Poetul basarabean Traian Vasilcău-Traianus este unul dintre cei mai prolifici scriitori religioşi de peste Prut, publicând un număr de volume mai mult decât dublu faţă de numărul anilor scurşi de la cel de debut, Poemele regretelor târzii (1995).
Valoarea axiologică a scrierilor sale a fost aproximată şi apreciată de numeroşi scriitori basarabeni şi români. Încă de la început a fost încapsulat pe drept cuvânt ca poet al luminii şi al bucuriei de către Ligya Diaconescu, cea care constată că „poemele sale izvorăsc direct din credinţă, din conştiinţă religioasă pură, în continuă legătură cu Dumnezeu”.
Perpetuu neobosit, psalmistul Traian Vasilcău îşi cântă extatic credinţa în zeul suprem, într-o melopee când mai lentă, când mai ritmică, având drept scop să suscite bunătatea, curăţenia sufletească şi încrederea în viaţă şi în pavăza divină. Universul inspiraţiei sale lirice nu se restrânge însă la cel bisericesc, ci se extinde asupra întregului areal al existenţei umane, aparţinător de altfel tot divinităţii.
Personal m-a convins cu volumul Sfeşnic în rugăciune (Notograf Prim, Chişinău, 2012), pe care mi l-a transmis poştal, cu întârziere, surprinzător, fără să ne cunoaştem până acum în vreun fel. L-am citit cu empatie şi m-a captat prin versurile sale melodice, scrise într-o dulce limbă română cvasi-retro, dar nu vetustă, cu „mireasma deosebită a poeziei religioase din mileniul trecut”, aşa cum notează şi Paul Aretzu, care reliefează performanţa, „deloc neglijabilă, a unei mari diversităţi monotematice şi stilistice”, dovadă a resurselor neistovite ale acestui domeniu religios cu care a început poezia română. Colorată cu ceva arhaisme, cu ceva regionalisme, poezia sa este, orice s-ar spune, relevantă.
Sfeşnic în rugăciune e un titlu metaforic cu trimitere la pioşenia nedisimulată cu care poetul arde în evlavia sa bisericească. Printr-o sinecdocă fericit găsită, poetul îşi transpune spiritul în obiectul de cult însoţindu-l cu atributele rugăciunii şi al iubirii sincere care împânzesc cartea da capo al fine. Iată cât de incitant îşi transferă poetul arderea pioasă în cuvântul poetic, confundându-se cu imaginea Cuvântului de-nceput: „Murmur de stele îmi inundă zarea/ Mă lepăd de cuvinte şi-s Cuvânt/ În PreaCuvântul lumii ce-i mirarea,/ În care arde-voi ca-ntr-un descânt.// Îşi face casă-n mine infinirea/ Să-i vorovesc tăcerea cu nesaţ/ Trompeţii poartă îngerii la braţ,/ Talanţii mei culegă-mi-i iubirea” (fără titlu, p. 25). Versuri clasice, nelipsite de profunzime, producătoare de epifanii înălţătoare.
Irina Mavrodin îl consideră un poet autentic, poet adevărat care „reuşeşte să comunice prin poezia sa un simţământ al unirii, al contopirii cu Lumea, o stare de metafizică trăire a misterului cosmic.”
Precum un cântăreţ în strană, Traianus intonează perene cântece de slăvire a spiritelor îndumnezeite, cântecul lui determină cerul să coboare „sub pomul ce a rodit lacrima lumii”, sub pomul cunoaşterii şi al luminii. Cu reală smerenie, prin letteră, îşi transpune fiinţa poetică în diferite ipostaze religioase: în sfeşnic, în candelă, în dom, în psaltire, în schit, în flaut, în Cuvânt primordial. Marea sa disponibilitate prozodică de a crea versuri cantabile este prezentă în fiecare poem.
Cu acelaşi entuziasm neobosit, jinduieşte şi cântă iubirea divină, dar şi pe cea omenească, într-o îngemănare perfectă: „Sub acest câmp cu maci doarme Iubirea./ De dorul ei în deznădejde zac./ Ce spun, risipă e de veşnicie, înţelepciune este tot ce fac (…) Şi El, redându-mi-o pentru vecie,/ Să-mi ceară cu izvoare s-o pot scrie.” (fără titlu, p. 15).
Supuşenia sa nu lasă se pare nici un dubiu, nici o urmă de tăgadă de tip arghezian. Nu aflăm nici o contaminare de habotnicie sau fariseism în psalmii săi diafani, concentraţi uneori într-un distih: „De dinainte de-a mă fi născut/ Inima Domnului m-a cunoscut” (Psalm). În altul, cu aceeaşi certitudine şi încredere în destinul său înnăscut, de fiinţă credincioasă, îşi descrie, într-un pastel relevabil, aşezarea în cuibul divin: „Ningea apocaliptic în cetate,/ Nici pârtii nu erau, ningea mereu,/ Când patru mierle-n doliu îmbrăcate/ M-au dus în cuibul lor din Dumnezeu// Ocean de dragoste cerul era,/ Uitată faţa mamei din icoane/ Parcă de secoli mă tot aştepta” (fără titlu, pp. 17-18).
