Sari la conținut

MECEFF, Europa Centrală şi Marele Război

Autor: SEBASTIAN M. CEOLCA
Apărut în nr. 532

Ca şi în anii trecuţi, cea de-a cincea ediţie a festivalului MECEFF „7+1“ a însumat şapte filme în competiţia de lungmetraj, reprezentante ale ţărilor din Europa Centrală: Austria, Cehia, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria şi România. Ţara invitată din acest an a fost Franţa, prezentă în festival cu cinci filme, structurate în jurul aceleiaşi teme a unei secţiuni paralele: Mari filme despre Marele Război – un lot impresionant, de aproximativ douăzeci şi cinci de filme despre Primul Război Mondial, ce nu s-a sfiit să scoată în faţă câteva capodopere incontestabile, mai mult sau mai puţin cunoscute.
Regizorul român celebrat în ediţia din acest an a fost Mircea Veroiu, în cadrul unui medalion alcătuit din cinci filme: cinema şi Să mori rănit din dragoste de viaţă. Desigur, manifestările cultural-tematice nu au lipsit, fiind reprezentate de colocvii şi expoziţii de fotografie şi afişe privind Primul Război Mondial, cum nu a lipsit nici anul acesta selecţia preşedintelui festivalului, Radu Gabrea – filme clasice în limba idiş, recent restaurate, menite să readucă în discuţie cinematografia, cultura şi arta idiş.
Marginalizaţi, răzvrătiţi şi Q.E.D.
Slovacia a fost reprezentată printr-un documentar (altminteri, singurul din competiţie), Toţi copiii mei / All My Children. Filmul evidenţiază eforturile extraordinare ale unui preot în demersul său de a ajuta romi nevoiaşi, stabiliţi la margine de oraş şi de societate, lupta lor zilnică pentru un trai care numai decent nu se poate numi, poveşti personale, drame şi resemnări. Documentarul lui Ladislav Kabos are, e drept, un mesaj social puternic (condiţiile în care trăieşte această comunitate, probleme de tot felul pe care imigranţii romi le întâmpină, implicit perpetua lor luptă pentru supravieţuire, nu pot decât să impresioneze), însă filmul nu musteşte de o abordare originală în câmpul documentarului de acest tip. În plus, regizorul este de multe ori distras de la obiective ce par bine stabilite. El marşează excesiv pe o poveste în contrapunct cu ceea ce ar fi trebuit să fie adevărata sa prioritate (conform titlului filmului, cel puţin). O reprezentare mai bună a preotului şi a motivaţiilor ce stau în spatele întregilor sale intenţii în acest demers cel puţin admirabil nu ar fi stricat.
Un alt film din competiţie care a avut puncte în comun cu Toţi copiii mei a fost cehescul O viaţă mai bună / The Way Out. Problemele întâmpinate de romi întru integrare socială sunt mutate, de astã dată, în Boemia de Nord. Povestea unei tinere mame, în războiul ei cu diferite obstacole şi cu o societate ostilă, are o stilistică interesantă. Începe ca un documentar observaţional, continuă şi sfârşeşte ca o docu-ficţiune nu tocmai optimistă. Interesant de remarcat mai este şi universalitatea poveştii. Dificultăţile tinerei mame ar putea foarte bine să fie ale unei femei afro-americane din ghetourile oricărui oraş din SUA. În plus, în ciuda linearităţii şi a pedalelor dramaturgice apăsate în momente oarecum previzibile, precum şi a felului în care scenariul pare să-şi piardă suflul pe alocuri, filmul este admirabil de obiectiv.
Despre Q.E.D. (Quod erat demonstrandum), filmul românesc din competiţie, s-a scris mult şi laudativ. Şi pe bună dreptate. În ceea ce mă priveşte, Q.E.D. nu numai că rezistă revizionărilor, dar creşte repede şi frumos, prin aplicarea unui cinema inteligent ce se închide printr-o delicioasă poantă conjuncturală, al cărei subiect îl face personajul Alexandru Spridon, excelent interpretat de Florin Piersic Jr. Nici că mai contează scenografia uşor ostentativă şi distribuirea lui Virgil Ogăşanu într-unul dintre rolurile importante!
