Marta Petreu, Biblioteci în aer liber: oameni, cărţi, amintiri, Editura Polirom, Iaşi, 2014
Pe scriitoarea, profesoara Marta Petreu, am cunoscut-o pentru prima oară în 2013, la o lansare de carte din cadrul Târgului Naţional de Carte Transilvania de la Cluj, undeva la mijlocul lui iunie, când am vorbit împreună (eu mai mult m-am bâlbăit), alături de Ioan Pop-Curşeu, despre cel mai recent (la momentul respectiv) roman semnat de Ovidiu Pecican. Atunci am ascultat-o pentru prima dată vorbind, gest caracteristic, nu despre cartea, ci despre omul din spatele sutelor de pagini, urmând ca la sfârşitul aceluiaşi an „fatidic“ să primesc onoranta invitaţie de a ţine o rubrică – o cronică de carte pentru revista domniei sale, prestigioasa revistă transilvăneană Apostrof. Păşind crispat, ca într-o sală de examen, în micul sediu de pe Brătianu, puţin mai jos şi vizavi de Conservator, intrând, deci, aici pentru a discuta alte detalii, am fost găzduit nu doar cu o călduroasă familiaritate (primind mai multe cărţi), ci şi cu nedisimulată încredere.
Cam aşa ar trebui să înceapă cronica de faţă, dacă aş fi preluat, tel quel, metoda Martei Petreu, brevetată sau, mai degrabă, închegată în nu tocmai ultimul ei volum, Biblioteci în aer liber, apărut, totuşi, la începutul acestui an, volum care a primit nemeritat de puţină atenţie mediatică (simptomatic-prevestitoare fiind, din păcate pentru mediul academic/publicistic românesc, lipsa autorităţilor şi sentinţelor de pe ultima copertă), spre deosebire de recenta Asta nu este viaţa mea ce încheie, cel puţin deocamdată, seria de autor iniţiată de Polirom în urmă cu trei ani. Un detaliu semnificativ, de altfel, dată fiind ranchiuna pe care scriitoarea le-o poartă cronicarilor români (vezi ultimul capitol).
Arhive apostrofice
Cu toate acestea, aleg să încep altfel. Aş preciza, până nu uit, că fragmentul (ca titlul de altfel) decupat pentru coperta a patra e destul de înşelător – te face, dacă n-ai citit (cu atenţie) volumul, să arunci asupra lui niscaiva adjective cu pretenţii, precum borgesian, noician şi mai ştiu eu cum altcumva, cu toate că tezele neterminate au ceva din fulgerările păltinişene. O carte, o colecţie de eseuri, în fond, cu şi despre amintiri, despre vise, despre cărţi, despre oamenii care le-au scris, dar şi despre idealurile scriitorilor sau, într-un cuvânt, despre „ceva frumos“. Biblioteci în aer liber e, mărturiseşte autoarea în Cuvântul-înainte, numele unei rubrici al revistei Apostrof, „aceea destinată literaturii universale“ (rubrica există şi astăzi).
Dar să cităm până la capăt – „îmi adun, continuă scriitoarea, o parte din publicistica din anii 1990-2013“. Aş zice, dacă e să fac bilanţul unui traseu intelectual arborescent, că, fără îndoială, cartea se înscrie în acea serie iniţiată undeva la mijlocul deceniului trecut prin publicarea celor două volume de conversaţii (aici adunându-şi, cel puţin pentru primul volum, toate interviurile publicate în perioada 1991-2004), urmate îndeaproape de alcătuirea câtorva volume (3 la număr) tematice de confesiuni (cele 10 porunci, în lumea taţilor, scriitorul şi trupul său – teme ce, curios, vertebrează o bună parte a poeziei optzecistei Marta Petreu: dimensiunea morală, figura mai mult sau mai puţin terifiantă a tatălui şi, în sfârşit, visceralitatea; boala, moartea ori suferinţa, prefigurând o parte din temele ei principale). Iată că la un interval de 10 ani, nevoia arhivării şi rememorării este totuşi resimţită, nu o dată în cheie etică, de către profesorul de istorie al filosofiei româneşti, ca nevoia semnalării unor evenimente biografic-spirituale. Sunt convins că putem citi articolul Căci a Ta este împărăţia (din lumea taţilor) ca fiind arhetipul portretisticii practicate de eseista clujeană.
