B. Fundoianu, Opere I. Poezia antuma, editie critica de Paul Daniel, George Zarafu si Mircea Martin, Cuvânt înainte si Prefata de Mircea Martin, Postfata de Ion Pop, cronologia vietii si a operei si sinopsis al receptarii de Roxana Sorescu, Bucuresti, Editura Art, Seria Fundoianu – Fondane, 2011, 386 p.
Volumul care deschide Seria Fundoianu – Fondane la Editura Art (coordonator Mircea Martin) ne edifica, în mare masura, asupra deficientelor istoriei literare românesti. Bibliografia critica, sintetizata de Roxana Sorescu, stigmatizeaza doua procedee recurente în spatiul nostru intelectual. Pe de o parte, este vorba despre lipsa aptitudinii spre cercetarea aplicata a textului, pe de alta despre incorectitudinea filologica a majoritatii comentatorilor. Primeste penalizari severe întreaga scoala care a asimilat exclusiv deficientele calinescianismului, uitând ca maestrul avea obiceiul sa se documenteze cu acuratete: „În lucrarea de sinteza „Modernismul românesc“, Dumitru Micu va relua unele dintre chestiunile tratate pe larg în prefata la editia „Poezii“, publicata în 1983. Conform bunelor obiceiuri încetatenite de Calinescu, nu lipseste o intentie polemica la adresa criticilor contemporani, nenumiti, ale caror concluzii sunt puse sub semnul întrebarii“ (p. 362). Polemica se bucura de enorma consideratie, dar preopinentii sunt ignorati. Aceasta atitudine echivaleaza cu tradarea criticii. Superficialitatea si excesul de autoritate au condus la umplerea paginilor cu afirmatii redundante sau neacoperite. Totusi, cercetatoarea remarca si doua exceptii notabile. Întâi, Ovid S. Crohmalniceanu (în „Literatura româna si expresionismul“ si în „Literatura româna între cele doua razboaie mondiale“, vol. II) are meritul plasarii poetului într-un context european amplu. Apoi, Mircea Martin („Introducere în opera lui B. Fundoianu“) a recurs la o analiza tematista a poeziei. Totodata, a semnalat majoritatea raporturilor cu unii dintre pilonii modernismului românesc: Arghezi, Bacovia, Blaga si Pillat.
Recuperarea unui concept
Sunt în asentimentul lui Razvan Voncu, a carui interventie pertinenta din „România literara“ (nr. 20, p. 15) se încheia cu urmatoarea sugestie: „Prezenta editie reprezinta un foarte insistent îndemn la recurs, adresat istoriei noastre literare“. Ceea ce nu înseamna numai repozitionarea lui Fundoianu, ci si acceptarea realitatii ca, dupa un veac, avem piedici imense în a-i descrie adecvat poezia. Perspectiva noastra asupra obiectului s-a alterat. Cei aproximativ cincisprezece ani de realism socialist au perimat aproape ireversibil întelesurile si varietatile conceptului de „modernism“. De aceea, încadrarea operei fondaniene necesita precautii si apropiere microscopica de înrâurirea franceza de la sfârsitul secolului al XIX-lea asupra stilisticii poeziei românesti. Daca acceptam ca numai lirismul, ambiguitatea si versul alb sunt coordonatele modernismului, atunci apelam la o definitie trunchiata. Nici Verlaine nu a renuntat la retorica, în ciuda instigarii lansate în „L’Art poétique“ („Prends l’éloquence et tords-lui son cou !“). Sucirea echivala cu gâtuirea spânzuratilor care, pe punctul de a-si duhul, sunt putin eliberati din strânsoare. Totul facut pentru oripilarea si delectarea cititorilor.
Or, Fundoianu cunostea minutios jocurile si sarjele modernistilor francezi. O demonstreaza din plin în „Câteva cuvinte padurete“, prefata la placheta „Privelisti“ (1930). Printre directiile principale asupra carora se axeaza consideratiile de acolo se numara mutatiile suferite de prozodie. Nicaieri nu reiese ca reforma a mers în directia alungarii constrângerilor metrice. Doar exercitiul de redactare a descoperit angoasele imperfectiunii. Reforma lexicala orientata înspre termeni dezgustatori si-a gasit astfel pandantul. A ramas totusi o zona armonica, imposibil de explicat, similara cu bataile tic-tac ale ceasornicului. Argumentele invocate provin din propriile poeme: „asonanta lua în mod clandestin, dar progresiv, rolul rimei; a rima sud cu surd, seaca si calca, semn-ren si trup-sarut, într-un vers plin, corect, masiv, trebuia sa dea poemului o singulara putere interioara, sporita de ambitia si vocatia de-a da limbei un fel de sonoritate surda, abrupta, un ecou de metal, de glont de pusca, în locul râsului unui prund de margaritar lins de un pahar de cristal!“ (p. 107). Îmi permit sa fac si o marunta digresiune pe marginea oportunitatii editarii genitivului „limbei“. Ar fi util de analizat daca respectiva forma constituie o marca stilistica. Fiindca, altminteri, este posibil ca în varianta reprodusa sa ne confruntam cu o greseala de lectiune.
