Georg Lukács, Istorie şi conştiinţă de clasă. Studii despre dialectica marxistă, traducere de Maria-Magdalena Anghelescu, studiu introductiv de Gabriel Chindea, cronologie de N. Tertulian, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2015
Culegerea de eseuri reunită sub titlul Istorie şi conştiinţă de clasă. Studii despre dialectica marxistă a devenit de mult timp un volum clasic pentru teoria critică şi pentru marxismul occidental în general, pentru care este considerată chiar piatra sa unghiulară. Scrisă dintr-o perspectivă hegeliană asumată, pentru care conştientizarea totalităţii în care sunt imersate particularităţile aspirând la emancipare este mai importantă decât identificarea condiţiilor structurale, economice, ale acţiunii sociale, aşa cum procedează metodologia marxistă, perspectivă hegeliană indisolubil legată de proiectul intelectual şi politic al stângii în general (aspect pe care stânga românească îl ignoră însă total, atunci când nu îl ridiculizează cu infatuare) – Istorie şi conştiinţă de clasă are, la rândul ei, o istorie aparte.
Renegată de autor în mai multe rânduri, atât în perioada interbelică, din raţiuni tactice, pentru a nu fi exclus din partidul comunist maghiar, cât şi la sfârşitul anilor 1960, când Lukács era pe punctul de a termina o altă lucrare celebră, Ontologia existenţei sociale, „Biblia marxismului occidental“ dezvoltă însă, ca orice carte fundamentală, o viaţă aparte şi un traseu intelectual care nu mai este, dacă a fost vreodată, proprietatea privată a autorului. Astfel, Lukács nu este decât o voce, printre multe altele, care se pronunţă asupra unor texte devenite între timp clasice; dacă l-am învia pe Hegel pentru a îi cere să ne explice fără echivoc fenomenologia sa, sau pe Marx, pentru a ne elucida pe deplin critica pe care o face capitalului, nu am beneficia în niciun caz de interpretări finale, ci doar de voci, evident autorizate, ca multe altele, voci circumscrise unui cor extrem de larg şi de divers. Orice carte mare vorbeşte într-o măsură mai mare decât se lasă vorbită. Istorie şi conştiinţă de clasă nu face nici ea excepţie de la această regulă.
Cartea demonstrează, aşa cum observă Gabriel Chindea în prefaţă, evoluţia intelectuală a lui Lukács în primii ani de la încheierea Primului Război Mondial. Astfel, autorul primelor eseuri, marxist radical de extracţie hegeliană, se transformă în a doua jumătate a cărţii într-un leninist veritabil, chiar dacă nu reuşeşte să se sustragă integral idealismului german.
Pornind de la metoda marxistă, dialectic-materialistă, Lukács afirmă că, pentru a sesiza cât mai bine faptele în întregul din care fac parte, trebuie să le înţelegem nu numai aparenţa exterioară, ci şi nucleul lor intim, numit de Hegel concept. Faptele nu există în sine, ci în cadrul unei dinamici relativ la care ele nu reprezintă altceva decât o negaţie; conceptele lor, faptele pentru sine, faptele traversate de o conştiinţă care înţelege realitatea ca atare drept al său altul, transformând-o din exterioritate în interioritate – contează în măsura în care contribuie la netezirea căii progresului. Faptele neangajate, izolate şi subzistând cu obstinaţie pentru sine, sunt, întocmai ca autorii lor, irelevante.
Lukács se apleacă apoi asupra capitalismului, un mod de producţie net superior din punct de vedere calitativ epocilor precedente. Principalul motiv în acest sens îl reprezintă capacitatea capitalismului, prin intensitatea conexiunilor economice, sociale şi politice care îl articulează, de a face inteligibilă lumea ca întreg, făcând posibilă totodată şi conştiinţa de sine a proletariatului în calitate de clasă reprezentând forţa motrice a istoriei, chiar dacă în opoziţie, într-o primă fază, cu clasa socială propulsată de capitalism, şi anume burghezia. În perioada feudală, de exemplu, când nucleele economice ale acesteia erau izolate şi autarhice, o imagine de ansamblu a acestui mod de producţie era imposibilă. La fel şi în Antichitate, ale cărei relaţii de producţie luaseră forma sclavagismului. Unificând economic lumea, varianta imperialistă a capitalismului are meritul de a pune în perspectivă, pentru proletariat, sarcinile sale revoluţionare, prin simplul fapt că îi facilitează coagularea conştiinţei de clasă şi conştiinţa rolului pe care îl ocupă şi, mai ales, va trebui să îl ocupe în societate. Din acest punct de vedere, inovativitatea sociologică a capitalului este de-a dreptul impresionantă.
