Marx reloaded! Stalin deleted?

Despre farmecul socialismului si modalitatile sale de seductie

Vara: un anotimp in care si televiziunea intra in vacanta. Cu exceptia canalelor de stiri, care ne-au tinut la curent cu tot ce s-a petrecut mai rau in lume, nimic nou pe ecrane. Uitatul la televizor devine tot mai mult un act de dexteritate, de zapare a telecomenzii. Pentru mine, mai ales, un act al carui scop ascuns este sa te feresti, abil, de mesagerii societatii de consum – reclamele.

Intr-o astfel de seara care nu anunta nimic postul B1TV a difuzat, intr-o editie speciala, documentarul realizat de filosoful britanic Jason Barker, „Intoarcerea lui Marx (Marx reloaded)“, un film care incearca sa explice cauzele crizei economice prin prisma ideologiei marxiste. Intregul documentar pleaca de la premisa unei provocari-pariu imaginare, ca urmare a unei intâlniri intre Trotki si Marx. Ideea este aceea de a alege intre pastila albastra (viata in capitalism) sau cea rosie (aventurare pe tarâmurile revolutiei mondiale).
Nu sunt critic de film, ca sa pot spune care ar fi punctele slabe sau forte, din punct de vedere tehnic si regizoral, ale acestui documentar. Nici nu urmaresc acest lucru. Ceea ce ma nedumereste este perpetuarea acestui soi de jurnalism spectacol, care nu prezinta informatii, ci doar trebuie sa impresioneze. De la afirmatii taios-vulgare (vezi replica lui Slavoj Jijek, we are in deep shit and we know it), pâna la sentinte apocaliptice (cum ca sistemul capitalist neoliberal – da sentinta Antonio Negri – a ajuns sa nu mai poata plati munca celor exploatati), lasând loc si pentru broderii filosofice cu rol de a pastra un aer de echidistanta al demersului jurnalistic (John Gray vede in Marx cel mai bun critic al capitalismului). E la moda sa atacam capitalismul si implicit curentul ideologic care l-a facut posibil – in speta liberalismul – si chiar sa negam orice merit istoric pe care acestea le-ar fi avut. Intr-un astfel de jurnalism de consum regula este simpla: senzatia se substituie informatiei. Este un jurnalism cu rol de empatizare si de mobilizare a maselor, asa cum si intelectualul a trecut de la scris la imagine, de la dezbaterea de idei la simpla creare de prozeliti. O lectie pe care intelectualul si-a insusit-o perfect din secolul XX: orice lupta se poarta si se câstiga cu cuvintele. Dar sa revenim la ceea ce mi-am propus. Iata deci pe scurt care ar fi câteva motive care ma fac sa cred ca documentarul invocat se inscrie in categoria noului jurnalism-intelectual, in care nici adevarul, nici obiectivismul in sine in sine nu mai constituie o tentatie, locul central trebuind sa fie ocupat de interpretarea subiectiva.
1. Dialogul imaginar intre Marx si Trotki, intriga acestui documentar, care ne-ar sugera un alt fir al istoriei. Alegerea celor doua personaje nu este tocmai fericita si nu este deloc explicata. Daca in privinta lui Marx putem sa nu ridicam niciun semn de intrebare (e doar parintele socialismului), nu acelasi lucru putem spune si despre Trotki; de ce nu Stalin sau Lenin? De fapt, alegerea lui Trotki, o victima a lui Stalin, reprezinta un act insidios de imaculare a personajului si chiar a ideii promovate de el: revolutia mondiala. Cu alte cuvinte, Trotki a fost bun, iar Stalin trebuie sa ramâna raul absolut. Se uita cine a fost Trotki inainte de a deveni victima: organizatorul Armatei Rosii, partas la crimele comunismului in faza leninista. Probabil ca a fost ales Trotki deoarece ca el reprezinta un precursor al ideilor lui Che Guevara, care, in rândul occidentalilor, ramâne simbolul echitatii si al unui nou umanism. O scurta explicatie istorica devine necesara: Trotki ramâne o victima, dar nu neaparat o victima in numele unei ideologii. Trotki este o victima a luptei pentru putere, la fel ca si Zinovieiv, Kamenev etc. Un caz asemanator avem si in istoria comunismului românesc: Lucretiu Patrascanu, comunistul intelectual lichidat de catre Gheorghiu-Dej pentru deviationism de dreapta. Figura hiperbolizata de multi istorici, punctul de plecare al numeroase scenarii de istorie contrafactuala, Patrascanu va fi revalorizat – ironia istoriei – chiar intr-un loc al memoriei comunismului românesc: Memorialul de la Sighetu Marmatiei (1).
