Pe o scala a dificultatii de receptare in care filmul porno e situat pe prima treapta iar undeva sus este cinema-ul de autor, horror-ul vine imediat dupa porno. Ceea ce se vede e de regula exact ceea ce se intâmpla. Pentru a pune cap la cap faptele si semnificatiile lor trebuie doar sa cascam ochii, atât. Poti privi un film horror in timp ce calci, in timp ce dai cu aspiratorul, in timp ce bei bere sau rezolvi integrame, putine lucruri iti pot afecta intr-adevar eforturile de decodificare. Asta se intâmpla independent de puterea de patrundere, de inteligenta sau de experientele personale ale privitorului; in general si fara sa te straduiesti prea mult, te cam prinzi ce si cum. Lucrurile stau asa din spirit de economie: intr-un film horror, misterul e bun, dar excesul e pagubos.
In acest „Orphan“ al lui 2010, pe micuta pe care Emily (Renée Zelwegger) o salveaza din mâinile unor parinti care vor sa faca din ea placinta o cheama Lilith (demon sumerian al furtunii, spirit al noptii, sotie malefica a lui Adam, niciodata in mitologie acest nume nu a fost aducator de pace si armonie), astfel inteleg realizatorii lui „Case 39“ sa ne faca sa pricepem, inainte de vreme, ca problemele celor doua inca nu s-au terminat. Normal ca nu s-au terminat, abia trecuse primul sfert de ora când duo-ul parintesc era deja dupa gratii iar cele doua deveneau prietene la catarama, doar nu platisem biletul pentru a le vedea uitându-se impreuna la pestii din acvariu sau mergând agale la plimbare in parc.
Si demonii plâng
De ce ar vrea un demon sa fie strâns la piept si sa i se spuna povesti inainte de a adormi, asta inca n-am reusit s-o deslusesc. Cum isi inchipuie Emily ca o sa scape de aratare baricadându-se in propria camera cu nituri si balamale sau alungând-o cu porunci precum „Iesi din casa mea!“, iata o noua enigma care asteapta inca sa fie dezlegata.
De mare impact se vor a fi momentele in care micuta cu puteri multe ii pedepseste pe cei ce risca sa ii dezvaluie adevarata fire, ii calca cuvântul sau pur si simplu o enerveaza un pic. Nefericitii primesc drept osânda tocmai lucrurile care ii inspaimânta mai tare, fie ca este vorba de ciupiturile de viespe sau de propriile probleme ale lui Emily cu mama ei, adica exact acelea care se presupune ca au marcat-o si au indreptat-o catre meseria de asistent social, mostre de sondare scremuta precum aceasta au facut celebra, pe vremuri, eticheta plebee „film psihologic“.
Impreuna, toate se bizuie pe un mod eminamente primitiv de a provoca groaza. Viespile formeaza ditamai pelerina pe spatele nefericitului Doug (Bradley Cooper), sâcâitoarele insecte ies de te miri unde (din urechi, de sub pleoape, ba chiar din gura), e o prestidigitatie care poate functiona la inceputurile CGI-ului. In general, inima iti sare din piept doar sub impulsul unor bruscari senzoriale, a unor bubuituri, a unor lovituri puternice in usa intr-un moment de aparenta acalmie, sau pentru ca Lilith apare când Emily ar dori-o mai putin.
Nu e un instrument foarte elegant. Inca si mai grav: e singurul.
Cele 39 de trepte ale umilintei
Timida si meteorica, idila dintre Emily si Doug e introdusa fara pregatiri prealabile, in mare graba, si iese din peisaj la fel de abrupt. Nu era momentul potrivit, decide, din motive insondabile, dar cu un aer intelept Emily.
Acesta incursiune iepureasca pe un teren potrivnic (a horror-ului in gradina romance-ului) e mai mult decât o stângacie a scenaristilor. Cursa de o suta de metri flirt, cu garduri si fara finis, e mai degraba calcul de marketing, unul care pune in centru spectatorul si presupune ca un subplot amoros, fie el cât de firav, i-ar merge la suflet; e acolo pentru ca trebuie bifata, nu pentru ca ar folosi la ceva, din scaunul salii de cinema nu te simti prea bine când ti se arata intr-un mod atât de lipsit de echivoc ca pentru Ei esti doar o cifra, ca pentru Ei prea multa minte n-ai.
Daca povestea de dragoste e lasata in planul secund, aceasta se intâmpla in parte si datorita faptului ca gropitele promitatoarei „girl next door“ de altadata abia se mai pot vedea. Din inima unei tari in care o treime din locuitori sufera de obezitate iar alta treime e supraponderala, Hollywood-ul nu prea iubeste kilogramele in plus – in plus fata de o medie pe care Hollywood-ul insusi o dicteaza si cu conditia ca acele kilograme sa fie de grasime umana, nu de silicon sau botox. De la partenera a lui Tom Cruise (in comedia romantica moderat anticorporatista „Jerry Maguire“) la zâmbetul amar pe care il arboreaza când si când in „Case 39“, traseul bucalatei Renée Zelwegger e totusi singurul lucru intr-adevar de groaza din filmul asta ieftin si trist.