A cincea generaţie maioresciană
Sigur, nu e un volum de portretistică, sau nu doar de aşa ceva. Seamănă, în ceea ce priveşte structura (I. Oameni şi cărţi, II. Cărţi, III. Teze neterminate, IV. Addenda. Cum poţi scrie cronici literare fără să citeşti cărţile despre care scrii), cu volumul Simonei Sora, Seinfeld şi sora lui Nabokov, cel din urmă bucurându-se însă de un ecou critic ceva mai pronunţat. O chestiune de provincialism? Da şi nu. Autoarea n-a fost privată de premii ori de traduceri, aşa cum n-a fost ferită nici de războaiele lumii noastre (şi de aiurea) culturale. Lucrurile trebuie nuanţate. Biografismul nu doar că formează o secţiune centrală a pieţei mondiale de carte, ci a beneficiat, în ultima vreme, de o serioasă reflecţie teoretică venind, în principal, dar nu numai, din zona teoriei şi sociologiei literare franceze contemporane. E suficient să aruncăm o privire peste sumarul principalelor reviste literare occidentale. Sigur, escaladarea monstruoasă e rezultatul firesc al unei politici culturale, desfăşurate în numele unor valori democratice, precum libertatea sau individualitatea, un gest ce mizează, pe scurt, pe reintegrarea mitologiei literaturii în interiorul vieţii.
Revenind, volumul Martei (de aproape 400 de pagini) imaginează (reclamă) cu reală pasiune, şi o face pe bună dreptate, o descendenţă augustă ce porneşte taman de la Maiorescu, trece prin Lovinescu, prin Cerchişti, ajungând, în final, la vechea gardă a Echinoxului (condus, în Epoca de Aur a anilor ‘70 –’80, de amfitrionii Marian Papahagi, Ion Pop, Ion Vartic şi alţii), prezentându-se, în consecinţă, ca o adevărată, deci complexă, mărturie de familie emisă dintr-o poziţie paradoxală, à la Georges Didi-Huberman – o confesiune relevantă cu atât mai mult cu cât am asistat, la începutul anului, la acţiunile festive de celebrare a Echinoxului. Partizană, scriitoarea e totuşi critic-detaşată, fiindcă are înţelepciunea de a nu aluneca în nostalgie oarbă.
Pe de o parte, Marta Petreu ne oferă, pe lângă adevărate capitole de istorie li+terară, ocazia, din ce în ce mai rară azi, de a privi în culisele istoriei şi în ochii celor care au fost, de pildă, Profesorii Clujului de odinioară, precum Mircea Zaciu, Ion Vlad ori (după capul autoarei, şi nu numai) Adrian Marino, sau, de ce nu, Eroii cetăţii: I. Negoiţescu şi Nicolae Balotă. Pe de alta, chiar dacă îl exercită cu mici erori, autoarea posedă un imbatabil simţ al spectacolului, dovedind că indiferent despre ce scrii, acel ceva poate deveni interesant dacă e bine transcris.