2. Criza economica actuala este prezentata ca un semn al sfârsitului capitalismului. Tocmai de aceea este adus in discutie si Marx, cel care a anticipat carentele acestui sistem si care, asemeni unui vizionar, credea ca lumea va pasi intr-o noua era: comunismul. Ceea ce se omite si in acest context este ciclicitatea fenomenelor de criza economica, specifice tocmai capitalismului. De la sfârsitul secolului al XIX-lea si pâna astazi capitalismul a traversat patru astfel de momente, care nu au facut altceva decât sa ajusteze sistemul economic capitalist, nicidecum sa il distruga. Daca acesta va fi si scenariul actual, nu am de unde sa stiu, pentru ca nu am pretentia de a fi vizionar. In schimb, trebuie accentuata versatilitatea sistemului capitalist, capacitatea sa de a se adapta unor noi conditii; de cele mai multe ori, capitalismul este cel care isi creeaza conditiile favorabile.
3. Documentarul-jurnalistic reia ideea ca societatea este formata din clase sociale care se afla intr-o continua lupta de clasa. In realitate, ideea in sine este rodul gândirii lui Marx, care vedea in trecutul omenirii o lupta continua intre exploatati si exploatatori. Istoria conflictuala este postulatul pe care il impune filosofia marxista, ca fiind adevarata piatra unghiulara a devenirii istorice. Putini sunt cei care au reusit sa nu cada prada tentatiei de ideologizare a istoriei. E chiar imposibil sa scrii istoria fara un filtru ideologic, filtru care te face sa culegi anumite evenimente si sa le ignori pe celelalte. Istoria inceteaza sa mai fie un demers retrospectiv; latura prospectiva devine esentiala. Acestui pacat originar al istoriei i-a fost victima si Marx, cel care vedea in acumularile de capital dovada antagonizarii claselor sociale. Dar tot o idee a sa exprima latent capacitatile capitalismului de ameliorare. Caci cum ar putea fi interpretata formula acumularile cantitative duc la salturi calitative decât ca o modalitate de reformare interna a capitalismului? Chiar daca am deveni adeptii istoriei conflictuale, cum am putea sa justificam perioadele de prosperitate pe care le-a traversat istoria umanitatii? Ideea sa a fost posibila in contextul in care oamenii credeau, la momentul respectiv, in progres si intr-o lege universala a istoriei: istorismul. Nu mai este cazul acum. Dar, desi premisa de la care pleca filosoful german se dovedeste falsa, ii preluam concluziile, ca si cum ar fi adevaruri axiomatice.
4. Si totusi, daca am accepta ideile lui Marx relative la istorie, lucrurile ar devemi tot mai paradoxale. Pentru ca, in pofida asteptarilor marxistilor, singura clasa sociala care a iesit triumfatoare din istorie a fost burghezia, cel putin in Occident. Mai ales in lumea actuala, proletariatul socialist tinde sa se dizolve in marea masa burgheza. Pauperizarea devine tot mai insignifianta, bineinteles, daca analizam acest fenomen dintr-o perspectiva diacronica. Desigur, se pot aduce in discutie numeroase statistici care prezinta saracia ca un flagel mondial, ce nu a ocolit nici tarile bogate, precum SUA, de exemplu. Dar la fel de adevarat este ca nu avem niste repere clare in definirea limitelor saraciei: putine statistici incearca sa defineasca termenul de saracie, pentru ca e greu de crezut ca se poate stabili un raport de sinonimie intre saracul din SUA (care consuma zilnic, poate, 5 dolari) si cel din Mali (care nu are acces nici macar la apa potabila).