Pentru proletariat, dobândirea conştiinţei de clasă nu este însă deloc o sarcină facilă. „Căci vocaţia unei clase de a domina înseamnă că ea este capabilă ca, pornind de la interesele ei de clasă, de la conştiinţa ei de clasă, să organizeze întreaga societate conform acestor interese. Iar chestiunea care decide, în ultimă analiză, rezultatul oricărei lupte de clasă este care clasă dispune, în clipa dată, de această capacitate, de această conştiinţă de clasă“ (p. 57). În capitalism, burghezia dispune de conştiinţă de clasă într-o măsură incomparabil mai mare. Dar, pe măsură ce au loc crizele economice recurente care alcătuiesc existenţa firească a capitalismului, se desăvârşeşte şi educaţia revoluţionară a proletariatului. Capitalismul nu poate avansa, susţine Lukács pe urmele lui Marx, decât săpându-şi singur mormântul.
Pe măsură ce acest inexorabil proces avansează, burghezia pierde teren ideologic şi prin intermediul influenţei revoluţionare la care este supusă mica burghezie, „clasă de tranziţie“ a cărei interese sunt foarte apropiate de cele ale proletariatului. Depinde numai de acesta din urmă să elimine nesiguranţa şi ezitările specifice micii burghezii, resorbind-o conceptual şi practic în propria interioritate, aşa cum trebuie să procedeze de altfel şi cu segmentele mai avansate ale ţărănimii.
Ca un bun leninist, Lukács trebuie să critice ritualic social-democraţia. Apare însă aici o dublă măsură, pe care autorul o ignoră voit: în timp ce carenţele social-democraţiei europene, şi în special ale celei germane, fără îndoială reale, sunt luate în colimator sistematic şi fără circumstanţe atenuante, erorile şi minusurile partidelor comuniste sunt expediate comod drept parte a unui firesc proces de învăţare şi de acomodare. Acuzele standard aduse social-democraţiei sunt: dezintegrarea conştiinţei de clasă a proletariatului şi înclinarea acestuia spre compromisuri cu ordinea prezentă, respectiv afectarea capacităţii proletariatului de a-şi înţelege situaţia în mod obiectiv, ca parte a întregului mod de producţie capitalist, devenind astfel o victimă ideologică a reificării, a ideologiei burgheze prin care interesele de clasă ale proletariatului sunt camuflate şi descurajate deopotrivă sub forma „fetişismului mărfii“ (Marx). Diferenţa dintre „marxiştii revoluţionari“ şi „pseudomarxiştii oportunişti“, social-democraţi, este vizibilă cu precădere în atitudinea faţă de stat: „pentru primii, statul capitalist este luat în consideraţie doar ca factor de putere, împotriva căruia trebuie mobilizată puterea proletariatului organizat, în timp ce pseudomarxiştii concep statul ca instituţie mai presus de clase, a cărei cucerire este miza luptei de clasă a proletariatului şi a burgheziei. Dar, prin însuşi faptul că privesc statul ca un obiect al disputei, iar nu ca pe un adversar în luptă, ei s-au situat deja – intelectual – pe terenul burgheziei şi astfel au pierdut pe jumătate lupta înainte de-a o fi început măcar“ (p. 234, subl. în original). Numai că, atunci când face compromisuri tactice cu ordinea politică prezentă, social-democraţia este laşă şi trădătoare; când o contestă, este falsă în intenţiile ei şi oricum insuficient de radicală în concluziile pe care le trage şi în propunerile pe care le avansează. Partidele comuniste, în schimb, pot utiliza atât tactici legale, cât şi ilegale, în procesul cuceririi puterii, evitând însă cu grijă să încline prea mult fie spre dreapta (legalitate), fie spre stânga (romantismul revoluţionar şi contraproductiv al ilegalităţii). Vorba nemuritoare a lui Caragiale: „trădare să fie, dacă o cer interesele partidului, dar s-o ştim şi noi!“.