Revizitarea unei
specii literare uitate
Parte a „memoriilor“ sau „amintirilor“, portretistica Martei Petreu face parte mai curând din specia evocării literare, specie confundată, de cele mai multe ori, cu alte specii, înrudite ce-i drept, precum mărturisirea, necrologul ori omagiul. Pe scurt, e vorba despre evocarea vieţii, personalităţii şi, uneori, a operei unor înaintaşi sau contemporani iluştri. Evocările Martei Petreu prezintă o imagine unitară, o dimensiune uman-existenţială a personalităţilor reprezentate. Din această serie aflăm, printre altele, că avem, în cultura română, mai multe figuri de dandy decât am fi crezut. Mai mult, sub condeiul poetei, cerchistul Nicolae Balotă se transformă, în urma rememorării aventurilor „caietului albastru“, într-un adevărat Chiril Merişor. Alteori, autoarea se erijează într-un detectiv particular (vezi primul capitol), construind o frază ritmică ce combină obiectivitatea savantă cu învăţătura – un investigator ce trasează paralele insolite, având, printre altele, mania repetiţiei seducătoare ori a sintagmei metonimice. Eseurile, în ultimă instanţă, le putem reduce la următorul aperçu: interesul – vizavi de imaginea scriitorului – depăşit doar de pasiunea faţă de figura spiritului creator, completează inevitabilele confesiuni, mărturisiri şi dezamăgiri (firul autobiografic), semnalând, în acelaşi timp, un apetit pantagruelic deturnat prin rezolvări trandafirii („aici afli de toate, inclusiv notaţii crude, vorbe corosive şi indiscreţii. De toate, cum afli în viaţa însăşi“).
Sigur că atinge anumite puncte nevralgice ale intelighenţiei autohtone: literaturocentrismul culturii române, incomoditatea revizuirilor făcute pe baze ideologice, transparenţa/promovarea literaturii române peste hotare etc.. Pentru Marta Petreu, atacul la persoană, polemica şi acuzaţia nefondată reprezintă elemente ale patrimoniului naţional, la care aş adăuga, dacă mi-e permis, fina ironie caragialescă şi bagatelizarea auto-depreciativă à la Cioran. Specialistă în problemele ideologice ale culturii interbelice româneşti, pe de o parte, dotată, pe de alta, cu imaginaţia şi creativitatea unui poet, autoarea demitizează, cu ajutorul instrumentelor istoriei, filosofiei şi logicii, o parte din marotele (fie, realităţile!) culturii române, instaurând, iată, o altă dictatură: cea a adevărului pur şi dur, motiv pentru care aş spune că, tipologic vorbind, cartea se înscrie, deloc paradoxal, în ambele tradiţii ale biografismului (în accepţiunea lui Nigel Hamilton) – cea comemorativă şi cea sceptică. Din prima decurg acele câteva laudatio prezente în volum, iar, din a doua, eseurile ce apar, în mod aparte, în subcapitolul dedicat generaţiei ’27.
Un alt mod de a privi volumul, poate cel mai interesant, vizează problematica memoriei. Dacă acceptăm ideea conform căreia literatura e un „loc al memoriei“
(P. Nora) şi dacă privim, prin extensie, oamenii de litere ca fiind „purtătorii memoriei“, atunci Biblioteci în aer liber reprezintă, de ce nu, o încercare de a recupera şi de a defini o identitate (literar-naţională). Să mă explic. Dincolo de faptul că acoperă o pată albă din istoria comunismului românesc, volumul reprezintă şi o contra-memorie faţă de memoria oficială, fiindcă reevaluarea oferă vocilor marginalizate acea dimensiune viciată, printre altele, şi de gen (şi aş reţine aici, ca exemple similare, doar Tovarăşe de drum. Experienţa feminină în comunism, Polirom, Iaşi, 2008) – un discurs memorial, de cele mai multe ori, ignorat (nu doar la noi). O memorie, aşadar, a celor care au pierdut (pierit, chiar) în faţa istoriei. Două fenomene încadrează gestul – valul postdecembrist al reciclării materialelor documentare şi ficţiunea douămiistă dedicată resemantizării epocii comuniste. Prin urmare, resuscitarea în cheie politică a geografiei şi istoriei literare, cu ajutorul unor instrumente de cele mai multe ori sociologice, înseamnă rescrierea, revalidarea unor vieţi şi a unor destine colective (exilaţi, arestaţi, închişi, deportaţi, torturaţi, condamnaţi la moarte).
Intelectual de o „mai veche cultură politică liberal-democratică“, Marta Petreu ne oferă o carte splendidă, cu tâlc, plină de curiozităţi de toate soiurile şi, în primul rând, cu portrete când nu dramatice, necruţător ironice. Iată-l, de pildă, pe Autorul român: „În cultura românească, dacă eşti autor, dezideratul ideal ar fi acela cu totul irealizabil de a muri ultimul“.