Ca sa percepem cât de cât corect mladierea stilului, sa ne îndreptam atentia asupra catrenului initial din poemul care deschide „Privelistile“, printre putinele texte nedatate de scriitor în editia princeps: „Ca un paing, Urâtul se rupe dintre ate,/ în bezna, iata, râsul cu sângele îl scuipi/ si nimeni nu-i furtuna de gât sa mi-o agate/ si din privire ochii sa mi-i desprinda, bumbi“ („Parada“, p. 111). Daca nu am sti cine este autorul, am banui ca, la nivelul frazarii, fragmentul îi apartine lui Ion Barbu. Diferenta între cei doi consta în efectul urmarit. Autorul „Jocului secund“ cauta sa distraga atentia, în vreme ce Fundoianu doreste sa atraga privirea asupra savantlâcurilor. Ultimele trei versuri se bazeaza pe hiperbat, al carui potential imagistic este augmentat de cezura extrem de riguros construita în functie de rima încrucisata. Ca atare, dupa schema echivalentelor între versuri (1 si 3; 2 si 4), pauzele se instaleaza dupa silaba a patra, respectiv a cincea. Astazi, tiparul de compozitie ramâne imperceptibil. Grija pentru aspectul exterior este specifica si modernistilor. Evident, cu mentiunile precedente din „Câteva cuvinte padurete“. Înca un pasaj elocvent pentru tehnica lui Fundoianu se afla în „Herta IV“: „Astepti în toata seara aceeasi diligenta,/ care debarca aceiasi ovrei ce se întorc“ (p. 119). Acolo, cezura se modifica dupa determinantul pronominal cu valoare de adjectiv. De la Conachi la Eminescu, ne se obisnuiseram ca substantivul sa alcatuiasca o unitate ritmica alaturi de toti adjuvantii lui. Or, Fundoianu respecta norma în primul vers si o încalca în urmatorul. Sabotarea coeziunii evidentiaza capacitatea cameleonica – alt indiciu al modernitatii.
(Anti)simbolistul
O alta observatie exceptionala din „Câteva cuvinte padurete“ vizeaza francofilia poeziei române. Fundoianu tinteste de fiecare data în centrul cercurilor concentrice. Poate numai Vladimir Streinu, când a scos la iveala majoritatea surselor lui Tudor Arghezi, sa îl concureze în aceasta directie: „Stiu ca suntem înca în regnul cuvintelor si ca baietii, în gazete, pentru un vers, unul singur, care-aduce mai mult sau mai putin cu Mallarmé, cu Baudelaire sau cu Apollinaire, discuta însa ici originalitatea lui Arghezi, colo tânara fauna a lui Ilarie Voronca. Nimeni nu vrea sa priceapa ca poetul naste într-o ambianta morala, într-un bulion de cultura si ca pastreaza, în figura lui, tatuajul câtorva obstacole îngenuncheate“ (p. 109). Sa ne ciocnim de teoretizarea anxietatii influentei? Nu se punea problema în acei termeni. Poetul îndemna la cunoastere. Din pacate, reperele relevate de Roxana Sorescu confirma citatul anterior. Din nou, Fundoianu vine cu opera lui ca sa probeze ca marea poezie seamana cu un fel de rapt, în care nu primeaza amintirea izvorului, ci rabdarea celui care îi deturneaza cursul. Ultimul vers din poemul programatic „Parada“ („sarut urcând în ochii oceanelor, prelung“, p. 114) nu este altceva, dupa cum recunoaste autorul într-o notita, decât o traducere dupa Rimbaud: „Baisers montant aux yeux des mers avec lenteur“. În ceea ce ma priveste, cred ca s-ar fi cuvenit inclusa o precizare a editorilor despre faptul ca stihul face parte din „Le Bateau ivre“. S-a produs, din nefericire, o regretabila permutare tipografica, versiunea corecta fiind: „Baiser montant aux yeux des mers avec lenteurs“.
Cred ca lucrul izbitor la recitirea „Privelistilor“ este considerarea lui Fundoianu drept unicul nostru simbolist genuin. Ne îndreptatesc imaginarul târgului (prea lejer confundat cu satul) si sinesteziile. Totodata, trebuie adus în discutie detaliul ca recuzita tematica deviaza înspre expresionism. Foarte multe poezii sunt asamblate din înlantuirea simturilor. Mirosul, vazul, auzul se supun aceluiasi regim. Realul apare confuz, indefinit. Mugetul cirezilor nu are nimic idilic, ci anunta descompunerea. Este zgomotul pe care îl întelegem aproximativ, similar cu acele „chemari de disparitie“ (Bacovia, „Amurg de iarna“). Balta surprinde perfect reflexia universului mucegait. Nu întrezarim nicio intentie picturala. Fiecare trecator trece prin apa mizerabila, zadarnicind tentativa de a fixa cadrul: „În toamna asta ziua – de ce – s-a micsorat./ Câmpul pustiu si negru s-apropie de sat/ de parca vrea prin garduri de lemn sa se strecoare,// sa mai patrunda înca o data în hambare./ Mai e ceva pe-aicea si nu-i, din ce-a trecut;/ casele, dupa geamuri, au dusumea de lut,/ si au ceardacuri, lânga camere goale, unse/ cu baliga, de ploaie si de urzici împunse./ Poate-ar mugi aicea, de-ar fi sa fie, vaci;/ vita se tine-oloaga cu mâna de araci/ si-asteapta-acum, când tâta a încetat sa-i creasca,/ ploaie s-o-ngalbeneasca, ploaie s-o putrezeasca./ Soseaua ca o talpa s-a rupt de-atâtea ploi./ Trec porcii, cei cu suflet de balta, spre noroi,/ trec porci urâti, sa doarma stupid într-o baltoaca -/ ca haosul pe lume din nou sa se desfaca“ („Herta V“, p. 121).
Dupa editarea antumelor într-o colectie admirabila prin abnegatie, devotament, rabdare si rigoare, B. Fundoianu îsi recapata locul meritat. Imediat dupa Arghezi. Ceea ce este o performanta.