Aşa cum detestă statul burghez, proletariatul, devenit acum indisociabil legat de partidul de avangardă, direct proporţional cu turnura tot mai leninistă a concepţiilor lui Lukács – detestă şi libertatea burgheză, individuală, egoistă, libertate care atomizează societatea şi face posibilă continuarea spectrului reificării. Libertatea comunistă este libertatea disciplinată, organizată, a membrului de partid, libertate care nu este posibilă decât la nivel colectiv şi, de abia după ce sfera necesităţii va fi fost depăşită, la nivel individual, într-un mod cu adevărat plenar (1). Însă tocmai Rosa Luxemburg, care poate fi suspectată de orice, numai de oportunism nu, afirmase libertatea drept „libertatea celui ce gândeşte altfel“ (p. 260). Periculos de apropiată această definiţie de cea liberală. Prea periculos, aşa că Lukács o combate, sugerând că Rosa Luxemburg a confundat dreptul la liberă exprimare a diferitelor curente marxiste, printre care nu se regăseşte şi menşevismul, cu dreptul la exprimare pentru toată lumea, inclusiv, sau mai ales al forţelor contrarevoluţionare. Leninism curat. În Constituţia românească din 1969 se afirma de altfel foarte clar că libertatea de exprimare şi de întrunire este garantată, în măsura în care nu contravine într-un fel sau altul „orânduirii celor ce muncesc“. Ştiu, compararea lui Lukács cu Ceauşescu este exagerată. Dar, cel puţin în acest punct, ea este întru totul justificabilă.
Foarte interesantă este polemica purtată de autorul lucrării cu deja menţionata Rosa Luxemburg în ceea ce priveşte critica bolşevismului. Argumentaţia hegeliano-marxistă a lui Lukács este splendidă. Şi totuşi, Rosa Luxemburg a sesizat cu o acuitate pe care nu o pot acoperi mii de pagini de dezbateri intelectuale – spectrul hidos al bolşevismului. În primul rând, Lukács consideră că Rosa Luxemburg nu este suficient informată în problemele revoluţiei ruse. Cel puţin în problema rurală, aceasta din urmă condamnând faptul că guvernul bolşevic a împărţit pământul ţăranilor imediat după revoluţie, în loc să treacă la o formă de colectivizare de pe urma căreia societatea rusă în ansamblu ar fi avut mult mai mult de câştigat. Să ne înţelegem: nu cred că, prin colectivizare, Rosa Luxemburg înţelegea acelaşi lucru ca Stalin. Sunt sigur că, dacă ar fi trăit mai mult, aceasta ar fi condamnat cu vehemenţă excesele şi abuzurile staliniste. Dar, referitor la împroprietărirea ţăranilor ruşi în perioada incipientă a revoluţiei, Rosa Luxemburg s-a înşelat. Colectivizarea imediată echivala cu un război civil care ar fi pus sub semnul întrebării noua putere, fragilă şi contestată din toate părţile. Nu degeaba dezertaseră ţăranii din armata ţaristă, transformând Rusia într-o ţară neguvernabilă: împroprietărirea reprezenta singura concesie, singurul compromis tactic pe care bolşevicii îl puteau face cu marea majoritate a populaţiei ruse. Alternativa ar fi fost catastrofală. Însă atunci când Lukács justifică abolirea Adunării Constituante, a parlamentului rus, în care bolşevicii nu deţineau majoritatea (1918), dar şi abolirea drepturilor civile, instituirea cenzurii şi utilizarea sistematică a violenţei în viaţa de zi cu zi – în pofida criticii nimicitoare a Rosei Luxemburg, se înşeală. Denunţând practicile teroriste şi vehemenţa cu care bolşevicii distrugeau mişcarea muncitorească rusă sub sloganul necesităţii continuării practicii revoluţionare, ameninţată de pretutindeni de resurgenţa capitalismului, Rosa Luxemburg se face vinovată, în ochii lui Lukács, de o condamnabilă raliere la poziţiile social-democraţiei occidentale. Utilizarea violenţei şi abolirea drepturilor burgheze reprezentau o etapă necesară în protejarea, consolidarea şi extinderea revoluţiei, etapă care era puţin probabil să fie eludată în Occident, era de părere Lukács. Dacă ar fi fost hegelian până la capăt, Lukács ar fi înţeles că progresul libertăţii în istorie este cumulativ. Se realizează prin însumarea şi potenţarea calitativă a diferitelor elemente pozitive pe care fiecare epocă le are de oferit spiritului – nu prin împotrivirea totală, nedialectică, a unei epoci faţă de alta. Abolirea capitalismului nu se face prin eradicarea plusurilor