Western ca la carte, ambiţii profesionale, profesori de germană şi Cel mai bun film
Propunerea Austriei în competiţia MECEFF „7+1“, Valea întunericului / The Dark Valley (câştigător al Premiului Publicului), nu reinventează nici pe departe westernul recent (pentru asta există, de pildă, Slow West), însă este o apreciabilă prezenţă în spaţiul producţiilor europene de acest gen. În câteva cuvinte, străinul tăcut cu un grad de toleranţă ridicat (un glacial Sam Riley, a cărui expresivitate aminteşte de Alain Delon în Le Samouraï de Jean-Pierre Melville), dă spectatorului ceea ce aşteaptă îndelung: o baie de sânge (aici în slow motion) şi trimiteri sporadice către Unforgiven şi The Outlaw Josey Wales. Un revenge western, executat, în plus, ca la carte şi în compartimentele tehnice: regie şi sunet.
Începuturile carierei reputatului chirurg Zbigniew Religa capătă nuanţele unei biografii de tip hollywoodian în Dumnezeii / Gods, propunerea Poloniei pentru competiţie. Filme despre conflictele dintre generaţiile de doctori s-au mai făcut, la fel şi despre temerile lor, frustrări, eşecuri – în fine, despre începuturile unui doctor sau om de ştiinţă genial, care are de înfruntat tot soiul de probleme până în punctul în care cunoaşte recunoaşterea şi aprecierea. Dar filmul are o anumită energie regizorală pe alocuri (câştigător al Premiului pentru regie), o interpretare deosebită a actorului Tomasz Kot (Premiu pentru interpretare) şi constituie un bun loc de întâlnire a filmului lui Alexandru Tatos Mere roşii cu serialul TV The Knick.
Filmul sloven din secţiunea competitivă, Duşmanul de clasă / Class Enemy, despre diferenţele uriaşe dintre elevii unui liceu şi profesorul lor de germană, care degenerează după sinuciderea unei colege, este lipsit de orice subtilitate dramaturgică, odată ce regizorul începe să sublinieze gros contrastele dintre elevi şi profesor. Este aproape supărătoare intenţia filmului de a găsi o cale în care adevărul să aibă mai mult decât o faţă, într-o demonstraţie lipsită de energie şi, parţial, de scop.
Premiul pentru Cel mai bun film şi Cea mai bună imagine au mers la filmul unguresc Oraşul câinilor / White God, o adevărată capodoperă, unde filmul-metaforă intersectează cinema-ul extrem şi avertismentul social.
Trei filme remarcabile
despre Marele Război
Extraordinarul În zori / Morgenrot, producţie germană din 1933, în care un comandant de submarin şi oamenii săi pleacă din orăşelul natal într-o misiune de patrulare, unde întâlnesc un adversar pe măsură: un crucişător blindat britanic. Filmat cu o energie uluitoare, în spaţii strâmte şi largi, dozând inteligent momentele în care tensiunea atinge cote înalte, În zori mai are şi scene de luptă pe apă atât de spectaculoase şi de elaborate, încât poate concura cu uşurinţă cu orice film de război realizat astăzi.
Un alt film remarcabil, britanicul Pentru ţară şi rege / King & Country (1964), adaptare a unei piese de teatru, spune povestea unui soldat acuzat că ar fi dezertat în plină luptă. Ofiţerul însărcinat să-l apere în faţa Curţii Marţiale descoperă că adevărul poate fi încâlcit. La fel şi spectatorul, în acest studiu intim, atât de personaj, cât şi regizoral, în care felia de realitate a războiului prefigurată de film devine, treptat şi inteligent, tragică, nu doar dramatică.
Marele film despre Marele Război al lui Jean Renoir, Iluzia cea mare / La Grande illusion, demonstrează că rezistă timpului, în ciuda unor interpretări actoriceşti excesiv de teatrale şi a unui umor mai mult sau mai puţin voluntar. Filmul despre care Hemingway spunea că l-ar lua cu el pe o insulă pustie este acea capodoperă pe care ajungi s-o iubeşti doar după repetate revizionări.