Mai mult ca oricând, s-a spus de atâtea ori, în epoca noastra, viata, realitatea devanseaza fictiunea. Nu ne mai miram, asadar, ca interesul pentru literatura memorialistica, pentru jurnale si epistolare, pentru literatura confesiva în general este foarte mare. Nu numai la noi, dar mai ales la noi, unde, din pacate, începând cu 1990, scrierile de acest gen au sufocat piata cartii si a presei.
Venind în întâmpinarea unei legitime asteptari, aparent paradoxal tocmai ele au ajuns sa întunece orizontul acesteia. Si nu doar cantitatea este de semnalat în aceasta ordine de idei, ci, mai ales, calitatea. În „Cartea ca destin“, scrisa – si subliniez: scrisa – în dialog sau, asa-zicând, în parteneriat cu Daniel Cristea-Enache, si aparuta la Humanitas, Dan C. Mihailescu foloseste o inspirata formula, marca recognoscibila, care vizeaza ambele aspecte: „egofilie memorialistica“. Cu atât mai îndreptatita se dovedeste aceasta formula, cu cât criticul sesizeaza un fapt mai putin vizibil si anume „zecile de condeie scriitoricesti, sau gazetaresti, care folosesc frecvent diarismul mascat, de la C.T. Popescu, Sânziana Pop si Tia Serbanescu, la Radu Aldulescu, Mihai Banica si Bogdan Calinescu, de la Tismaneanu si Mihaies la Sorin Lavric… Suntem literalmente devorati de bulimia confesiva“, conchide DCM, precizând ca în asta nu înseamna ca ar vedea sau „ar fi ceva rau“. Numai ca, pe lânga destule jurnale si carti de memorii ce raspundeau si raspund unui mult dorit timp al marturisirii (dupa cel al trairii si al tacerii impuse) cu demnitate si respect pentru adevar, a aparut un noian de facaturi, de autofictiuni. Patetismul de mahala, prostul-gust, vinovata contrafacere, ca sa nu spun minciuna interesata, au riscat sa compromita genul însusi. Mii de asa-zise edituri, aparute peste noapte, în temeiul unor avize iresponsabile, în cazul când acestea au existat totusi, date de diversi nechemati, se întreceau, în primii ani postdecembristi, în a tipari fel de fel de carti de „marturii“, de confesiuni ai caror „autori“, inclusiv unii scriitori, îsi fabricau arbori genealogici, biografii eroice, îsi inventau suferinte niciodata traite, se victimizau vorbind de persecutii si interdictii pe care – nu o data – tocmai ei stiusera sa le evite, în vechiul regim, prin oportunism, obedienta sau delatiuni la Securitate. În locul faimoasei „literaturi de sertar“ – de care se facuse atâta caz, dar care s-a dovedit practic aproape inexistenta – a proliferat una de tip memorialistic, parazitara, conjuncturala, nociva. Mai este loc ca literatura confesiva sa-si recâstige statutul, mizând pe sinceritate, pe autenticitate, pe obiectivitate, pe adevar.
Si când vine vorba de literatura subiectiva, nu putem sa nu ne întoarcem la clasici. G. Calinescu, care, cum se stie, nu credea în jurnal, afirmând chiar ca jurnalul e o prostie, recunostea totusi: „Daca cineva ar începe sa-si noteze existenta, zilnic si bogat, de la 15 ani, ca Maiorescu, si ar duce-o asa 50 de ani, lucrul ar fi extraordinar, chiar când omul ar fi mediocru“. În fond, Maiorescu si-a consemnat, timp de o jumatate de veac, cu o tenacitate neegalata de nimeni în cultura româna, dar si cu cruzimea celui ce nu-si acorda nici o circumstanta atenuanta privind un esec, o neîmplinire, o lasitate, constructia propriei personalitati. El era, înainte de orice, sincer cu sine, de vreme ce îsi propusese înca pe când se afla elev la Theresianum sa le arate, el, „magarilor“ de nemti ce înseamna un român. Maiorescu era, însa, si ceea ce se cheama un caracter. Adresându-i-se în februarie 1910, când marele critic împlinea vârsta de 70 de ani, inclementul P.P. Carp, care îl cunostea mai bine decât oricine, îl caracteriza astfel: „Stii de ce te iubeste lumea asa de mult? Am sa-ti spun eu. Pentru ca tu ai fost un caracter. Pentru ca atunci când au început altii sa ne schimbe si sa ne batjocoreasca limba noastra româneasca, cultura noastra, tu ai avut curajul sa te ridici cu stiinta ta contra lor“.
