„Douter de tout ou tout croire, ce sont deux solutions également commodes, qui l’une et l’autre nous dispensent de réfléchir.“(Henri Poincaré)
Copil al contrastelor, spiritul omenesc şi-a căutat mereu echilibrul într-un zig-zag paradoxal printre idei şi convingeri opuse. Căci nu e om să nu se fi contrazis măcar o dată… Există însă o diferenţă salvatoare între traseismul ideologic, în care îţi muţi bagajul de speranţe, mimetisme sau credulităţi în tabăra cealaltă, sperând că-ţi va fi mai bine – şi o ezitare necesară, ghidată de argumente, din care se naşte certitudinea, pe care cu siguranţă şi Dumnezeu ar ierta-o. Primul pas spre certitudine e îndoiala. Îndoiala carteziană, informată şi lucidă, acel du-te-vino al minţii care taie în carnea confortului intelectual, pentru a evada în afara canoanelor, outside the box. În acest sens, aş vrea să descriu aici câteva moduri de întreţinere a sănătăţii intelectuale.
Să începem cu începutul. De aproape două secole, originea universului şi a naturii umane este progresiv explicată de dovezile din biologie, geologie, fizică, arheologie, astronomie, neurologie ş.a. Metoda ştiinţelor de a verifica soliditatea unei afirmaţii este un algoritm clar şi stabil: investigaţie, cercetare, testarea ipotezelor, experimentare, analiză, concluzie. Totuşi, sunt încă foarte mulţi cei care contestă darwinismul (descendenţa comună şi selecţia naturală) sau, chiar când acceptă genetica (ereditatea), resping noile idei despre viaţa pe planeta noastră. Pe de altă parte, toată lumea beneficiază nepăsător de rezultatele remarcabile ale ştiinţei şi tehnologiei. Nu cred că îşi poate imagina cineva azi viaţa fără maşini, telefon, internet, obiecte de consum procurate de la orice magazin. Şi, totuşi, mulţi se opun principiilor care stau la baza acestor invenţii. Ei sunt un fel de îndrăgostiţi de statua Visare&Iluzie, care îngenunchează perplex la poalele ei şi se ascund imaginar de-a dreapta ambiguităţii şi metaforelor, afişându-şi neştiinţa exactă şi cultura aproximativă. Sunt aceia, greu de înţeles, care dispreţuiesc navigarea automată în autoturisme, dar postează zilnic pe reţele, nu comunică pe email, dar vorbesc nonstop la telefon şi trimit mesaje, oficial predau chimia şi-n privat homeopatia. N-am găsit altă rimă. Aceste alegeri trunchiate nu fac decât să le dilueze pe termen lung spiritul critic şi luciditatea faţă de real.
O fobie şi o sursă frecventă de erori intelectuale sunt, mai ales pentru absolvenţii umanişti, cifrele, în special numerele mari, greu de pătruns şi de reţinut. Majoritatea dintre noi, chiar şi cei mai instruiţi, măresc ochii şi ridică din sprâncene la auzul unor cifre ca 4,5 x 109 ani (vârsta Terrei), 6,4 x 109 kilometri (distanţa străbătută de sonda spaţială Rosetta până la cometa 67P), 13,8 x 109 de ani (vârsta estimată a universului). Dacă te sperie cifrele, remediul este să rămâi lucid şi critic. Cu un creion şi câteva socoteli simple, poţi cerceta informaţia, verificând măcar dacă este plauzibilă sau nu. Fără un minim exerciţiu critic, nu poţi evalua o afirmaţie şi nu te poţi feri de o cascadă de erori. Tabla înmulţirii şi operaţiile cu puteri nu sunt tocmai apocrife, le-am învăţat cu toţii; asociate cu noţiuni şi grupuri familiare, numerele mari pot fi coborâte de pe piedestalul lor enigmatic.
Mai mult, este important să dăm continuu refresh la context. Şi la dată. Orice mare descoperire are o continuitate, bazându-se pe realizările precedente, aşezată solid pe umerii „giganţilor“ din trecut. De exemplu, descoperirea lui Darwin a fost completată de mecanismul genetic al călugărului Gregor Mendel care, la rândul lui, a fost completat prin descoperirea secvenţei de ADN, actualizată, la rândul ei, de sinteza modernă şi de secvenţa genomului uman ş.a.m.d. Modelul realizărilor ştiinţifice este unul dinamic şi în totalitate bazat pe dovezi.
