Mihail Sevastos, Amintiri de la „Viaţa românească“, Editura Polirom, Iaşi, 2015, 448 p.
Republicarea acestor Amintiri de la „Viaţa românească“ (1956, ed. a 2-a, 1966) îndeamnă să reconsiderăm câmpul literar postbelic. S-ar impune câteva glosări – poate într-o viitoare cercetare amplă – pe marginea prejudecăţii că regimul comunist a împiedicat răspândirea memorialisticii. Conta, probabil, profilul autorului şi abia apoi se măsura şi textul. Decisiv, în tipărirea cărţii, a fost, fără îndoială, şi subiectul. Viaţa românească era, în 1956, revista-fanion a Uniunii Scriitorilor. Sărbătorea un deceniu de la iniţierea celei de-a treia serii (1906, 1920, 1946). Tradiţia îşi spunea cuvântul, deşi publicaţia nu-şi respecta ritmicitatea lunară. Abia înfiinţată în 1954, săptămânalul Gazeta literară îşi căuta încă şi profilul, şi colaboratorii stabili.
În acest context aniversar, se pot face unele speculaţii despre Mihail Sevastos. Tonul său discret, în dublă calitate – de narator şi de personaj-reflector –, intrigă. Smerenia în faţa lui G. Ibrăileanu,
C. Stere, M. Sadoveanu, G. Galaction
G. Topîrceanu sau a lui C. Botez e de înţeles din perspectivă literar-filologică. Versificator, adept al cronicilor rimate, Sevastos arată decenţă şi spirit autocritic, în ciuda faptului că, în fond, avea înclinaţii enciclopedice. Un erudit nu era totuşi. Stilul admirativ funcţionează, din punctul meu de vedere, şi ca stratagemă de ocultare. Aparent, povestitorul se plasează în plan secund. Îşi alege şi un argument convenabil: Radu Rosetti, Ce-am auzit de la alţii (1922).
Regula jocului
Plasându-se într-o dimensiune livrescă, autorul invită la savurarea întâlnirilor imaginare. E uluitor, câteodată, cum se strecurau, împotriva cenzurii, unele nume interzise. Dar, dacă Marin Preda, în Moromeţii (1955), îi numea pe Carol al II-lea şi pe urmaşul acestuia, Mihai I, atunci se crease un precedent: „Deşi erau încordate relaţiile între Stere şi Ionel Brătianu, totuşi acesta îi recomandă să redacteze, ca specialist în drept constituţional, actul de instituire a regenţei la 4 ianuarie 1926, după renunţarea la tron a lui Carol. Tot Stere compuse şi ordinul de zi pe armată, lansat, sub semnătura regelui Ferdinand, în anul când un grup de generali au făcut cunoscuta manifestaţie de la operă împotriva aceluiaşi om politic (1930)“ (p. 372). Probabil că, în realitate, este vorba despre 1920. Cartea lui M. Sevastos se dovedeşte un document asupra căruia merită să stăruim, pentru că acceptă şi, totodată, sfidează regulile jocului. E de văzut dacă referirile la monarhie au intrat în sumarul ediţiei din 1956. Încerc să sugerez că volumul ar fi avut nevoie de un aparat minimal de note. Întâlnim momente care, odată depăşit contextul coercitiv comunist, meritau explicate, precum colaboraţionismul din Primul Război Mondial: „Pe Stere l-am văzut la Bucureşti, în toamna anului 1916, în uniformă de colonel, asimilat, cu banderola cenzurii pe mânecă. Mi-a vorbit de înfrângerea de la Turtucaia şi de catastrofa ce va urma“ (p. 308).