instituţionale aduse în prim plan de modernitate, cu care capitalismul nu se confundă, ci prin extinderea conţinutului lor progresist. Că la un moment dat aceste forme instituţionale moderne pot fi înlocuite cu altele superioare, nu încape îndoială. Dar nici măcar astăzi, la un secol după revoluţia bolşevică, ele nu şi-au epuizat capacităţile emancipatoare. Degeaba avansează Lukács argumentul (pseudo)hegelian cum că acumulările cantitative din perioada capitalistă trebuie să îşi găsească o nouă expresie calitativă şi, implicit, noi forme de organizare instituţională. Cantitatea, ştim din Ştiinţa Logicii a lui Hegel, reprezintă o calitate deja suprimată, negată. Astfel, cantitatea burgheză din perioada medievală reprezintă calitatea burgheză din perioada capitalistă: depăşire a unui mod de producţie în conformitate cu tendinţele progresiste care îl descompuneau şi transformarea sa în ceva diferit, într-un calitativ nou. Lukács încearcă să ne convingă că proletariatul, o cantitate în capitalism, devine, în noua ordine bolşevică, o calitate, necesitând mijloace instituţionale specifice. Numai că educaţia politică a proletariatului se face la şcoala burgheziei. Nu afirmau tocmai bolşevicii, şi Lukács pe urmele lor, că proletariatul este imatur ideologic şi că partidul leninist trebuie să lupte nu numai împotriva tuturor celorlalte segmente ale societăţii, ci şi împotriva acelor părţi ale proletariatului care manifestă un comportament antirevoluţionar, între noi fie vorba, majoritatea? Cum poate deveni proletariatul un calitativ nou, când tocmai bolşevicii îl tratează cu obstinaţie ca pe un cantitativ, revendicând, în numele său, frâiele istoriei?
La fel, atunci când Rosa Luxemburg critică partidul politic de orientare leninistă şi distrugerea efectivă a sovietelor, Lukács o acuză că nu ar înţelege un amănunt elementar: faptul că sovietele nu pot fi, aşa cum îşi doreşte, la modul idealist, Rosa Luxemburg, o expresie a creşterii organice a proletariatului. Ele sunt un mijloc de luptă pentru a crea condiţiile socialismului, nu o parte a noii suprastructuri, în baza unei false presupuneri cum că structura revoluţionară ar fi deja consolidată. Într-adevăr, supleţea argumentului marxist este seducătoare, dar, dincolo de justificări ideologice şi argumentaţii complexe, Rosa Luxemburg sesizează un aspect clar şi de bun simţ: nu poţi construi soviete împotriva proletarilor, aşa cum nu poţi construi o nouă ordine muncitorească fără consimţământul şi, din nou, împotriva lor. Departe de a deveni o autentică forţă revoluţionară, proletariatul nu trebuie decât să îşi joace rolul în partitura bolşevică, atunci când situaţia o cere. Ba mai mult, nu strică deloc izolarea proletariatului de partid şi de tacticile conspirativ-ilegaliste ale acestuia. Dar, aşa cum bine a înţeles Rosa Luxemburg, „Nimic nu va înrobi mai sigur o tânără mişcare muncitorească de către o elită intelectuală avidă de putere decât această cămaşă de forţă birocratică, care va imobiliza mişcarea şi o va transforma într-un automat manipulat de către un comitet central“ (2). Pentru Lukács însă, „un partid revoluţionar înţeles în felul acesta trebuie în mod necesar să eşueze“ (p. 273). Dar de ce eşecul partidului trebuie să echivaleze cu eşecul mişcării proletare per ansamblu? Dimpotrivă, în unele cazuri, eşecul partidului leninist reprezintă tocmai precondiţia necesară revigorării proletariatului. Desigur, un leninist nu ar admite niciodată acest lucru. Un socialist hegelian nu ar avea însă nicio reţinere în acest sens. Mai ales că atât de trâmbiţatul partid bolşevic al Uniunii Sovietice nu a fost în stare să producă altceva decât capitalism de stat, aşa cum însuşi Lenin a recunoscut-o în 1922 (p. 299). Viaţa, pentru a parafraza titlul unui celebru roman scris de Milan Kundera, a fost în altă parte. La fel şi socialismul.
(1) Trimit aici la eseul meu, Libertate şi necesitate la Kant,
Hegel şi Marx, http://revistatimpul.ro/emanuel.copilas/
libertate-si-necesitate-la-kant-hegel-si-marx/.
(2) Rosa Luxemburg, Leninism or Marxism?, în Helmut Gruber (ed.), International communism in the era of Lenin.
A documentary history, Anchor Books, 1972, pp. 40-41. Subl. în orig.