce-ar mai fi ramas în tara din socialism. Bacsisul la nastere, a fost probabil cazul, l-au platit parintii (când mi s-a nascut baiatul, în 1970, vestea adusa de portar m-a costat 10 lei). Tinereii au crescut, asadar, la rascrucea dintre socialismul real si neoliberalism, au fost si au ramas harnici, au umblat putin prin lume si, rugati, nerugati, au ajuns sã vorbeasca batosi în numele clasei mijlocii, care s-ar agata cu dintii de tot ce reprezinta sau îsi imagineaza ca reprezinta capitalismul si binefacerile lui nemasurate. Sistemul de sanatate socialist avea neîndoielnic marile lui pacate. Tinereii au uitat, însa, sau, mai de graba, au sters din memorie ca de douazeci si trei de ani sistemul de sanatate românesc a fost si continua sa fie subrezit sistematic prin aparitia haotica, dupa model american, a clinicilor si spitalelor private, ai caror proprietari si profitori sunt straini. Au uitat si de spitalele si clinicile de stat închise, si de exodul medicilor si al infirmierelor. Dupa acelasi model nefericit care, chiar si dupa trâmbitata reforma a lui Obama, lasa fara asigurari medicale 30-40 de milioane de americani, învatamântul de stat a cunoscut aceeasi decadere. Au uitat, de fapt, tinereii cu buna stiinta ravagiile sociale si umane ale capitalismului românesc.
Nu sunt singurii uituci. Se sta bine, excelent în România cu memoria selectiva. S-ar putea chiar sa detinem recordul mondial al numarului de detractori si dusmani convinsi, agitati si imposibil de tratat ai vremurilor socialiste si ai comunismului în general, ca si al numarului uitucilor. Si cum, în ultima vreme, cine vrei si cine nu vrei a început sa-si rascoleasca amintirile si sa le faca publice, spectacolul e greu de ignorat. Exista, se stie, un aspect emotional al memoriei selective si un mecanism înnascut de protectie, de refulare a unui trecut care a lasat rani sau nu ne convine – ca sa fiu putin freudian. Exista însa si o manipulare mentala a amintirilor. Fenomenul se poate observa cu usurinta atunci când unul sau altul, mai tânar sau mai obosit de ani, mai crud intelectual si mai permeabil la discursurile capitalismului triumfator, sau beneficiar al unei glorii câstigate în vremurile îngropate precipitat si brutal de istorie, rastalmacesc trecutul pâna la desfigurare totala.
E cu deosebire cazul celor care s-au trezit peste noapte, în urma cu douazeci si trei de ani, si au ramas pâna azi dizidenti oficiali, cu biografii nepatate. E deseori si cazul oamenilor seriosi, respectabili, cu ceva responsabilitati culturale în vremurile trecute, care traiesc si scriu cu teama de a nu fi cumva banuiti de nostalgii socialiste sau, mai grav si de neiertat, de a nu fi visat zi de zi, noapte de noapte, la capitalism. Drept care îsi rotunjesc frumusel amintirile, se revad în postura de eroi discreti care au sapat neostoit fundamentele sistemului socialist, în precursori si vizionari fara pretentii ai sfintei revolte populare care i-a pus capat acestui sistem. De unde s-ar putea întelege nu ca disparitia socialismului îi dezamageste si-i face sa sufere pâna si în amintiri, ci ca visul lor capitalist, daca s-a întâmplat cu adevarat sa-l viseze si înca-l mai viseaza si azi, în pofida evidentelor de zi cu zi, nu are, n-a avut si nu va avea niciodata vreo legatura cu realitatea capitalista.
Memoria selectiva are capcanele ei, iar umanizarea capitalismului promisa de „Professeur Schwab“ nu e pentru mâine.