Colportajul rămâne o tehnică esenţială în Amintiri de la „Viaţa românească“. E plăcut să observăm solidaritatea cu Ionel Teodoreanu, din al cărui volum Masa umbrelor (1946) citează aprobator. Prudent ar fi să investigăm rosturile acestei atitudini. Fără alte insinuări, mă feresc să-l consider pe M. Sevastos un narator creditabil datorită efigiilor elogioase, la care lucrează consecvent, pe măsură ce asamblează materialul. Cu toate că, de pildă, Ibrăileanu şi Stere, mentorii revistei, se bucură de capitole separate, portretele lor se completează la tot pasul. Medalioanele devin tablouri cu fiecare amintire destăinuită. Tabieturi, umori, anecdote şi replici se unesc datorită interacţiunii. S-ar spune că, la „Viaţa românească“, nu se cultiva secretomania. Dimpotrivă, evitând sensul peiorativ al sintagmei, rufele se spălau în familie. Este neîndoielnică dexteritatea autorului în a găsi, acel contrapunct care, fulminant, să modifice percepţia publicului larg: „Topîrceanu era mare ţintaş. Petrecea ceasuri întregi în exerciţii de tir cu puşca Flobert, sau stând la pândă pe după atenansele din curtea Vieţii româneşti, ca să împuşte un guzgan. Rănise odată o cioară şi propuse lui Simion, omul de serviciu al redacţiei, s-o ţină de un picior cu capul în jos, iar el trase de la vreo douăzeci de metri şi lovi cioara drept în cap“ (p. 32). Demn legatar al lui I. Creangă! Vânătoreşti, la propriu şi la figurat, sunt destule istorisiri (cap. Cinegetica la „Viaţa românească“, pp. 400-431). Se observă uşor că M. Sevastos se străduieşte să-şi construiască o imagine afabilă. E, în majoritatea cazurilor, însoţitorul şi confidentul predilect, acceptând ironiile interlocutorilor: „Da, aşa-i… dar există, totuşi, o deosebire între noi, eu într-adevăr, n-am reputaţie de om bogat, pe când tu ai reputaţie de om sărac…“ (p. 60). Chiar dacă memorialistul primeşte cu simpatie şi cuminţenie replica lui Ibrăileanu, nu ar strica să insistăm asupra tresăririlor de orgoliu. Acestea reies, în parte, din cauza maliţiilor adresate colaboratorilor, unii marcanţi, precum Hortensia Papadat-Bengescu: „Dona Bianca Porporata avea şi ea, ca stilistică, unele imperfecţiuni ale coafurii şi ale toaletei. Îi atârna fără rost o laţă în dreptul scoicii urechii drepte. Bluza îi ieşea la spate din fustă, iar poalele rochiei îi atârnau mai jos în faţă decât înainte“ (p. 310). Astăzi, l-am bănui pe autor de discriminare. În norma Vieţii româneşti, stilul prima.
Dintr-un foişor
M. Sevastos pozează continuu în băiatul priceput la toate. Prea e mulţumit că a primit aşa minune, să stea în preajma unor intelectuali. Desigur, el rămâne un om de presă, nu neapărat un gazetar (!), ca, mai târziu, G. Ivaşcu la Jurnalul literar (1939) sau Roger Câmpeanu la Contemporanul şi la România literară. Memorialistul dă semne că se mulţumeşte cu puţin. Numai că are grijă să sugereze că întreaga revistă depindea de aportul său: „Mai târziu, în vacanţe, când aproape toată redacţia pleca în vilegiatură, rămâneam numai eu la Iaşi. Ibrăileanu îmi desemna materialele pentru numerele de vacanţă, iar celelalte manuscrise mi le trimitea de la mănăstire, pe adresa mea, cu specificaţia: «director de vară al revistei Viaţa româneasc㻓 (p. 32). „Amicii“, aşa cum sunt numiţi membri cercului, par nişte oameni de treabă, joviali, scrupuloşi la datorie, pe care M. Sevastos îi acceptă ca atare. Aş stărui asupra bănuielii personale că a sta retras în foişor este un lux.
Un om puternic, bine informat, îşi permite să stea deoparte şi să-i pună pe alţii în lumină. Îndoielile mele în legătură cu atitudinea lui M. Sevastos provin din pornirea lui deasă către compasiune. A exhiba mila nu înseamnă a empatiza, ci, mai degrabă, a judeca. Pe Ibrăileanu îl deplânge pentru modestia de a figura, între 1906-1916, doar în postura oficializată de „secretar de redacţie“. Apoi îl expune din pricina timidităţii, pe seama căreia pune, ezitarea de a publica mai devreme romanul Adela (1933). Îl exasperează şi necazul de a-şi fi pierdut locuinţa, în urma unui incendiu, din 1918. În această înşiruire declamativă, naratorul nu-şi rupe cămaşa, ci vine cu un fals gest de eroism, umilindu-l pe criticul literar: „Iar în vara anului 1917, ducându-mă într-o delegaţie în Rusia, i-am adus de acolo lucruri care de mult nu se mai găseau sau se zăreau rar de tot prin Moldova: cafea, ciocolată, sardele, măsline, sare de lămâie, orez, săpun, ţigări bune şi conserve de carne“ (p. 313). Să fie iertată întrebarea, dar pe ce considerente mersese M. Sevastos în Rusia pustiită de foamete şi de un război civil? Sper să nu exagerez gândindu-mă ca, din neglijenţă, povestitorul să fi insinuat că, fără acest serviciu, Ibrăileanu murea de foame. Dubiile despre buna-credinţă a lui Sevastos se confirmă când, la reapariţia din 1920, naratorul se aşeza în centrul trinităţii Vieţii româneşti. Amănuntele sunt greu de contemplat: „Eu stăteam în capul mesei, cu spatele spre fereastra dinspre pasaj. Ibrăileanu în stânga mea, iar Topîrceanu la dreapta, cu faţa spre Ibrăileanu şi cu spatele spre sobă“ (p. 329). Paternalismul, exprimat în versiunea eminenţei cenuşii, înlătură impresia respectului.
În Amintiri de la „Viaţa românească“, M. Sevastos destăinuieşte multe adevăruri, dar ocultează suficiente personaje.