Cât pe ce, în moda, sa intre si „Zâtul“ (romanul scris de Tatiana Tolstaia, aparut în rusa-i materna prin 2000 si tiparit în româneste în 2006; traducere Luana Schidu). O vreme, romanul, de-l citesti, e imposibil sa nu te exalte sau inspire. Cel putin stilistic. O vreme, asadar, romanu-ti pare bun. Chiar foarte. Numai ca (ecce Of-ul!), devreme îsi sucomba geniul în derelictii si emasculare.
Sa ma explic: autoarea e data-n paste! Are Idee, vede original si delireaza bine. Iar cu o alta mâna (precum a altora… nu spui cine!) ar fi putut face din viziunea sa – o Rusie postapocaliptica, reîntoarsa la un primitivism basmic-folcloric – o feerie de barocism faaantaaaaastic…
Feerie – este! Barocism, asa si-asa. Dar excelenta ori extremul posibil funambulesc al acestui barocism, nu prea. Ori, poate, doar în finalu-i (fortat rau de tot în oniric). Iata de ce zic, romanul ofera; numai ca si mai mult promite, neîmpingându-se însa pâna-n propriile tarii sau zari, neavând „vâna“.
Oricum, este multa imaginatie si imaginar aici; crâmpeie de povesti si superstitii care pun orice folclor sa-si faca cruce tâsnesc mereu. Pâna un pic peste jumatate, constructia romanului e tacticoasa. Desi ea se doreste doar literara, capitolele se ascund dupa slovele unui kirilic kabbalistic, abscons-mitizant, totusi fara cheie. Desi pare un roman scris pe-ndelete, calculat, ajunge unul alcatuit doar din paragrafe fanteziste, din fragmentele care se acumuleaza peste si printre dilutii.
„Zâtul“ este un roman vorbit cu grai si minte de copil, de pe un fel de Planeta a Maimutelor care e fosta Moscova, caci civilizatia a pierit prin cataclism, iar ce a ramas si vietuieste este o lume plina de mutanti, degenerati si tembeli, de câtiva supravietuitori nemuritori si animale minore, ca si de demoni sau roade ale superstitiilor folcloric-primitive cum e si presupusul zât. Plus, desigur (?!), un dictator obscur, care interzice „gândirea personala“, plagiaza povestile si poeziile autorilor de dinaintea catastrofei, dând cep civilizatiei cu târâita. Oricum, din tot delirul neoliticilor se deduce, convingator, ca firea omeneasca este aceeasi, neschimbabila, în orice epoci/ milenii.
Scene admirabile, de-un paragraf sau o pagina-doua, apar mereu. E greu sa ilustrezi o lume tembela cu termeni sofisticati, dar nici un vocabular simplu nu ajuta, iata de ce presararea lexicului cu termeni inventati (putini) buna este, dar nu compenseaza. Livrescul actual este inevitabil, de vrei sa fii, totusi, un scriitor bun, numai ca aici lexicul este pretutindeni handicapat. Dupa o jumatate de carte, textul autoarei si al traducatoarei devine tot mai sughitat, un Bosch si Breugel carnavalesti fara vreun cap si coada, finalul curgând în absurd mult prea galopant.
Scriitorii trebuie sa fie fericiti pentru cartea asta pentru ca exista aici pagini multe (precum 206-209) de apologie, superba uneori, naiva rau adesea, a supravietuirii si superiorizarii prin lectura, prin carte. Asadar, mai multe imneuri aduse scrisului si cartii, poate doar acela adus lecturii ramânând unul deconcentrant, nefavorabil (caci eroul cartii, tot citind tâmpeste, nu se lumineaza ori umanizeaza, ci din contra).
Desi bine calculat compozitional, romanul nu e fara redundante sau burti dispensabile, umflând ceva ce ar fi putut impacta mai abitir prin concentrare. Asa, cu burticele mereu-mereu, risti sa pierzi literarul, amuzându-te doar de ridicol.
Diluviul ideatic este captivant, dar nu extraordinar de captivant. Delirul e temperat, nebunia, diluata. Tonul vorbirii spontane/ aliterare, copilaresti uneori, oricum de o eliberare admirabila, compenseaza stilistic frâna de imaginatie. Caci da, de-o frâna simti mereu ca… este, nu negresit intervenind ca o cenzura, ci izvodind parca din trauma. Tatiana Tolstaia este un geniu-n gard, deloc tarat, însa usor amputat, frânat ca geniu si astfel postat într-un „foarte bine“, „admirabil“ sau „excelent“ – care, la nivelul genialitatilor, înseamna, totusi, mediocritate.
