În mod paradoxal, dificultatile pe care Grecia le înfrunta cu încrâncenare, ca si temperaturile de la Atena, incendiare în prima decada a lui august 2013, nu au descurajat, ci chiar au stimulat participarea masiva a peste doua mii cinci sute de reprezentanti ai domeniului din întreaga lume la Congresul Mondial de Filosofie.
Exprimând respect si solidaritate cu tara lui Socrate, Platon si Aristotel si cu nasterea gândirii filosofice, acestia au venit la lucrarile celui de-al XXIII-lea Congres Mondial de Filosofie. Iar raspunsul capitalei elene a fost pe masura. Nici uriasa aula a Scolii de Filosofie (în fapt, Facultatea de Filosofie a Universitatii din Atena împreuna cu altele, de tip umanist si artistic) din Campusul Universitar Zografos si nici însusi Odeonul lui Herodes Atticus de pe Acropola, care au gazduit salutul de bun venit, dimineata, si ceremonia inaugurala, seara, nu au putut face fata lejer interesului generat de acest eveniment: s-a stat si în picioare, s-a stat si pe treptele intervalelor, intelectuali, studenti si ziaristi marind considerabil numarul participantilor si invitatilor. Fireste, înscrierea în programul festivitatii de deschidere a numelor prim-ministrului Antonios Samaras si al primarului Georgios Kaminis, alaturi de cele ale profesorilor Konstantinos Voudouris, presedintele Comitetului de Organizare Elen, al lui William L. McBride, presedintele Federatiei Internationale a Societatilor de Filosofie, au avut de asemenea rolul lor, grecii neratând niciun prilej în care sa-si exprime dezaprobarea fata de politica de austeritate promovata de conducerea tarii. Dar ceea ce a dominat la Irodio, în Odeonul lui Herodes Atticus, în amfiteatrul abrupt, care oricum îti taie respiratia prin sentimentul ametitor al sederii pe verticala peretilor, a fost vraja spectacolului, darul oferit congresistilor în special de Orchestra Simfonica a Atenei, dirijata de Eleftherios Kalkanis, cu fragmente din „Medeea“ lui Cherubini, „Orfeu si Euridice“ de Gluck, „Ruinele Atenei“ de Beethoven, dar si cu piese mult îndragite si aplaudate de Manos Hadjidakis si Mikis Theodorakis. Spectacolul s-a terminat târziu, spre miezul noptii, dar s-a prelungit suav în coborârea lenta de pe crestaturile bancilor de piatra spre iesire, în mersul pe jos, alene, catre hotel, si în muzica atât de deosebita a cicadelor, care ne-a însotit multa vreme, de foita de staniol trasa peste foita de staniol.
Acesti greieri de-a pururi cântatori, aceste cicade întotdeauna invizibile, întotdeauna prezente sonor si în arborii de la Scoala de Filosofie, ne-au întâmpinat si pe drumul la Delfi, evocând scrijelirea întrebarilor pentru oracol. Sunt livezi de maslini vechi de opt sute de ani, ne-a spus ghidul, dar ce înseamna secolele lor pe lânga cele aproape trei milenii ale Maslinului lui Platon? Atunci nu este adevarat ca a fost doborât si pus pe foc de atenienii revoltati de cresterea pretului la gaze? Sigur ca nu, sa mergem sa-l cautam si sa-l vedem, nepieritor, în zona Vechii Academii a lui Platon. Raspunsul acelui domn Georgios Sava Rostandis sau al Oracolului? În Grecia, distinctiile nu sunt uneori simple. E un simtamânt pe care l-am trait puternic, multi dintre noi, în amiaza în care în aula arhiplina l-am asteptat pe Umberto Eco, care a venit doar cu chipul sau, umbrit de palarie, pe ecran si cu gândurile si cuvintele spuse cu timbru strain. În seara în care, cu mult mai numerosi decât puteam sa încapem pe scaune în aceeasi aula imensa a Scolii de Filosofie, ne-am întâlnit deopotriva cu Schopenhauer, de fapt, cu autorul textului dramatic „Schopenhauer“, Theodosis N. Pelegrinis, rectorul Universitatii din Atena, si cu artistul Theodosis N. Pelegrinis/Schopenhauer, într-un om-spectacol zguduitor. De neuitat! Ca si interventia atenianului si profesorului Theodosis N. Pelegrinis, de dupa cortina aclamatiilor, despre lectia filosofilor, lectia dialogului, atât de necesar la acel ceas al întreruperii functionarii televiziunii publice. Memorabile ramân însa, în sesiunea de onoare care i-a fost dedicata, prezenta si discursul lui Jürgen Habermas despre pericolul elitismului si despre necesitatea implicarii cetatenilor în dialogul privind Europa. La 84 de ani, cu o exemplara vioiciune a spiritului, atent la lumea în care traim, gânditorul german va ramâne cu siguranta un reper, o emblema a reuniunii mondiale de la Atena. Si o întruchipare a însesi temei Congresului XXIII, „Filosofia ca interogare si mod de viata“, într-o prelunga rezonanta socratica.