5. O alta idee transmisa de documentarul lui Jason Barker si de invitatii din studio, de la B1TV, a fost aceea ca doar stânga este cea care poate propune o rezolvare viabila a acestor probleme inextricabile ale capitalismului. Principala justificare a unei astfel de pretentii ideologice este aceea ca, de la sfârsitul secolului XIX si pâna astazi, stânga a fost si este cea care a reformat statul. Statul-providenta este deci creatia stângii, nu a dreptei. Actul memoriei isi dovedeste in acest punct din plin caracterul duplicitar. Statul-providenta este mai degraba rodul unui consens transpartinic, promovat mai ales de liberali si conservatori inainte de Primul Razboi Mondial, pentru simplul motiv ca acestea erau cele mai importante ideologii politice in epoca. Liberalismul si conservatorismul guvernau atunci Europa. Acestea sunt ideologiile care lupta pentru introducerea indemnizatiilor de somaj, pentru invatamânt public gratuit, pentru ameliorarea serviciilor medicale etc.

Cred ca este necesara o scurta paranteza care sa surprinda mai bine argumentele unei astfel de afirmatii. Spectrul politic al secolului al XIX-lea in aproape intreaga Europa era dominat de liberali si de conservatori, primii considerati de stânga, adica revolutionari, iar cei din urma de dreapta, adica adeptii unei evolutii organice. Dialogul politic dintre aceste doua ideologii va da nastere statului capitalist. In secolul XX paradigma stânga-dreapta isi pierde din importanta. Binomul devine ineficace in a surprinde noile realitati. In fata provocarii totalitarismului, conservatorismul si liberalismul tind sa se intâlneasca in jurul ideii de stat-providenta, stat social cu un rol tot mai mic in viata individului. Asadar, acolo unde unii sunt tentati sa vada succesul incipient al socialismului, indreptatiti am fi de fapt sa vedem apogeul liberalismului, un nou liberalism care va gasi si solutiile pentru inventarea unui nou tip de stat providential ce va scoate lumea din marea criza a anilor 1929-1933 (2). Un stat care urmarea sa asigure securitate si prosperitate cetatenilor sai, exact ingredientele care, acolo unde au lipsit, au deschis calea totalitarismului, neoliberalismul nereusind sa fie altceva decât fundamentul statului preventiv.
6. Tocmai aici am dorit sa ajung cu demonstratia, nu cu pledoaria pentru capitalism, desi unii asa ar fi tentati sa perceapa cele expuse pâna in acest punct. E curios cum drumul o utopie – socialismul marxist – care a lasat in urma doar experimente istorice esuate (cu exceptia tinutului distopic al Coreei de Nord; China deja s-a imburghezit) redevine o instanta istorica echidistanta pentru judecarea unui sistem economic si politic. O prima cauza a unei astfel de erori ar putea fi faptul ca suntem tentati sa privim capitalismul si democratia liberala ca pe niste sisteme bune. In realitate, capitalismul in pandant cu democratia liberala pleaca de la premisa ca reprezinta, dintre toate relele, raul cel mai mic. Un sistem care nu este altceva decât – dupa cum afirma in documentar si economistul Norbert Walter – prelungirea fireasca a fiintei umane, o fiinta dornica de a se imbogati, si cât se poate de lacoma. O a doua cauza a acestei amnezii aduce in prim-plan tratarea cu masuri diferite a totalitarismelor secolului XX: nazismul si comunismul. Practic, se revine oarecum pe cai mai ocolite la argumentul lui Raymond Aron, care afirma ca, totusi, comunismul trebuie sa fie judecat mai putin aspru decât nazismul, pentru ca ideologia comunista urmarea sa instaureze un nou umanism, chiar daca prin mijloace criminale. Nazismul, in schimb, a facut din crima un scop in sine.
Si chiar daca in rândul socialistilor de astazi sunt unii care condamna comunismul, ei prefera sa nu il asocieze cu imaginea lui Marx. La fel facea si Iliescu a tunci când afirma in zilele Revolutiei ca Ceausescu nu a facut altceva decât sa intineze idealurile socialismului. Dar si aici intervine un paradox: si comunistii, si Marx, puneau un mare accent pe practica. Sa nu uitam vorba lor celebra: teoria ca teoria, dar practica, cum e cu practica, tovarasi? In asta consta la Marx validitatea unei idei: punerea ei in practica. Nu cred ca mai are rost sa amintim ceea ce a lasat in urma practicarea ideilor marxiste.
In ciuda acestor câteva critici, ideea care reiese din absolut toate dezbaterile (3) recente este simpla: dreapta ramâne discriminatorie, conservatoare si reactionara, in ciuda tuturor lucrurilor bune pe care le-a facut; iar stânga ramâne revolutionara si umanitara, in pofida tuturor mostenirilor macabre pe care le-a lasat.
Ultima carte a lui Tony Judt are in titlu un adagiu interesant: „Pentru un sfârsit al erei uitarii. Documentarul in discutie se dovedeste o mostra a uitarii“. In schimb, el releva substitutul memoriei in lumea contemporana: impresia spectacolului.

NOTE:
1. In 2010, ca participant la Scoala de Vara de la Sighet, chiar la intrarea in fosta inchisoare zaresc – printre sutele de fotografii ale comunismului – si figura lui Lucretiu Patrascanu. Nedumerit, m-am adresat domnului Romulus Rusan pentru a-mi explica acest paradox. Nu conta cine a fost omul respectiv; doar ce a fost era important: o victima a comunismului. La primul etaj, in schimb, se vedeau sentintele pronuntate impotriva unor importanti lideri români, contrasemnate de ministrul justitiei proletare: Lucretiu Patrascanu.
2. Vezi in acest sens Tony Judt, „Retour sur le XXe siècle. Une histoire de la pensée contemporaine „, Éditions Héloïse d’Ormesson 2010, p. 24-28.
3. Nu reamintesc decât „dezbaterea“ din media româneasca relativa la incidentul din Norvegia si manifestarile din Marea Britanie, in care s-a aruncat din belsug cu epitete ca fascist, nazist, fundamentalism crestin etc.