Un alt mediu la care update-urile sunt o rara avis este religia, credinţa în fenomene neexplicate, într-o voinţă divină, în minuni şi nemurire. Credinţa, spun unii biologi contemporani, s-a născut din nevoia de context şi înţeles, de ficţiune şi confabulaţie, de protecţie din partea unei entităţi atotputernice (Wilson 288, 324). Ea a constituit, cu mult timp în urmă, un mijloc de supravieţuire. I se datorează o bună parte din creativitatea şi memoria noastră. Cei care fac azi din religie un prieten la nevoie cad însă, mai devreme sau mai târziu, în iluzie şi tribalism. Sunt cei pe care un cuvânt, un simbol sau o metaforă îi motivează mai mult decât un fapt sau o concluzie logică, care cred în tradiţie mai mult decât în dovezi palpabile, în invizibil mai mult decât în vizibil. Este suficientă o privire panoramică printre duminicile ecleziastice ale patriei pentru a realiza gradul de îndoctrinare la care se aspiră. Pentru ca goana după sens să nu-şi piardă sensul, e nevoie de auto-cenzurare, de un filtru individual împotriva falsificărilor.
Unele studii de neuro-teologie (un domeniu încă aproximativ) încearcă să demonstreze că nevoia noastră de transcendenţă îşi are originea în anumite structuri neuronale ale creierului şi că experienţa de tip religios favorizează benefic activitatea creierului. Toate bune şi frumoase, dar orice instinct se educă, inclusiv cel religios, dacă el există. Fascinaţia noastră faţă de supranatural poate sau nu să fie o mutaţie genetică; în cursul unei meditaţii creierul nostru poate sau nu să elibereze dopamină, cea care ne recompensează simţurile şi ne face mai fericiţi. Dar asta nu justifică să ne lăsăm mesmerizaţi de lucruri fără dovezi în detrimentul judecăţilor limpezi şi să adoptăm metode pre-ştiinţifice de vindecare.
Deloc surprinzător, un spirit supus continuu imaginarului şi credinţei în entităţi cu existenţa nedemonstrabilă devine intolerant. Intolerant faţă de sine însuşi, cultivând o limitare auto-impusă, dar şi faţă de ceilalţi, prin judecăţi limitate. Istoria a fost şi este martora unor grave acte de violenţă în numele credinţelor. În prezent, fundamentalismul şi maniheismul perspectivei asupra drepturilor individuale şi schimbării lumii s-au ascuţit cu vehemenţă şi duc la dezbinări atroce.
Închei cu câteva reguli de apărare intelectuală şi evaluare critică a presei – un alt mediu furnizor de mistificări şi falsificări, dar şi a oricărei surse de informaţie, întrucât trunchierea informaţiei poate veni de oriunde.
Fii riguros, citeşte şi ascultă activ, urmăreşte mai multe aspecte legate de acelaşi eveniment, identifică nuanţele de complicitate dintre presă şi alte elite, fereşte-te de argumentele înşelătoare (simetrie, ad hominem, experienţa personală), recunoaşte ideologiile (ele obţin generalul din particular, ignoră deliberat efortul de obţinere a tehnologiei, făcându-l să pară natural, compun analogii false etc.), adoptă studii ştiinţifice neverificate sau interpretări pseudo-ştiinţifice convenabile etc., etc.
Depinde de fiecare dintre noi să împăcăm acest conflict între raţionalul şi pasivitatea noastră intelectuală şi să nu lăsăm iubirea şi emoţiile să fie acaparate dogmatic de culte şi culturi. Cu toţii avem nevoie de remedii antistres seara sau în weekend, dar există remedii cu adevărat naturale. Sufletul nostru se poate linişti şi privind frunzele unui copac sau, prin binoclu, la o pasăre hrănindu-şi puii sau la imaginile fenomenale captate din spaţiu şi de pe cometele orbitând. Merită să ne aventurăm în noua carte a universului. ADN-ul, Hubble şi Voyager, Rosetta şi Philae, Big Bang-ul rescriu chiar sub ochii noştri noua Geneză şi ne invită să o citim.