La rându-i, traducerea e una egal buna si chinuita. Caci este genul de carte care trebuie tradusa tot de catre un scriitor, adica de un copartas intim la inventivitatea sau mai exact la abisalul ori eleatismul vreunui visator. Traducatoarea, oricum, face ce face (adica ce poate); deschide aripi si-si da drumul. Dar sontâcaie mereu, ori cel putin asa-ti da mereu impresia. Daca oralitatea tumultuoasa, care „încurca“ toti timpii verbali si pronumele personale în aceeasi fraza, nu o depaseste, cunoasterea nu foarte profunda a folclorului (în genere), ca si a gândirilor si oralitatii preliterare, se face uneori sensibila. Sens în care, de pilda, nu stii de ce a ales/inventat termenul „zât“, pentru bestia pe care scriitoarea a inventat-o drept „kâs“ (pentru americana chiar ei i-a convenit „slynx“), si care în româneste ar fi putut suna adecvat drept „câh“. Fiindca în româneste „zât“ e interjectie pentru tacut brusc, în vreme ce „câh“ înseamna murdar/intangibil pentru orice copil.
În rest, orice substitutie ori reproducere fono-acustica este binevenita, caci cartea, scrisa cum s-ar vorbi, e una destinata urechilor si unei imaginatii vizuale întretinuta fonic. În detaliul acesta adasta una dintre esentele cartii, caci ea aduce genul povestirii nu doar la statutul ultimei sute de ani, anume de lectura (per text), ci insista/ convinge pentru „demnitatea“ sa milenara, de zicere adresata mintii prin urechi.
Scriitorii au în textul acesta o proba buna de lucru lingvistic: inventivitatea autoarei, care-si stoarce/chinuie limba aducându-si-o la ne-forme primordiale, la inventii pierdute sau nenascute vreodata, la arhei fonemici, încercari ratate, agramatisme serafice. Adamul societatii post-catastrofice este chiar scriitoarea, care da nume lucrurilor ce sunt si nu-s, aidoma primului om biblic. Tot un exemplu rar este si felul în care, cu toate ca romanul vorbeste ca pruncii ori ca homosapiensii preistorici, ilustrând o lume amnezico-primitiva, plinatatea culturii si istoria stiuta razbat pretutindeni, în apropos-uri, parodieri, caricaturi, ironii, similitudini sau déjà-vu-uri când haios-comice, când subtile.
Contrar, asadar, majoritatii autorilor „mari“ în voga, care-ti scot ochii cu istoriografii pline de date sau referinte exacte, cu detectivisme navigând printre kantianisme si hegelianisme (ma grabesc sa zic, desi Eco, Heidegger, Derrida precis ar da mai bine), Tatiana Tolstaia readuce utopia anistorica si aculturala fara nicio fronda anticulturala, nu de acel SF care fraiereste prin tehnicalisme si stiintificitati speculate, ci de reinventare a lumii, limbii si vorbirii în maniere care vrajesc, inspira, dau speranta. Totodata, scriitoarea rusa nu vrea sa se lase influentata nici de fantasticul sud-american, chiar daca tema si pozitionarea sa ar fi fost permisive ori permeabile acelui gen de dezgranitare. Parca cu dinti de arama, ea se tine de padurile basmelor siberiene, respectând calapoade compozitionale si stilistice, fantazând mult, admirabil, în spiritul respectiv, dar si supunându-se, deci limitându-se, paradigmelor respective.
E prea temperat totul, în cartea Tatianei Tolstaia. Textul ramâne, totusi, prea accesibil; gaselnita geniala a scrierii orale si fonic-interjectionale nu este stoarsa ca o lamâie, adica nu-i dusa pâna-n marginile eficientei imbatabile, exemplare, demne de preluat. Simplul si simplitatea sunt absolutizate, ceea ce nu e deloc rau, însa meritau a fi etalate si sustinute cu mai mare virtuozitate.
Si fiindca tot mereu am zis: romanul acesta foarte bun putea fi si mai mult (decât e), cred ca scriitoarea ar trebui sa-l mai scrie o data, cu sporita verva sau nerusinare, peste vreo doua decenii. La fel ca cititorul care, odata afundat în labirintul acestei gândiri si vorbiri-scrieri, revine ceva mai inspirat/ exaltat sau mai bun la sensibilitate si imaginatie, si autoarea, mai muncindu-se o data pe acest text ce poate fi si mai nebun, îl va rescrie mai bine.
Autor: MARIN MARIAN-BALASAApărut în nr. 409