Înconjurata de maslini, leandri si cicade parca din timpuri imemoriale, dupa masura Greciei, Filosofiki Sholi, Scoala de Filosofie a Atenei, este o constructie noua si moderna, decorata bogat (si cumva în contrapunct) cu graffiti. Dar ceea ce conteaza este impresia „tholos“-ului, a „stupului de albine“ pe care o degaja, intensificata la maximum de saptamâna Congresului. Cei patru universitari suceveni prezenti efectiv (din cele cinci participari consemnate de documentele forumului), cea mai mare delegatie româneasca, cu comunicari despre individualism si comunismul totalitar (Dan Ioan Dascalu), toleranta si empatie (Sorin Tudor Maxim), începutul filosofiei medievale (Niadi-Corina Cernica) si cu trei mese rotunde (organizate de Viorel Guliciuc) abordând din diverse unghiuri întâlnirea (inevitabila si de dorit) dintre filosofie si inginerie au prilejuit aprecieri, mergând pâna la „Universitatea «Stefan cel Mare» Suceava este, prin filosofia care se preda si se studiaza aici, de talie nationala si internationala!“. Dar, simptomatic, si obligatoria meditatie asupra sortii acestei discipline de învatamânt superior, subminata de reducerea orelor din liceu si de marginalizarea la care o condamna realitatea si mentalitatea cu o scara de valori aproape exclusiv materiale.
Privitor la aceasta soarta, merita adus în discutie exemplul mielului negru cu care Amin Maalouf apara destinul limbii franceze în turma alba în crestere a vorbitorilor de engleza, adica al grijii pentru deosebit si pentru ocrotirea, pentru bogatia diversitatii. Ca si în „tholos“-ul agorei ateniene de odinioara, când multi senatori nu mai plecau sa doarma acasa, ca sa rezolve rapid eventualele urgente ale orasului, Scoala de Filosofie a parut sa adune fara odihna, în formulari succinte si în originale argumentari, nu o data însa si cu taceri pentru raspunsuri mai târzii, si aceasta, dar si atâtea alte probleme, daca nu chiar problemele majore ale începutului de secol si de mileniu. Asemanator unui aparat de filmat care surprinde multitudinea secventelor unui fapt de viata, Congresul le va pune pe masa de montaj a timpului, pentru o creatie nu doar reprezentativa, dar si, se spera, utila lumii care vine. Vazuta din Atena Greciei, din acest punct de întâlnire al gânditorilor din toate colturile globului pamântesc, Filosofia ne apare asemenea unui maslin, hranind cu sobrietate, vital, nevoia omenirii de a se cunoaste si de a se întelege.
Pentru ca aveam la dispozitie doar vreo cincizeci de minute pâna la începerea ceremoniei de închidere, asteptata si pentru spectacol, dar si pentru vestea tarii si a orasului viitoarei editii, a XXIV-a, din 2018, a forumului mondial al filosofilor, l-am rugat pe un taximetrist sa ne duca la Vechea Academie si la Maslinul lui Platon. Stia locul ei, ne-a spus, dar nu si batrânul arbore din poza. „Vedeti, sunt toti la fel!“, a adaugat când, dupa ce am strabatut strada îngusta si oarecum periferica purtând numele lui Platon, am ajuns si la spatiul cu maslini închisi în ei însisi cu amintirile lor. Par, dar nu sunt, ar fi putut fi replica noastra, oricum asurzita de furtuna de aplauze care a salutat Beijingul Chinei drept viitoarea capitala a Filosofiei. Cu un alt pom al vietii si al cunoasterii, dar cu aceleasi fructe fara de care omenirea nu se poate închipui.
Pingback: Ediția din 28 sept. 2013 Filosofia în era globalizării. Impresii de la cel de-al XXIII-lea Congres Mondial de Filosofie | Izvoare de filosofie
Comentariile sunt închise.