Bun cunoscător al poeziei româneşti din toate timpurile, Traian Vasilcău integrează aluviunile pe care le-a acumulat încă de la Dosoftei trecând prin poeţii premoderni şi moderni, până la Nichita Stănescu, fără să poată fi învinuit de epigonism. În câteva versuri de refren transpare tehnica poetică a autorului Necuvintelor: „Ca mâine-o ninge,-o fi târziu/ Şi, Doamne, n-am să mă mai ştiu. (…) „Ca mâine- ninge,-o fi târziu/ Şi, Doamne, n-am să mă mai fiu” (Cele trei vîrste ale poemului).
Numeroşi scriitori sunt cuceriţi de aceste reuşite prozodice din sfera religiosului, în dulcele stil clasic, în care poetul îl premăreşte pe Dumnezeu în cuvinte simple, necăutate, rostuite într-un cântec cu reverberaţii spirituale inedite. Astfel, Dan Verona devoalează în poezia lui Traianus „bucuria cuvântului până la dezmărginirea lui într-un melos pur”; iar Adrian Dinu Rachieru apreciază limba frumoasă a acestui poet venind dintr-un „neam de emineşti” care „vădeşte o impresionantă forţă lirică şi pamfletară” şi care deplânge astfel, mai spune criticul timişorean, starea poeziei actuale, exibiţionistă şi degenerată, substituind-o prin productivism şi civism.
Traian Vasilcău repune poezia în drepturile ei muzicale pe care le posedă din antichitate, când erau cumva îngemănate. Să ne amintim că denumirea genului liric provine de la anticul instrument muzical cu numele de liră, creaţie a ingeniosului zeu Hermes, nelipsit acompaniament al recitării poeţilor antici.
Dincolo de calităţile muzicale, poezia sa dobândeşte uneori şi un caracter de bici pedepsitor răbdat de strămoşi, atunci când poetul ia atitudine drastică, în stil parabolic şi pamfletar, împotriva „ultimului cneaz” estic, care jinduieşte vise imperialiste şi pe care „Ruşinea de-a fi comunist nu-l prinde,/ Râde prin somn, despot analfabet,/ Şi-ncrucişindu-şi mîinile pe piept/ Mai are-un gînd: cum să ne poată vinde// Ţarului prim, Rusiei răpitoare,/ cu mare-alai, pe veci, fără recurs!/ Să revenim în ghiare noi de urs,/ Profund surâzători, fără-ncetare…”. Foarte actual şi virulent pamflet, acest Ultim vis al ultimului cneaz.
Convieţuirea între aspectul tradiţional al formei poetice şi ideaţia modernă în poezia lui Traian Vasilcău este surprinsă remarcabil de conaţionalul său, Arcadie Suceveanu: „Poezia sa, aşezată în tipare consacrate şi lipsită de spectaculozitate formală, rămâne însă modernă prin gândire, printr-o vădită radicalizare a expresiei, prin viziunea şi consonanţa ei eminamente contemporane”. În acest potop de versuri frumoase se strecoară desigur şi unele inegalităţi fireşti.
Tânga poetului credincios este a fiinţării perpetue, el nefiind mai protejat în faţa vicisitudinilor vieţii decât oricare existenţă cu chip de om. Jertfirea ideilor, a sentimentelor, a trăirilor sale în folosul umanităţii, adesea ingrate, se aseamănă, la scară terestră, cu cea a lui Iisus care s-a jertfit pentru salvarea omenirii din căderea în păcatele ei autodistrugătoare. (Putea scrie şi el altfel de poezii, din acestea ale mainstream-ului postmodern: mizerabiliste, minimaliste, sexualiste, dar n-o face…). Iată un sonet exemplar, alături de alte atâtea poeme citabile din volumul Sfeşnic în rugăciune: „Calea spre Tine, Doamne, pavată-i cu iubire,/ Calea spre nicăire pavată-i cu blestem./ Sunt beat, dar nu de vinuri ce-adăpostesc uimire,/ Sunt beat de Tine, Doamne, să nu fiu beat mă tem!// Un scrin preaplin cu lacrimi păstrez din veci în mine,/ Arhimandrit al clipei, sobornicesc lumini./ Sfîntul sinod al ierbii m-a declarat în fine/ Vicar nădejdii lumii ce-a-ngenuncheat grădini.// În braţele nemorţii surâd – narcis în floare,/ De vorovirea-ţi, Doamne, nu vreau să mă dezleg,/ Altar oricărei clipe prin Tine sunt întreg.// Dar pe cât cred în ziuă, pe-atât amurg răsare/ Şi care bună cale s-aleg nici nu mai ştiu:/ Umplut cu vârf e iadul şi raiul mi-i pustiu” (Psalmul sfinţiei). Bucuria apropierii de Dumnezeu nu-i întunecă judecata într-atâta, încât să nu trăiască deplin şi să exprime emoţionant tragedia existenţială a fiinţei pământeşti.
Poate că nu e chiar avantajoasă această aglomerare a poemelor, mai multe pe aceeaşi pagină. Era mai benefic pentru cititor să fie păstrată tradiţia unui singur poem pe o pagină.
În fine, sunt total în asentimentul lui Horia Bădescu şi mă dispun odată cu el la citirea versurilor frumoase şi evlavioase ale lui Traian Vasilcău-Traianus. Mă bucur şi regret în acelaşi timp odată cu poetul clujean care conchide: „Mă bucur de bucuria înlăcrimată cu care Traianus scrie stihuri într-o lume care, având atâta nevoie de ele, le refuză tot mai mult…”.
Autor: TOMA GRIGORIEApărut în nr. 492