De buna seama, chiar „cosmetizat“, jurnalul exprima în definitiv personalitatea diaristului. Nimeni nu se poate ascunde în întregime, nimeni nu se poate „închide“ într-o autofictiune perfecta încât sa nu-l mai recunoastem sau macar sa intuim daca este sau nu un caracter. În jurnalul sau – „Caietul de note zilnice“ – Camil Petrescu nota la data de 13 ianuarie 1927; „Un jurnal e un lucru anost si aproape fara sens. Totusi simt nevoia unei exteriorizari“. Încheindu-l, la 17 decembrie 1940, el îsi dezvaluie interventia post factum în textul jurnalului: „Corecturile si notele cu creionul sunt facute la lectura acestui caiet din 15, 16, 17 septembrie 1940“. Este, din aceasta cauza, jurnalul lui mai putin revelator? Ne raspunde indirect contemporanul si prietenul sau, Serban Cioculescu. Într-un interviu din 1976, la putin timp dupa publicarea „Notelor zilnice“ (trecusera 35 de ani de la încheierea redactarii jurnalului si aproape doua decenii de la moartea lui Camil), autorul „Vietii lui I.L. Caragiale“ îmi marturisea: „Am fost consternat. Nu stiam ca au trecut atâtia ani pe lânga sinucidere si ca spunea despre sinucidere ca era ca un fel de imperativ ereditar în familia sa. Pe urma, nu stiam ca suferise atâta vreme de mizerie, de foame. El era un om foarte mândru. Faptul ca Vintila Russu Sirianu îl invita sa vina sa ia mesele de prânz la el, îl miluia cu o masa, îl umilea desigur profund. Daca a fost silit sa accepte aceasta formula în loc sa i se dea un împrumut sau un ajutor banesc – ajutorul banesc îsi pierde caracterul umilitor când ia forma unui împrumut, chiar a unui împrumut care nu se mai restituie – e trist“.
Jurnalul lui Camil Petrescu îi revela criticului si alte situatii, fapte si stari pe care nici nu banuise ca ilustrul sau contemporan le-ar fi trait vreodata. „Nevoia de exteriorizare“ într-un jurnal, devenit fatalmente extim, a învins pâna si cel mai nemasurat orgoliu, precum cel al lui Camil Petrescu.
Dar un jurnal este si altceva decât un document, nu o data inestimabil. A se vedea, de exemplu, cel al generalului Berthelot – care a condus misiunea franceza în România, în timpul Primului Razboi Mondial si a fost seful Statului Major al armatelor române pe lânga rege – jurnal fara de care imaginea evenimentelor petrecute în acei ani de foc (1916-1919) si a personalitatilor implicate direct în desfasurarea lor nu ar fi întreaga. Un jurnal poate avea însa, repet, si o alta motivatie, chiar o alta intentie decât cea de a depune marturie. El se poate naste si din iluzia diaristului ca da o replica avant la lettre. Vine timpul când ultimul cuvânt îl are, cel putin potential, altcineva. Or, diaristul pare a fi dintre cei care nu accepta aceasta fatalitate. El vrea sa aiba cuvântul si post festum, cu atât mai abitir cu cât atunci când ar fi trebuit sa se pronunte public nu a facut-o. Din lasitate, din lehamite sau din comoditate. Jurnalul i se pare a fi, de aceea, nu doar o cârja cu care înaintezi în golul timpului (Matei Calinescu) ori un eu „de refugiu“ (Jacques Le Rider), ci si o compensatie retro sau un colac de salvare aruncat în marea posteritatii.
Savantii, filosofii, scriitorii s-au straduit sa-si reprezinte clipa cea din urma. Sadoveanu, de pilda, scrie undeva ca în clipa iesirii definitive din „terenul de joaca al vietii“, cum ar zice un talentat poet, unui barbat i s-ar derula, pe repede înainte sau pe repede înapoi, cu o expresie din limbajul profesionistilor din industria imaginii, pe ecranul memoriei chipurile, siluetele tuturor femeilor pe care le-a iubit. S-ar putea ca intuitia unui mare inspirat, a unui „trimis“ ca Mihail Sadoveanu, sa nu dea gres. Plauzibil ar fi si faptul ca în acea clipa a marii treceri sa ne cutreiere un sentiment de regret ca nu le-am dat cuvenita replica unor adversari pe care i-am respectat sau chiar unor netrebnici pe care i-am dispretuit… Si, de aceea, cine stie daca regretul nu este mai suportabil când stii ca ai lasat în urma un jurnal de bord al unei calatorii care a fost chiar viata ta!
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 426